x5r21rt
Apartinand unui popor rural si vechi, individul roman se simte stingher in targul cel mai mizerabil, unde isi pierde legaturile de familie. Asa se explica faptul paradoxal ca orasul apare la noi ca locul solitudinii si al melancoliei. Cu Ioan Al. Bratescu-Voinesti intra in literatura romana o intreaga clasa de eroi suferind de raul noului veac, meditativi si mizantropi, purtandu-si reveriile poetice prin orasele de provincie.
Lipsa de inventie si sterilitatea sunt izbitoare la prozator, care e mai mult un amator, scotandu-si subiectele schitelor si nuvelelor din experienta directa: viata provinciala printre magistrati, avocati si grefieri, reuniuni unde se joaca carti, vanatoare si pescuit. Perceptia artistica a naturii lipseste si ea. Romantismul eroilor creste pe o conformatie mintala debila. Ei sunt niste fiinte infirme, mai totdeauna alienate, incapabile de a sustine vreo lupta si deci de a merita denumirea de invinsi. Niculaita Minciuna, eroul cel mai izbutit, e un copil cu vocatia precoce a investigatiei decompensata de lipsuri sufletesti fundamentale. Zeflemeaua cu care taranii intampina observa tiile entomologice ale baiatului, ce n-ar trebui sa mire pe niste oameni ai campului, produce o deprimare exagerata. Un om intreg observa nu numai ganganiile, ci si oamenii si nu poate sa nu ajunga la incheierea ca un individ superior nu are comunicatie cu inferiorii. Cand a ajuns la aceasta concluzie, omul profund isi stapaneste reactiunile, fie conformandu-se in aparenta mediului, spre a-l modifica pe incetul, fie abstragandu-se si creand in tacere valorile de care e in stare. In cazul cel mai deprimant el devine un filozof al altitudinii morale, un
Luceafar nepasator si rece. Sinuciderea lui Niculaita arata o conforma tie insuficienta. Insa scrierea e valoroasa prin adunarea laolalta, monografica, a tuturor aspectelor durerii umane, cazute asupra unui biet infirm. Andrei Rizescu din In lumea dreptatii e un caz patologic.
Magistratura, avocatura sunt profesiuni care cer un suflet tare, capabil de tranzactiune, fiindca dealtfel nici un ideal moral nu se infaptuieste in viata numaidecat si fara compromis. Rizescu nu trebuia sa si le aleaga. Absolutismul lui etic este demential. Autorul, care strecoara in eroi moralitatile sale, ar voi sa sugereze ca marile aspiratii de bine si frumos nu dau ragaz eroului sa-si indeplineasca pentru scopuri curat practice profesiunea juridica. Insa Rizescu nu-i un artist, nici un om

mare, ci un mediocru, anxios inadaptabil sub orice raport, care si innebuneste printr-un fatalism biologic. Pana Trasnea Sfantul muta mormantul sotiei in curtea casei, cultiva flori cu initiala E, ridica ulucile gradinii si lasa copacii sa creasca in salbaticire. El simbolizeaza cu alte cuvinte jalea romantica a caducitatii de care sunt atinsi endemic multi indivizi. Tot farmecul situatiei sta in absurditatea tristetii, adica in poezie. Radu Finulet e de-a dreptul un smintit care aprinde lumanari pe pridvorul casei si canta bisericeste in amintirea moartei sotii.
Costache Udrescu are fixatiunea documentelor.
Ioan Al. Bratescu-Voinesti realizeaza in cel mai inalt grad conditia nuvelei. Eroul de roman e un adaptabil superior cu acte explicabile, dar neprevestibile, personagiul de nuvela e un redus. Nuvela e micul roman al automatilor si scurtimea ei este ceruta de stereotipia eroilor.
Individul, printr-o economie a naturii, evidenta la animale, la senili, s-a adaptat la viata o data pentru totdeauna prin niste gesturi mecanice. O data provocata miscarea tipica, nuvela s-a sfarsit, fiindca ghicim ca in toate imprejurarile identice personagiul va reactiona la fel. Eroul de nuvela pus in conditii exceptionale nu poate da nastere unei drame, fiindca el e zdrobit fara lupta. Cocoana Leonora este o astfel de automata prin inferioritatea ei in scara valorilor umane si prin senilizare. In ordinea vointei i-au ramas numai mecanismul odailor mobilate, ingrijirea lighionilor si fabricarea de doctorii empi rice; in ordinea afectiva, sentimentul nobletei “ghenealoghiei” ei. Baba din Magheranul si-a condensat toata vointa in cultivarea unui maghi ran. Intr-o zi un manifestant trece in goana si-i sparge ghiveciul. Baba e zdrobita si plange, schita se opreste aci, caci materia s-a terminat.
Ne putem inchipui ca baba va muri de inima rea, ca-si va lua alt maghiran sau ca va povesti tuturor sfarsitul florii ei. Pusa in conditii mai tragice, este limpede ca baba nu va putea iesi din relativa ei stupiditate. Conu Alecu e un “boier get-beget”, insa “de printipuri liberale”, Conu Costache s-a mecanizat in superstitii de jucator de carti, perceptorul, fost mare negustor, in pasiunea florilor si mila apatica de nevasta. Isaiia s-a redus sufleteste pana la a face dintr-o blana un ideal unic. Cel mai caracteristic automat este Pitache Cojescu din
Calatorului ii sade bine cu drumul, care automatizeaza toate elementele sufletesti, deoarece hotararea de a se face om de treaba si a se lasa de betie a ajuns la el un simplu cliseu verbal.
In aceste schite din viata sufleteasca circulara a oamenilor cu continut sufletesc sarac (la care se alatura animalele mai inteligente, precum cainele) sta tot meritul lui Bratescu-Voinesti. Arta e imprumutata de la Caragiale, cu toata acea observare exclusiva a conduitelor verbale, fara capacitatea poeziei directe, fara viziune a naturii si fara limbaj rafinat. Economia schitelor e perfecta, ceea ce explica cum prin mijloace asa de simple se pot capata efecte emotionale atat de durabile. Fara a fi poet ca Sadoveanu, Bratescu-Voinesti ocupa in literatura romana un loc remarcabil prin originalitatea indiscutabila a duiosiei lui.