g2k12ke
Deci la un moment dat n-a aparut un datator de directie, care sa se inspire de la anumite teorii abstracte, sa se aseze pe o catedra literara improvizata si sa decida cu ferula sau, daca este mai bland, numai cu degetul, ca anume poezie este rea sau este buna si, dupa cum o anumita poezie ar fi fost decretata rea sau buna, sa rasara o intreaga miscare literara. Ca este usor a fi cineva beneficiarul unei literaturi prin cateva formule, aceasta o intelege oricine, dara ca are dreptul cineva sa se prezinte, in materie literara — literatura fiind un fenomen asa de original, asa de spontan, asa de profund legat cu tot ce omul reprezinta mai fin si mai complex — ca are dreptul sa se infatiseze ca unul care creeaza literatura, care o indreapta in alta directie, sau o distruge, aceasta este o formidabila eroare.
De aceasta eroare adesea sufera si explicarea lui Eminescu, pe care unii l-ar vedea, in concurenta cu altii, inaintea inflexibilului judecator teoretic. O natura asa de bogata, asa de complexa si asa de noua sub toate raporturile ca a lui Eminescu a fost redusa la acele cateva poezii cuprinse in editia Maiorescu, cu prefata acestuia. Acest fel de a judeca pe imensul poet care este Eminescu se resimte pana si astazi in ce priveste editarea operelor lui. Noi nu avem inca un Eminescu complet. Ceea ce s-a dat la Iasi, la o anume librarie, de un tanar care nu avea nici un fel de experienta literara si de aptitudine critica, nici macar rabdarea trebuitoare pentru a desface manuscriptele, se poate socoti ca o editie neexis tenta. Si ceea ce s-a ales mai tarziu, de unii si de altii, in cutare volum tiparit la „Minerva“, nu inseamna nici macar pregatirea editiei complete a lui Eminescu.
Parca exista o sfiala fata de ce n-a „aprobat“ Maiorescu ...
Nu poate fi vorba de generatia de la Convorbiri creand o epoca noua in istoria literaturii romanesti. Schimbarea cea mare care se intrupeaza in Eminescu nu e un fenomen de viata artificiala, teoretica, ce s-ar fi coborat intr-o realitate disciplinata, ci avem a face cu una din acele mari miscari care iese din adancul viu al unei natiuni, din tot ce se poate contine in prezent, ca si dintr-un foarte lung trecut. E unul din momentele acelea fericite, cu unul dintre oamenii predestinati, care rezuma o literatura si o indreap ta, aruncand puternice lumini catre viitor, deschizand drumuri si mai departe generatiilor care vor veni pe urma. Ca sa inlatur ultima banuiala in ceea ce priveste relatiile dintre Eminescu si
„Junimea“, trebuie sa spun si aceasta: cand Eminescu era numai cu trupul doar intre cei vii si cand, desigur, era putinta sa fie trezit dintr-aceasta moarte a gandului, omul a ramas singur. Colabora torul Convorbirilor literare ramasese in seama nimanui, a domni soarelor filantropice si a studentilor entuziasti, care din banul lor il tineau la sanatoriu — si ce sanatoriu!, oribila inchisoare de nebuni din marginea Bucurestilor. Atuncea cand este o legatura stransa intre o miscare, intre o societate, intre o scoala literara si un om, omul acela nu sufera si nu moare asa cum a suferit si cum a murit Eminescu. Dar, in ceea ce priveste dreptul lui Emi nescu asupra „Junimii“ sau dreptul „Junimii“ asupra lui Eminescu
— multi cred ca sunt mai multe drepturi ale „Junimii“ asupra lui
— trebuie sa se spuie ca la Convorbiri literare n-a existat o singura directie, ci mai multe. Tot acolo, bucurandu-se de aceeasi atentie, la inceput chiar de mai multa atentie, era si proza, cel putin pe jumatate romantica, a lui Gane, era proza populara a lui Slavici, sau proza, foarte colorata, miezoasa, dar vulgara si trivial-po pulara, a lui Creanga. Tot acolo, intre aceia care se bucurau de

favoarea cercului de la Iasi era si Teodor Serbanescu, autor de romante in cel mai perfect gen francez-romantic artificial. Au stat acolo cu totii, unii alaturi de altii. In revista se tipareau romanele fantastice ale unui venerabil batran, care traieste si acuma, dl Pop
Florentin. Atatia aveau acolo, din motive sociale, si mai tarziu si din motive politice, portile foarte larg deschise, inainte de Emines cu, pe vremea lui Eminescu si dupa Eminescu, venit dupa o intreaga pregatire proprie.
Pentru ca sunt mai multi Eminescu, intre care unii mult inferiori acelui pe care mai ales il cunoastem. Chiar in infatisarea aceasta definitiva sunt mai multe suflete, care pana la sfarsit se zbat intr-ansul.
Incercarea de a face din el, chiar in afara de orisice influenta, o singura mentalitate si o singura sentimentalitate este cu desavar sire gresita.
De unde a venit Eminescu? Un mare neajuns este ca o cronolo gie sigura si definitiva a operelor lui nu se poate inca fixa; data publicarii unei poezii nu inseamna si data in care aceasta poezie a fost scrisa. Se cere o cercetare foarte atenta a manuscriptelor lui Eminescu care lucra greu, relua de nu stiu cate ori aceeasi bucata, si de aceea caietele lui cuprind foarte multe variante, din care unele sunt cunoscute, altele au ramas nepublicate; uneori are a face cineva numai cu doua-trei versuri puse impreuna.
Cand, la Iasi, V. G. Mortun, un diletant in materie literara, a pus, prin editia sa a lui Eminescu, in fata celor saizeci de poezii consacrate, materialele din Versuri si proza, in mare parte inedite, intr-un volum elegant, a fost o surprindere pentru toata lumea; nu era Eminescu al nostru. Ne intrebam cu totii: a putut vreodata
Eminescu sa fie asa? Acestea sunt versurile lui? Nu numai cat versurile acestea corespund unui anumit stadiu al gustului sau literar. E ceea ce primise el de la societatea romaneasca inainte de a avea curajul, rar, de a infrunta gustul public, de a fi el, cu riscul de a nu fi inteles, cel mai dureros din toate riscurile pe care le poate lua cineva asupra lui.
Dar, cand Eminescu a indraznit sa fie cu desavarsire altfel decat mediul din juru-i, Eminescu a existat. Pana atunci el primise poezia lui Bolintineanu, cea mai lanceda, cea mai lipsita de coloare din toata poezia contemporana. Si imitatori ai lui Bolintineanu inca mai existau, desi Bolintineanu trecuse din actualitate; ei erau amestecati inainte de toate intr-o scoala cu tendinte sociale, si poate ca si de aceea Mortun, care era socialist inainte de a ajunge de mai multe ori ministru si presedinte de Camera liberala, alesese aceste bucati in care ne infatiseaza nu stiu ce preot cu pantecele rotund, ceea ce ne l-a impiedicat sa fie foarte bun prieten al lui
Creanga, care avea foarte mult talent, dar avea pantecele foarte rotund si fusese in zilele lui diacon si preot. Bucati cu o usoara nuanta sociala, ici si colo scaparand ceva din ceea ce va fi mai tarziu. De obicei insa ritmul lui Bolintineanu e sunetul de vioara sparta cu coardele uzate.
Foarte tanar, cand totusi trecuse prin anumite scoli din Moldova de Sus, el intrase in Bucovina. Aici a gasit un alt mediu si a cantat, dupa dreptate, pe Aron Pumnul, un asa de calduros suflet, un asa de nobil vizionar, invietorul constiintei de sine a romanilor bucovineni. Dar Aron Pumnul, trebuie s-o spunem, era de fapt un pedant stricator al limbii pe care voia s-o indrepte, un om straniu pentru care totul se reducea la forma artificala. Eminescu a trecut prin inchisoarea gimnaziului bucovinean, care, trebuie s-o spun si aceasta, continua in mare parte si pana ieri, si aceasta este cauza pentru care invatatii bucovineni n-au putut da o literatura spontana.
Dupa aceea poetul a fost, mai mult in treacat, la Blaj, si trecerea aceasta prin Blaj, legaturile sale cu ardelenii au avut o foarte mare influenta asupra lui, influenta care se datoreste inainte de toate cunoasterii maselor taranesti adanci, neprefacute de cultura superficiala straina.

Trebuie sa fi trait cineva acolo la Blaj inainte de razboi, pentru ca sa inteleaga ce inseamna acest Ardeal blajean. Blajul nu este numai catedrala fastuoasa a canonicilor, nu este nici sirul de case ale acestor canonici-profesori, ci sunt copiii de la tara, cari vin acolo la scoli; aspri, inca cruzi, porniti dintr-o viata taraneasca profunda, traditional virtuoasa, cu merindea adusa de acasa, cu bucata de branza si sacul de malai. Sfant azil de invatatura acest liceu! Cea mai bine organizata colonie, cel mai luxos internat inca nu echivaleaza pentru pregatirea sufleteasca a unui om cu cama ruta din fundul unei locuinte de canonic sarac, cu coltisorul de dulap in care se pastreaza ceea ce s-a adus de acasa si unde se mananca in acelasi timp si painea pregatita de acasa si binecu vantarea parintilor care au dat-o.
In mediul acesta de la Blaj s-a format Eminescu, baietelul din
Moldova de Sus cu atatea amintiri istorice, care nu s-au pierdut niciodata. Nu stie cineva ce este Moldova aceasta in viata popo rului romanesc. Ea inseamna bisericile si manastirile de odinioara, inseamna viata istorica, ce traieste si in ultimul taran. Taranul bun elector din partile muntene nu se poate asemana cu taranul, ramas in urma in multe privinte, dar atat de inteligent, atat de armonios sufleteste, atat de viteaz in atitudinea lui de arcas al lui
Stefan cel Mare, din acest fund de Moldova. Sunt acolo zilnic evocatii istorice pe care nu le poate uita cine le-a vazut o data.
Aceasta a fost zestrea de acasa a lui Eminescu pe care a infratit-o acolo la Blaj cu viata copiilor de tarani, model de virtute simpla, pentru oricine, din orice timp si din orice tara.
Insa in lumea aceasta din Ardeal era si o poezie artificiala, care se folosea de mijloace de expresie cu desavarsire sarace. Desigur ca romanii din Ardeal au avut o viata reala mult superioara vietii lor literare, dupa cum noi am avut o viata literara mult superioara, in atatea privinte, vietii noastre reale. Sa ne gandim la ce a insemnat pe atuncea intruparea spiritului ardelean in Familia de la Oradea-Mare, condusa de bunul Iosif Vulcan, ardelean de veche rasa, muncitor, econom, fara pretentie. Si acolo la aceasta revista de familie a inceput sa publice Eminescu. Pe cand unii dintre ardeleni erau siliti sa recurga la foi de familie unguresti sau ger mane si neamul avea in adevar nevoie de o foaie pe care un parinte de familie sa o poata pune in mana unei fete de saisprezece ani.
Vulcan a avut curajul sa incerce si norocul sa reuseasca. Inaltimea literara a lucrurilor tiparite in Familia este cu desavarsire relativa; batea atunci un vant de nationalism usor. Si Eminescu, in aceasta faza de la Blaj — care trebuie deosebita de faza de la Cernauti, si e atata distanta de faza de la Viena, dupa care a venit o faza de la Iasi, si o faza de la Bucuresti, perioada din urma a vietii lui chinuite — in faza in care el a tras in sine aerul ardelean si si-a innoit sangele din aerul acesta asa de limpede si de inviorator, a fost colaboratorul Familiei.
Ce-ti doresc eu tie, dulce Romane etc., aceasta este nota de la
Familia lui Vulcan, si de aceea, intr-o editie definitiva a lui
Eminescu, trebuie intotdeauna insemnat locul unde a aparut intaia oara cutare bucata, pentru ca aceasta arata influenta sub care a stat el, cercul caruia i-a apartinut de aproape sau de departe, in acel moment.
Eminescu se duce, in sfarsit, la Viena si acolo se gaseste intr-un mediu cu desavarsire deosebit de cele doua pe care le cunoscuse.
Sunt doua imbogatiri esentiale pe care el le-a primit acolo. Viena era marea Universitate pentru tot Rasaritul. Intre Viena si intre orice alt centru universitar german era o foarte mare deosebire.
Aici nationalitatea germana nu exista; mai tarziu s-a creat un partid nationalist german in Austria, dar pe vremea aceea Viena ramasese un centru international, toate traditiile Vienei erau asa, internationale. In Viena a trait o societate francizata in secolul al
XVIII-lea, in Viena o societate greceasca in acelasi secol si la inceputul celui al XIX-lea; in conditii de libertate pe care nu le

puteau gasi nici in Bucuresti, nici la Iasi, acolo au trait o parte dintre romani, alcatuind acolo un mare centru romanesc care dainuia inca in anii aceia pe la 1870, in care a venit si Eminescu.
Ar fi un studiu foarte interesant de facut, pentru cine s-ar duce sa caute in arhivele Universitatii si ale altor institutii avand legaturi cu studentii, acela de a reconstitui toata aceasta viata universitara romaneasca de acolo. Nu se germaniza cineva in acest mare oras.
Viena, sa nu uitam, a fost intotdeauna influentata intrucatva si de curentul occidental francez, care asupra Germaniei ori nu s-a exercitat deloc, ori nu s-a exercitat in aceeasi masura.
Si Eminescu insusi nu a fost deloc strain de literatura franceza.
Este o foarte mare greseala sa se uite aceasta. Ca a apartinut lui
Lenau si lui Schopenhauer, lui Lenau pentru pesimismul sentimen tal romantic, lui Schopenhauer macar pentru explicatia filosofica a acestui pesimism, este evident. Si aceasta a gasit-o el la Viena.
Poate ca Schopenhauer a patruns mai mult in societatea aceasta vieneza decat in societatea germana. In Schopenhauer, in fundul concluziilor lui melancolice este ceva care vine din departatul
Orient budist. O intreaga lume mult mai larga decat teoriile si teoremele metafizicii germane. Iar Lenau, sa nu se uite, nu e un german pur, ci un banatean, influentat de o anumita poezie, de o anumita muzica si atmosfera sentimentala.

Pentru Eminescu acestea erau lucruri apropiate, un fond pe care el si-l putea insusi. Si insusirea acestui poet si a acestui filosof nu este o intamplare: si cel dintai si cel de-al doilea veneau din regiuni in care si Eminescu era acasa.
In acelasi timp Viena nu era inchisa pentru nici o literatura romanica. Viena a fost intotdeauna, dimpotriva, un centru de studii pentru limbile si literaturile romanice, si este asa si pana acum. S-ar putea ca acolo poetul moldovean sa fi primit si o influenta de la literatura franceza a unui Vigny, ceva mai adanc si mai ridicat decat Lamartine si nesfarsit mai distins decat Hugo.
Cine crede ca Rugaciunea unui dac vine de la Eminescu singur se inseala: ea reprezinta sensul vietii asa cum l-a inteles totdeauna instrainatul de lume, osanditul lumii care este Alfred de Vigny.
Si, rascolind in ineditele lui Eminescu, va gasi si alte bucati de acelasi spirit.
Am spus ca la Viena Eminescu a gasit si un mediu general romanesc, alcatuit din studenti din toate partile poporului nostru.
Viena era chiar singurul centru pan-romanesc care putea sa existe pe vremea aceea. Romani din Principate care sa se aseze in Ardeal erau prea putini, iar ardelenii veneau la noi, dar din saracie, gasind aici conditii politice si sociale mai bune. Si pe cati dintre marii ardeleni nu i-am stricat noi cu desavarsire si i-am distrus!
Trebuia, atunci, sa mergi la Viena ca sa intalnesti romani din toate partile si ca sa-i intalnesti in vremea cand sufletele sunt mai curate, mai pline de avant, cand sunt mai potrivite pentru desavar sirea uniunii morale pe care noi astazi, in Romania unita, nu o mai avem. Mai aproape erau sufletele tuturor, mai mult bateau in acelasi ritm inimile romanilor din toate partile in Viena anului
1870, decat, acuma, in cuprinsul tarii pe deplin eliberate.
Nici o influenta nu a creat, desigur, pe Eminescu, dar Eminescu nu este explicabil daca se lasa deoparte macar una din aceste influente care au lucrat asupra sufletului lui, asa de complex.
Inca o influenta nu trebuie sa lipseasca din acest complex.
Tiparirea cronicilor lui Kogalniceanu a exercitat o foarte mare actiune asupra literaturii romanesti de atunci. Negruzzi, din
Sobieski si romanii, din Lapusneanu, nu se poate inchipui fara de tiparirea Letopisetelor. Kogalniceanu el insusi a luat din aceste cronici inspiratia pentru nuvelele sale istorice. Tot de la dansul si putintel si de la cronicile muntene, publicate de Laurian si
Balcescu, a plecat o parte din scrisul, foarte artificial, dar foarte elegant si cu o pasiune de viata istorica, pe care nu o poate avea decat un om atat de delicat si atat de fin cum era el, al lui

Alexandru Odobescu. Dar, prin anii 1860, urmand pe Kogalni ceanu, care incetase acuma astfel de publicatii, au aparut docu mentele romanesti prezentate de Hasdeu in Arhiva istorica. O adevarata revelatie a unei limbi alta decat a cronicilor, de atatea ori cu mai multa libertate decat aceasta. A fost din nou un vant din trecut, un sivoi de viata care a maturat o multime de elemente arificiale si a lasat malul fecund, din care a putut sa rasara alta literatura si alta poezie. Si una din gazetele cele mai raspandite, care aveau si un cuprins politic, Columna lui Traian a lui Hasdeu, era plina de reminiscente istorice. Hasdeu insusi era un om de un mare talent literar si de o insemnata putere de sugestie, venita din extraordinarele mijloace ale acestui spirit superior. Si in teatrul romanesc apare atuncea, de autorul lui Ion-Voda cel Cumplit,
Razvan si Vidra, desigur opera de un sentimentalism fortat si de o tendinta care nu ne mai atinge de mult. Dar, atunci, reprezen tarea ei era inca un triumf al acestui spirit istoric.
Sub toate aceste inrauriri diverse, in lumea din Viena s-a creat nu numai in Eminescu, ci si in altii, spiritul acela nou, pe care geniul lui Eminescu l-a intrupat cu o splendoare care mai tarziu numai a fost pretuita, caci nici un sunet de trambita nu a vestit aparitia zeului celui nou, care era intr-adevar Dumnezeu adevarat.
Nu se mai citesc versurile unui poet bucovinean pe care l-am apucat si eu cand era foarte batran, undeva intr-o casa din
Suceava, inainte de alipirea Bucovinei, pe un timp cand aceasta se putea crede a fi visul unui nebun: profesorul Vasile Bumbac. El era autorul, acum nestiut, al unei adevarate epopei a intemeierii
Moldovei, cu o viziune completa a acelei lumi maramuresene de la jumatatea secolului al XIV-lea, cu un simt istoric adanc, o intuitie de mirare in ce priveste forma. Omul acesta a trait intre tarani, si de aceea nuanta rurala, atat de fericita, care anima opera lui, cu porniri la razboi ca pe vremea lui Stefan cel Mare, ispravi vitejesti inca pe vremea marelui domn, ospete cum n-au mai fost niciodata.
Bumbac a scris si dupa Alecsandri, dar influenta lui Alecsandri este cu desavarsire superficiala si mai curand s-ar recunoaste urma legendelor populare din partile acestea de catre munte ale Buco vinei si ale Moldovei de Sus.
Acuma catava vreme, in volumul de omagiu oferit dlui Bianu, cineva a semnalat versuri ale unui Dimitrescu, student la Viena pe atunci. Ele seamana cu ale lui Bumbac; acelasi caracter eminescian. E, sub alt nume, omul pe care l-a cunoscut generatia mea mult timp dupa ce iesise din aceasta atmosfera, caci a trait o viata intreaga ca profesor si director de liceu: V. D. Paun, acela care a invatat romaneste pe regele Ferdinand.

Slavici insusi, alt student vienez, nu a fost un istoric, desi a scris o carte despre romanii din monarhia austro-ungara si mai tarziu, dupa indemnul lui Dimitrie Sturdza, a supravegheat tiparirea documentelor Hurmuzaki, care au iesit asa si asa. Sufletul lui taranesc nu avea nimic a face cu ce numim inspiratia istorica.
Cu toate acestea, el s-a dus la Putna sa comemoreze cu ceilalti pe
Stefan cel Mare, in fata guvernului austriac. A facut-o aceasta, urmand curentul, irezistibil, cineva care nu a fost in viata lui un sentimental, ci a trait la Iasi in legatura cu „Junimea“, cineva care era inainte de toate un teoretician, a carui opera principala nu este Istoria romanilor, cu toata valoarea ei, ci teoria filosofica a istoriei, A. D. Xenopol. Filosoful obiectiv, sufletul indreptat catre analiza si-a dat drumul intregului avant al inimii sarbatorind pe marele stramos. S-a interesat toata tara de acest trecut, istoric, rechemat astfel de tinerii entuziasti.
Si iata de ce posibilitatile lui Eminescu au fost infinite. Ceea ce admiram si se va admira atata vreme cat se va vorbi limba romaneasca, cat timp accentele acestei sfinte limbi vor fi pe buzele unui om viu, e patrunderea tuturor acestor elemente in cea mai vasta sinteza facuta de vreun suflet de roman.
Dar tot ce avem de la Eminescu sunt fragmente ale unui geniu impiedicat de a pune in valoare imensele lui posibilitati. A venit

la Iasi, unde pe vremea aceea erau doua curente: un curent barnutian, care traieste si pana acum, creat de Simeon Barnutiu, marele orator al legendei de la 1848, suflet tare si exclusiv, care a dat acolo o intreaga teorie de drept. Si contra acestui curent, in opozitie fata de Barnutiu insusi, pe care Maiorescu l-a atacat zeflemisindu-l la Convorbiri literare, spiritul critic neincrezator, sceptic, dar nu fara, in fond, acelasi simt pentru natie, al „Junimii“.
Si, in atmosfera aceea de povestiri, de glume, care distrau uneori mai mult decat toata literatura care se prezenta acolo, omul s-a infatisat asa cum se infatiseaza, intr-o poezie a poetului francez
Baudelaire, acea pasare a marilor care, pe uscat, din cauza aripilor ei de urias, nu poate sa umble. Tot asa imensele aripi ale lui
Eminescu se vedeau stingherite in odaile pline de veselie unde se strangeau membrii „Junimii“. Acesta nu era aerul care trebuia sa intre in plamanii lui puternici si acestia nu erau oamenii a caror aprobare trebuia sa o aiba, oameni care citisera asa de multe, incat se dezgustasera de toate, sau citisera asa de putin, incat nu puteau judeca nimic. Inchipuiti-va insa o natiune crescuta ca pentru dansul, incunjurandu-l din toate partile; ganditi-va la Eminescu, care a incercat pana si teatru, din subiecte ale trecutului nostru, asa cum nimeni cu incercase pana la dansul — au ramas fragmen te uitate prin hartiile lui — ganditi-va la Eminescu vorbind unei multimi care sa-l inteleaga... Ce alt fel de poezie, intr-adevar in randul literaturilor celor mai mari, ar fi rasarit din el! Si ce nu s-ar fi ales din oamenii pe care i-ar fi incurajat si condus catre aceeasi biruinta a sufletului romanesc, ridicat la inaltimile cele mai mari ale cugetarii contemporane?
In loc de aceasta sufletul lui s-a inchircit necontenit. A aparut, la un moment dat, in Bucuresti; dar aici oamenii erau pentru zeflemeaua de cafenea, mai orientali inca decat cei de la Iasi.
Eminescu, in mijlocul spiritului public care domina atunci in
Bucuresti, era ridicul printre ridiculi. Si omul, incetul cu incetul, s-a inchis. Tot sufletul delicat si nobil, jignit adanc, s-a inchis in el insusi.
Si ceea ce cunoastem din revizorul de scoala aruncat afara la schimbarile de guvern, fiindca cine stie ce canalie politica il cauta in registrele prietenilor sai si nu-l gasea, din redactorul de gazeta care se incercase sa schimbe partidul conservator si sa-l puna pe baze istorice si filosofice, pe cand partidul conservator de pe vremuri era ceva mai onest decat cum sunt partidele de astazi, dar alcatuit din cativa boieri mai mult sau mai putin rasuflati si neintelegatori pentru ce adaugea la aceasta cauza el, ne ajuta sa intelegem ce s-a intamplat cu dansul in aceasta societate care nu poate regreta niciodata indeajuns ceea ce s-a facut, ceea ce, intr-o societate cu mult mai distinsa decat a noastra, din acelasi pacat de neintelegere, s-a intamplat tocmai cu acela pe care l-a cunoscut, l-a imitat si l-a adaptat Eminescu: Alfred de Vigny. Alaturi de destrabalata productiune poetica de caracter istoric a lui Hugo, calauzit de multime, care, uneori, intelege din literatura numai zbarnaitul cuvintelor „ce din coada au sa sune“, alaturi, dar sus pe varful de munte al mandrelor sale suferinte, a murit Alfred de
Vigny, lasand vremile sa descopere frumusetea pe care el, din dispret, nu a vroit sa o infatiseze. Si soarta lui Eminescu a fost aceeasi fiindca se gasea tot asa de sus.