h8y23yo
Pana azi reputatia lui D. Teleor (1858—1920) este a unui umorist de reviste vesele, ceea ce e nedrept. Este adevarat ca a fost un mare risipitor de “mofturi” si de poezii in varful penitei. In fond el e un autor plin de gratie si ceea ce se cheama un fantezist, in poezii incarcate de emotie discreta, fragile castele de carti de joc risipite printr-un gest malitios al mainii, sau bizuite pe o imagine centrala
(Teleor e un metaforist inventiv):
In a frunzisului tarie
Raza de soare nu calca,
Cand vro furtuna-i cata cearta,
In hohote se scutura.
Copacul gros, d-o suta de ani,
Cu noduri mari ca chip de om,
Bronzat ici-colo de muschi verde,
Misterios ca si un gnom,
Il luam in brate pe d-o parte,
Iar pe de alta draga mea;
Ne atingeam la varf de deget...
Copacu-atat de gros era...
In curtea casei, sta in mijloc
Infipt adanc cu radacini
Ce se-ntindeau in departare
Trecand in curte la vecini.
Se pot urmari la Teleor numeroase intuitii, poezia creionata pe sentimentul plictisului provincial, parodia cu umor plastic, tabloul parnasian si “traditionalismul” in felul inteles mai tarziu de Mateiu I.

Caragiale si chiar de I. Pillat:
Cu antereu-n flori, pe scaun seade,
In brau-i ros luceste calimara;
Obrajii-i dogorasc, mai rau ca para,
Ca-ntai si-ntai acuma el se rade!
Cu briciu-i de margean Barbierbasa
Ii mangaie barbia costeliva;
Il ia-n raspar, il ia si din potriva,
D-ai crede ca-i curat un fiu de pasa.

Ceardacul tot rasuna! Coconeturi
Si vutci si visinapuri si cofeturi;
Coconi cari golesc mereu paharul.
Si veseli toti... Si pot ei sa nu fie,
Langa-un arcus ce multe taine stie,
Arcusul cui? Lui Barbu Lautarul.
Proza este tot atat de interesanta, amestec de fantezie, lirism si caracterologie labruyeriana. Jean, frantuzitul roman, e atat de fanatic, incat cand moare contele de Chambord el se caineaza: “Mon pauvr’ roi
Henri!”