t1o2ob
In sfarsit, iata un volum taranesc, “taranist” al dlui
Sadoveanu.
In Povestiri aproape nu exista tarani; in Soimii exista cativa, cati trebuiau sa fie intr-un roman de razboi; tot asa in Dureri inabusite, caci “durerile inabusite” se gasesc si la tara; in Crasma lui Mos Precu sunt mai putini decat aiurea; in Floare ofilita nu exista tarani; in Amintirile caprarului Gheorghita sunt, desigur, multi, pentru ca armata romana e alcatuita din tarani, nu pentru ca au torul acelui volum a fost un scriitor “taranist”; in Mor mantul unui copil sunt mai multi, dar volumul, in defi nitiv, oglindeste, intr-o justa proportie, societatea roma neasca.
“Taranismul” dlui Sadoveanu, de unii constatat nu mai, de altii laudat, de altii hulit — este o inventie. Am spus aiurea ca cei care au caracterizat literatura dlui Sa doveanu ca “taranista“ au fost loviti de un caracter exte rior: de faptul ca subiectele, in mare parte, sunt luate din viata de la tara. Dar Necunoscutul, de pilda, din Poves tiri, daca se petrece la tara, e o nuvela “taranista“? Dar
Crasma lui Mos Precu, chiar, e “taranista“?
O alta cauza pentru care dl Sadoveanu a fost socotit ca “taranist” este campania taranista a dlui Iorga. Dl Sa

doveanu, facand parte din grupul Samanatorului, tre buia taxat ca “taranist”, inainte chiar de a fi citit si priceput. Si, o alta cauza, credeti-ma, sunt copertile edi turii Minerva, al caror stil “romanesc” si “popular” sunt sigur ca a avut un mare rol in clasificarea literaturii dlui Sadoveanu...
Dl Sadoveanu — nu ma voi obosi s-o repet — este un mare si adevarat scriitor, care nu compune, ci creeaza. Si el nu poate crea decat conform cu realitatea pe care o cunoaste. Si fiindca, de pilda, nu cunoaste destul de bine marea si muntele (pentru ca n-a trait in contactul lor ca sa-l patrunda), dl Sadoveanu nu zugraveste in opera sa munte si mare.
Acelasi lucru si despre oameni. El n-a zugravit decat ceea ce a cunoscut bine si indelungat, anumite paturi pe care le-a observat in copilaria si adolescenta sa. Acum, cand cercul experientei sale s-a largit, cand a putut pasi mai departe, spre taranime — acum iata-l dandu-ne un volum “taranist”. “Taranist”, ca subiect, si, se-ntelege de la sine, si ca atitudine, caci acest scriitor nu este nici “juni mist”, in intelesul psihologic al cuvantului, nici “estet”...
Si ce frumos e la dansii, in Viisoara! in satul acela razasesc de pe malurile Siretului!... La drept vorbind, nu stiu daca e asa de frumos, caci acest magician al stilului are un atat de extraordinar talent de a crea poezie!
In volumul acesta sunt descriptii magnifice de natura, fara ca, la urma urmei, natura insasi sa fie atat de magni fica! In privinta poeziei naturii, arta dlui Sadoveanu intrece uneori realitatea: ceea ce pe noi ne farmeca, ceea ce noi vedem numai intr-un moment fericit al vietii noastre, intr-un moment de tinerete, intr-o clipa cand cine stie ce

tensiune suprema a sensibilitatii ne-a facut sa ni se para ca totul canta in natura — la dl Sadoveanu e un sentiment obisnuit. El are un suflet vesnic tanar, vesnic ridicat la un diapazon pe care noi cestialalti abia-l banuim, si-l banuim numai, pentru ca ne amintim de vreun moment al tineretii, cand, visand, poate, la niste “ochi albastri”, vaile si luncile aveau si pentru noi acelasi farmec!
Nu cunosc o alta “literatura“ care sa starneasca, din cele mai adanci ascunzatori ale sufletului, sentimentele care parca murisera pentru totdeauna. Se poate o mai mare binefacere decat aceasta literatura, care este, ierte ni-se expresia triviala, un adevarat elixir de tinerete?
Daca m-as fi dus in “cotitura Boroiului” (observati nu mele acesta, care are ceva de singuratate grava si de tacere
— fiti siguri ca alegerea numelui nu e indiferenta in nu velele dlui Sadoveanu), daca m-as fi dus in “cotitura Boro iului”, “pe cararea de frunze moarte”, nu sunt deloc sigur ca, imbratisand cu privirea intinderile, as fi avut impre sia picturala si, in acelasi timp, melancolica, a acelei “vine de apa“, “care se desprinde din rau, se abate imbratisand un cot de lunca si intra apoi iar in matca cea mare”... Si cand dl Sadoveanu spune ca: “in chilie, curand, prin fur tuna slabita, patrunse oftarile codrilor din apropiere”, mi se improspateaza o senzatie, pe care, desigur, am avut-o intr-un moment rar, probabil intr-o noapte intunecoasa, la manastirea unde zace de trei sute de ani mitropolitul
Varlaam!
Taranii dlui Sadoveanu sunt oameni tari. D-sa pricepe si iubeste forta, taria concentrata, neinfranata, si vede in taran mai cu seama aceasta forta. Daca Creanga zugraveste

mai ales pe taranul glumet, sau mai bine: aspectul glumet al taranului, daca dl Sp. Popescu zugraveste mai cu seama pe taranul filozof, adica partea de “moralist” din sufletul taranului, dl Sadoveanu (si nu fac nici o comparatie intre talentul acestor scriitori) zugraveste pe taran ca vointa, atitudinea obisnuita a taranului fata cu viata. Si aceasta selectiune mi se pare ca valoreaza cat si celelalte, daca nu mai mult, caci taranul roman, daca este si glumet, si cugetator, este insa, prin definitie, un om care a suferit mult, care s-a otelit in aceasta suferinta si care s-a de prins sa taca. Rezistenta si tacerea — iata cele doua ca racteristici ale taranului roman, ca tip social si psihic. Si acestea sunt insusirile esentiale ale taranilor dlui Sado veanu, puse in vaza atat prin actiune, cat si prin limbajul pe care li-l imprumuta autorul, acel limbaj scurt, care exprima ceva si lasa sa se inteleaga mult.
In bunicul Manole, din Sfaturi vechi, este intrupat tipul cel mai vartos al romanului, razasul otelit in sute de ani de lupta, care tine la pamantul si la neatarnarea sa, pe care le apara prin fapte, si nu prin vorbe. Cand nepotul il intreaba: “Cine e boierul ista, bunicule?”, Manole ras punde:
“Care boier?... Boier sunt si eu, e si vecinul meu, fiecare e boier cu banul lui si cu cinstea lui...
Aista-i un ciocoi, proprietar la Stolniceni. A fost vechil s-acu are mosie”, zice Manole si istoriseste cum “ciocoiul” a despoiat de pamant pe oameni, dar nu si pe dansul, caci:
“Cand i-oi pune laba in beregata si genunchiul in piept, he-he! Atunci eu is mai tare!”
“Vezi tu mainile acestea? Vezi tu straiele acestea albe?
Vezi? Vezi tu pe mosneagul ista de langa tine? Mai! Sa

fie o suta ca ciocoiul acela si nu fac cat mine, nici cat degetul ist mic! Intelegi? Stii tu ce spun eu acu? Eu spun, bre, lucru mare!...
Parca ar vorbi prea mult. Dar el vorbeste nepotului sau, ultimul vlastar al neamului sau, ca sa-si aline naduhul si ca sa transmita aceasta simtire neamului — in viitorime.
“Uite, bre, aici cat vezi cu ochii, si mai este inca, toate ale noastre au fost, si acum multe nu mai sunt ale noas tre...”
Este elegia virila, izvorata din cea mai mare dragoste a razasului — mai mare decat dragostea de femeie — dra gostea de pamantul stramosesc.
E acelasi accent puternic ca si al lui Mandrila de la sfarsitul nuvelei Cei trei. Acolo femeia, aici pamantul smulge accentul pasionat!
Iar in Cearta, bucata de compozitie admirabila, care ne da impresia acelor furtuni de vara, scurte dar ingrozi toare, cand pentru o clipa parca lumea e in cumpana — dl
Sadoveanu ne-a redat aceeasi tarie intunecata si tacuta a sufletului razasesc: batranul Vasile Bujor, stramosul, aduna pe nepoti, care s-au luat la bataie pentru o bucata din pamantul mostenit, si le vorbeste atat de amar, atat de concentrat de amar! Iar nepotii, barbati tari de suflet, se-mpaca fara o vorba, pe tacute, asa incat ce se petrece in sufletul lor ramane o enigma pentru noi — cum o enigma aproape este tot sufletul taranesc — incat si autorul, pre supus ca asista la aceasta intamplare si care se astepta la cine stie ce efuziuni, ramane deceptionat.
Aceasta trasatura a taranului dlui Sadoveanu o regasim chiar atunci cand taranul e aratat in atitudinea de glumet ori farsor. Iata, de pilda, puscasul Stefanache, care apare

in mai multe bucati, ori “Morarul”! Gluma si farsa lor consta mai cu seama in mistificare, adica in acel gen de umor care presupune dibacie si stapanire de sine. Taranul dlui Sadoveanu, grav si tacut, nu va fi un palavragiu, un om care sa faca sa sune cuvinte, cand va vrea sa glumeasca, ci un om care va stapani pe “partenerul” sau printr-o prefacuta gravitate si prin reticente.