i2s24ss
La frumoasa Revista noua a lui Hasdeu, aparuta la 15 decembrie
1887, incepe a se afirma un spirit care va cuprinde intreaga literatura a acestei epoci si care s-ar putea rezuma in formula: mic romantism provincial si rustic. Barbu Stefanescu Delavrancea (1858—1918) e unul din principalii exponenti. Bineinteles, acest romantism reprezinta o unda a eminescianismului. Delavrancea, care sufera de o psihoza a veacului, recunoaste raul ca principiu al istoriei, vede in fauna si flora un camp al luptei pentru existenta. Eroul constient de aceasta ordine cosmica nu mai este un Luceafar. Apar acum invinsii in viata, micii melancolici, care, in loc sa se urce pe Alpi ca solitarii lui Lamartine sau in campul sideric, cauta linistea provinciala, suferind cu apatie agresiunea societatii. Eroul din Liniste, soi de Jocelyn al campiei dunarene, ramane impasibil cand glumeti vulgari ii pun muste in mancare.
Ca mai toti scriitorii iesiti din mahalaua bucuresteana, a caror reputatie de vulgaritate nu se justifica, Delavrancea e un idilic cu inclinare spre policromie. Sultanica se deschide cu un peisaj hibernal de un colorit fantastic, machietist, intr-un alb violent, floral. Un taran are “fata conabie ca sfecla”, Sultanica are gene “de catifea”, “rasuri pe obraji”, parul lins, “cu unde albastrii”, buze rumene “ca bobocul de trandafir”, sanii pietrosi “ca poama parguita”, “ca doua mere cretesti”. Mahalaua cultiva florile cu tonuri vii, muscate, cercelusi, si paleta scriitorului e plina de vopselele lor. Cu tehnica machietista e descrisa lunca Vitanului (sange, pacura, apa galbena). Cautarea monstruosului indica si ea un spirit de atelier. Zobie, un fel de
Quasimodo, e tratat in uleiuri tipatoare (guse rosie, par roscat, fond portocaliu).
In nuvelistica lui Delavrancea e o intentie de verism, in chipul mai putin pedant al lui G. Verga. Insa observatia e superficiala, mai curand satirica, si putinele note realiste sunt puerile si vulgare. Cosmin are in cursul actiunii doua turburari stomacale, iar devotamentul Sasei se vadeste mai ales cand il doare “vreo masea”. Proza delavranciana e patetica, stilizata intr-un chip ce devine nota esentiala si manierismul scriitorului, nu fara ecou din Hasdeu. Dialogul e sacadat, artificial, sau plin de afectare, de simetrii verbale, de reticente teatrale si de dulcegarii. Propozitiile sunt asezate in scara, mecanice ca niste cozi de pendul (“Imi dadea mana. — Ma ingrijea. — Se uita la mine. —
Se gandea. — Tacea”). Cu aceste mijloace, in momente de echilibru,
Delavrancea a scris cateva amintiri si basme de neuitat. Aparenta e adesea de realism, dar e o iluzie. Domnul Vucea, cu fizionomia lui de papusa, e tipul omului rau din poveste, imbracat feeric ca o ganganie;
Hagi-Tudose e un avar fantastic, delirant, care se priveaza de hrana si vrea sa taie coada cotoiului ca sa scurteze timpul deschiderii usii.
Vitiul hagiului e desfacut cu totul de individualitate, redus la o caricatura mitologica. Dintre povesti, Norocul dracului e cea mai realista. Producerea imaginilor e fantastica, structura lor e materiala.
Delavrancea a cultivat si idilicul cu aceeasi metoda a vibratiei retorice in surdina. In Bunicul, Bunica, fericirea apare ca o euforie si totul e vazut extatic ca printr-un ochi excitat de opiu. Binicul, cazut intr-o stare de dulce imbecilitate, se scarpina fara ganduri printre flori.
Din toata activitatea dramatica a lui Delavrancea nu s-a putut mentine la suprafata decat “trilogia”, si din aceasta mai ales Apus de soare, care e drama autocratului si senilului, gelos de prestigiul lui si peste marginile vietii. Ca tata, ca domn, ca batran, Stefan a atins limita de sus a autoritatii, zdrobind orice independenta, devenind obiect de cult. Lumea ii zice “slavitul”, “sfantul”, “imparatul” si tremura numai la ideea ivirii lui. Conjuratia, atat de ineficienta, a trei boieri nu e impotriva lui Stefan, pe care-l cred mort ori agonic, ci a testamentului sau. E de ajuns ca Stefan sa apara si vinovatul se prabuseste de spaima.
Stefan nu abdica pana la sfarsit la nici una din prerogativele sale, pe

care cauta a si le prelungi postum prin dispozitii testamentare, si lupta pana la ultima energie cu moartea anulatoare a vointei sale. Un mare talent oratoric si poetic sustine aceasta creatie. Tendinta e spre coloare, lexicala si vizuala, si e de mirare cum dramaturgul a putut absorbi in evocarea Moldovei atatea muntenisme (“numa”, “dada”, “asta”,
“deste”, “al”, “acusica” etc.). Dezlantuirea oratorica este extraordinara, truculenta sublima, la nivelul poeziei lui V. Hugo si M. Eminescu:
“Oh! padure tanara!... Unde sunt mosii vostri? Presarati... la Orbic, la Chilia, la Baia, la Lipnic, la Soci, pe Teleajen, la Racova, la Raz boeni... Unde sunt parintii vostri? La Cetatea-Alba, la Catlabugi, la
Scheia, la Cosmin, la Lentesti... Unde sunt... batranul Manuil si Goian, si Stibor, si Cande, si Dobrul, si Juga, si Gangur, si Gotca, si Mihai spatarul, si Ilea Huru comisul, si Dajbog parcalabul, si Oana, si
Gherman, si fiara palosului... Boldur?... Pamant!... Si pe oasele lor s-a asezat si sta tot pamantul Moldovei ca pe umerii unor uriasi!...”
Viforul ne infatiseaza un epigon al marelui Stefan, pe Stefanita, blazat, apasat de memoria mosului, invidios de slava lui postuma.
Ideea pare luata de la Eminescu. Eroul principal se pierde intr-o invalmasire de personagii sterse, din care se salveaza doar Arbore.
Trucurile oratorice incep a obosi prin repetitie, atestand totusi in rastimpuri, ca in cazul monologului lui Arbore, pe marele artist. In
Luceafarul, Delavrancea face greseala de a voi sa trateze biografic toata viata lui Petru Rares, in loc sa-si aleaga un moment caracteristic.
Marele patriotism al lui Petru Rares, urletele continui de vitejie ale credinciosilor sai purtati pe felurite campuri de bataie nu izbutesc sa risipeasca impresia de invalmaseala inconcludenta si de monotonie zgomotoasa. Afectarea, dulcegaria, sentimentalismele artificializeaza piesa, iar cadentele oratorice degenereaza in goale scheme.