d4f21fj
Prin G. Cosbuc (1866—1918) din Hordou, langa Nasaud, trecand peste ceea ce in copioasa lui productie e simpla comanda literara, banalizata prin scoala, se instaureaza un romantism al idilicului rural, mai bine zis tribal, exprimat printr-un lirism obiectiv, reprezentabil, hieratica elementara a instinctelor. Poeziile sale, fara colori deosebite, incanta prin spectaculosul folcloric si sunt un fenomen literar turbura tor prin batraneta ghicita, ca si vestigiile celtice, vrednic corespondent al tarancilor cu buciume si calusarilor cu zurgalai. Monologul domina.
Fata cuprinsa de intaile semne ale iubirii incepe o jelanie in care implica, intr-un cant erotic universal, roata morii, plopii, lumea toata; parintii unui flacau mort nelumit produc un bocet sistematizat, in care intra eresuri si explicatii fantastice, intr-un limbaj naiv, misterios.
Cateodata criza erotica e incadrata intr-un tablou de tehnica mai savanta, ca aceasta seara eliadesca, apasatoare ca o molima, din
Dragoste invrajbita, si suava acalmie florala ce-i urmeaza:
Se pornise vantul prin cires, si floarea
A-nceput sa ninga sisaind domol,
Si cadea pe pieptul si pe bratul gol
Al Siminii, standu-i alba-n poala rochii.
Doua-trei flori poate au ajuns in ochii
Canelui, si-n urma canele a-nceput
Maraind sa miste capul.
Celebrele balade Nunta Zamfirei si Moartea lui Fulger sunt numai superficial epice. Ele corespund, cu o tehnica noua, poemelor Calin si Strigoii ale lui Eminescu, fiind adica reprezentari ale nuntii si inmormantarii, a doua ceremonii capitale in societatea umana. Cosbuc are “filozofia” lui, care este renuntarea la orice filozofie dialectica, supunerea impreuna cu poporul la datinele ce simbolizeaza impenetra bilitatea misterului. Este o gandire sanatoasa pe care poetul are tactul de a n-o desfasura discursiv si de a o inscena in ritualul celor doua evenimente, adoptand si-ntr-o balada si-ntr-alta atmosfera fabuloasa, ca si la Eminescu, ca spre a sugera universalitatea fenomenelor. Tinuta grupurilor totusi, vorbirea lor, e taraneasca. In leganarea multimilor, in trecerea mecanica de la o atitudine la alta, de la deznadejdea cu bocete la plansul infundat si comuna resemnare, in toata aceasta demonstratie de ceasornic arhaic care merge inexorabil, exterior si interior, sta vraja acestor poeme, al caror ultim sens liric este: inutilitatea reactiunilor personale in fata rotatiei lumii. Strofele ingenioase, frazele apasate si sententioase slujesc admirabil scopului:

*
Si-n vremea cat s-au cununat
S-a-ntins poporul adunat
Sa joace-n drum dupa tilinci:
Feciori, la zece fete, cinci,
Cu sdranganeii la opinci
Iar cand a fost la-nmormantat
Toti mortii parca s-au sculat
Sa-si planga pe ortacul lor,
Asa era de mult popor
Venit sa planga pe-un fecior
Ca-n port de sat.
De imparat!
Trei pasi la stanga linisor
Si alti trei pasi la dreapta lor;
Se prind de maini si se desprind,
S-aduna cerc si iar se-ntind
Si bat pamantul tropotind
Si popi, sirag, cadelnitand,
Ceteau ectenii de comand —
Si clopote, si plans si vai
Si-ostenii-n sir, si pas de cai
Si sfetnici si feciori de crai
Si nat de rand.
In tact usor.

Si clopotele-n limba lor
Plangeau cu glas tanguitor;
Si-adanc din bubuitul frant
Al bulgarilor de pamant
Vorbea un glas, un cantec sfant
“Nu cerceta aceste legi,
Ca esti nebun, cand le-ntelegi!
Din codru rupi o ramurea,
Ce-i pasa codrului de ea:
Ce-i pasa unei lumi intregi
Si-naltator:
De moartea mea!”
Cosbuc este nu numai un desavarsit tehnician, dar nu rareori si un poet mare, profund original, un vizionar, cu accent ardelean evident, al miscarilor sufletesti sempiterne.