t8l21lf
Eugen Lovinescu (1881—1943) a inceput prin a da cateva mono grafii de scriitori vechi (Gr. Alecsandrescu, C. Negruzzi, G. Asachi), serioase fara a fi amanuntite, mai degraba bibliografice, cu un scepticism vadit in ceea ce priveste valoarea artistica a autorilor studiati. Era totusi un inceput bun, care a avut urmari. Ca si Maiorescu, criticul nu pune temei pe literatura veche si are convingerea ca literatura romana incepe numai cu o “directie noua”, aceea a sa, antisemanatorista, impusa pe cale revolutionara. Criticul nu se ocupa de clasici si nu s-a putut sti niciodata ce parere a avut despre Eliade,
Carlova, Sihleanu, Deparateanu, Odobescu, Hasdeu, Alecsandri,
Eminescu, Creanga, Caragiale, Macedonski. Cand totusi aluzii scurte se fac la acestia, lipsa de stima e batatoare la ochi. “Meditatia” lui
Alecsandrescu si “filozofia” lui Eminescu sunt ironizate si se afirma ca “nici Caragiale si nici Eminescu nu vor mai corespunde sensibilitatii epocii”. Macedonski era gasit perimat si mediocru, nemeritand “ni cet excès d’honneur, ni cette indignité. Parazitii si Trubadurul de
Delavrancea?: “ramana ingropati intre emotiile copilariei!” Apus de soare?: “mai mult un spectacol intr-un fotoliu”. Stilisticeste, E. Lovi nescu, scriitor agreabil, a fost multa vreme in cautarea personalitatii sale, profesand la inceput un fals impresionism de divagatie literara in jurul autorilor, in fraze sau prea sacadate, sau prea simetrice si lungi.
Personalitatea lui E. Lovinescu s-a revelat, dupa 1919, in polemica.
Polemist mare ca si Titu Maiorescu, el s-a specializat in bibeloul grotesc, care presupune o risipire mare de materiale pana ce norocul scoate cateva piese de neuitat. Aci nu intra in discutiune dreptatea ci numai justetea formala a polemicii in sine. Ceea ce este Betia de cuvinte la Maiorescu reprezinta la Lovinescu Procopovici sau meritul de a nu fi scris nimic, imn malign dedicat zeului necunoscut, adica nulitatii:
“O, divina si subtila inteligenta greceasca, cum te recunosti intr-o simpla inscriptie votiva! Zevs, Ares, Afrodita, Hermes, Poseidon? Bun.
Dar daca mai sunt si altii? Astarte, Cybela, Istar, zei si zeite ai Siriei, ai Feniciei, ai Chaldeei, ai Persiei? Bun. Dar daca mai sunt si altii?
Isis, Osiris, Hor, Amon, Ra, Thot si toti ceilalti zei ai Egiptului cu capete de pisica, de crocodil sau de buha? Bun. Dar daca mai sunt si altii?” etc.
Talentul de critic al lui E. Lovinescu s-a subliniat cu aparitia poeziei noi, in sensul unui impresionism de fundament. Criticul scruteaza opera din toate punctele de vedere, ii stabileste filiatiunea, o aseaza in categoria ce i se potriveste, ii face radiografia interna, intocmeste liste de cuvinte si de imagini, dar toate aceste observatii sunt subsu mate unei impresii totale, sublimate intr-o imagine critica. Analiza e apoi redactata sintetic asa incat sa lucreze asupra imaginatiei, prin sugestie. Astfel Ion Barbu e prezentat sub semnul lui Anton Pann,
Camil Baltazar prin imaginea lui Beato Angelico, menita sa inculce cititorului si mai direct impresia de candoare si angelitate, Hogas e pus sub emblema lui Homer. Fraza e acum normal prozaica, curatata de falsa poezie, si totusi e mai artistica, fiindca sugereaza o coloare prin substanta. In studiul despre Camil Baltazar sunt stranse toate elementele obiective, adica apartinand realmente poeziei autorului, toamna, ploile, provincia, apoi dispuse in asa chip incat ele sa formeze la randu-le un tablou critic care sa inlocuiasca poezia si s-o sugereze.
Valoarea unei astfel de critici sta in aceea ca este integral documentata si nu se rataceste in fantezie. Ea are aspectele creatiei cu mijloacele analizei celei mai pozitive si chiar cand e discutabila, prin chiar faptul discutabilitatii e serioasa, pentru ca pune probleme. Admitand ca criticul a gresit, exagerand valoarea autorului, critica lui de impresie nu ramane mai putin valabila, deoarece ea tine locul poeziei, cerand ca aceasta poezie sa rasara spre a justifica prezenta criticii. Astfel, daca Barbu n-ar exista si toata pagina lui E. Lovinescu ar fi compusa printr-o sinteza silita, “balcanismul” a intrat totusi definitiv in lumea imaginilor critice.

Criticul a avut o influenta covarsitoare asupra generatiei urma toare, oricat de contestabile ar fi unele din judecatile sale. In majorita tea cazurilor opiniile sale sunt juste total ori partial, sau se apropie printr-un detaliu de justete mai mult decat ale altora. Fata de critici e inclement ori tranzactional, cu prozatorii e reticent, poezia, pe care n-o profeseaza insusi, se bucura de o primire cordiala, in marginile temperamentului criticului care prefera gratiosul, micul plastic si are oroare de lirica sublima, de marele patos, de meditatie, deopotriva apoi de ceea ce i se pare plat ori simplist.
Istoria civilizatiei romane moderne e o replica mai voluminoasa la
Spiritul critic al lui Ibraileanu. E. Lovinescu admite si el intrarea in civilizatie direct prin revolutie, adica prin imitatie. La teoria specificului se raspunde, in alta opera, cu doctrina sincronitatii si a diferentierii, ridicata pe legea imitatiei a lui G. Tarde. Se profeseaza o estetica a mutatiei valorilor, dupa care totul fiind relatie de timp si spatiu si diferentiere continua, conditia crearii de valori noi este mutabilitatea in genere a valorilor. Frumos e echivalent cu actual, si cand ai dovedit ca un scriitor e personal intr-o scoala noua ai stabilit valoarea lui, care insa este efemera, caci numaidecat alta scoala va crea alta sensibilitate. Acest scepticism a dus la un istorism care e o fata a irationalismului in critica. El, criticul, nu are nici o parere stabila si nici o responsabilitate, nebizuindu-se pe nici un criteriu absolut.
Obiectiv, el inregistreaza doar reactiunile gustului public la operele contemporane, facand lucrare de istoric.
Cele mai bune pagini literare ale lui E. Lovinescu sunt nu in romane si nuvele (a scris multe fara a convinge), ci in Memorii I, II. Portretele, precum s-a observat, nu sunt juste si nici complexe. Indivizii sunt vazuti ca niste animale invidioase, egoiste, ingamfate, fara nici o urma de umanitate. In mijlocul lor se ridica autorul, dezinteresat, generos, plin de toate darurile. Memorialistul isi face cu complezenta traiectoria vietii, isi fixeaza stilurile, isi pune singur note, cu un subiectivism care nu-i contrar artei, dar care nu are la indemana un talent caricaturistic grandios. In schimb E. Lovinescu e un bun anecdotist, compunand mici scene dramatice valabile in mimica si rasul continut, precum e aceea avand ca obiect pe Vlaicu.