Povestirea, ca specie literara, prin Vasile Voiculescu se reafirma drept trebuinta spirituala a omenirii; ofera cititorului un univers infinit, dar si sinceritate omeneasca. c9l12ln
Functiile moderne ale acestei specii literare sunt confirmate de opera lui Voiculescu, prin aspecte de forma si continut.
Povestirea se defineste ca fiind specia epica cu trasturi slab individualizate, situandu-se, in ceea ce priveste intinderea, intre schita si roman (se confunda usor cu nuvela). Caracteristic povestirii este importanta acordata naratorului si actului nararii. Accentul este pus pe intamplari si situatii, mai putin pe personaje. Prin intermediul personajelor se evidentiaza firul actiunii, care se desfasoara, conform unei opere epice, pe momentele subiectului. De asemenea povestirea se bazeaza pe subiectivitatea naratorului si poate fi de mai multe feluri, in functie de subiect, dar si de constructie: povestirea fantastica, povestirea in rama, povestirea filosofica, povestirea romantica.
Povestirea in rama reprezinta o forma de incadrare a uneia sau a mai multor naratiuni de sine statatoare intr-o alta naratiune. In acesta situatie unul dintre personaje, care participa la o discutie va intrerupe firul actiunii pentru a relata o intamplare, preluand rolul de narator.
Opera literara „In mijlocul lupilor” a aparut in anul 1966 (postum) si reprezinta o povestire in povestire (alta denumire pentru povestirea in rama).
Actiunea se desfasoara pe doua planuri. Cadrul initial este reprezentat de un apartament din Bucuresti, in care se desfasoara o discutie referitoare la vanatoarea din paleolitic in comparatie cu vanatoarea din epoca moderna. Vanatoarea de demult este considerata de participantii la discutie ca fiind magica, constituind un ritual sacru. Este privita ca „arta suprema, stiinta si magie totodata”. Asadar cadrul initial propune o tema, o discutie pe care unul dintre personaje, un magistrat, o va continua, dezvolta prin evocarea unei intamplari traita de el.
Povestirea propiu-zisa incepe cu descrierea locului in care se petrece actiunea, pornind de la ideea de baza cu care a inceput naratiunea: vanatoarea primitiva si adevaratii vanatori, considerati initiati in acesta arta. Este o evocare. Exista doua planuri narative: cadrul initial si final in care relatarea este la prezent si povestirea incadrata, care este relatata la timpul trecut. Discutia despre vanatoare trezeste in mintea magistratului o intamplare care s-a petrecut pe vremea cand era judecator de pace intr-o zona rurala, nespecificata. Incepand din acest moment, judecatorul preia rolul autorului omniprezent, care participa la intamplarile ce vor fi narate. El descrie locul in care isi exercita atributiile ca fiind un „tinut deluros acoperit cu paduri feciorelnice” si care „sta inca bogat in vanat, mai ales lupi si vulpi, chair jderi si rasi”. Prin descrierea locului respectiv magistratul induce un sentiment misterios al tinutului, pregatind oarecum auditoriul pentru povestirea ce va urma.
Statutul de judecator il avantajeaza in localitatea rurala, el fiind imputernicit sa achite pe cei acuzati de diferite nelegiuiri. Era privit cu respect si in acelasi timp cu frica. Pe langa aceasta obligatie, magistratul manifesta un interes fata de obiceiurile locului. Actiunea propriu-zisa incepe intr-o zi, aparent obisnuita, cand judecatorul achita un taran acuzat ca ar fi vanat o caprioara in sezon inchis. Din lipsa de probe si pentru ca omul respectiv a declarat ca a scosese caprioara din gura unor lupi, magistratul se vede datorit sa-i redea libertatea acuzatului. Nu s-au decoperit urme de gloante, ci doar urme ale coltilor lupilor, care sfasiasera blana caprioarei. Oamenii din sat se rata nemultumiti de decizia magistratului, sustinand ca Luparul(nume dat taranului respectiv) a indemnat lupii sa prinda caprioara si ca este „mare vrajitor de lup, pe care ii supune cu farmecele si vrajile lui”.
Aceasta descoperire va duce la cresterea ineresului magistratului pentru Lupar, cel dintai dorind sa afle daca vorbele oamenilor sunt adevarate, existand nedumirea in ceea ce priveste scoaterea caprioarei din gura lupilor. De remarcat este opozitia taranilor din sat, care il condamna pe Lupar, excluzandu-l din societate. Datorita puterii pe care o avea asupra lupilor el este renegat de semenii sai.
Aceasta atitudine contradictorie si curiozitatea magistratului fatade un „tip uman, iesit din comun” il vor detrmina pe acesta sa faca o vizita Luparului, care este privit ca „o uraciune a lumii”. Traia izolat „ca un paria”, in afara satului, fara familie. Descrierea Luparului(din perspectiva judecatorului) ne duce cu gandul la sfintii jumatate om jumatate animal. Era „uscat, inalt si ciolanos, posomorat(...), cu degetele raschirate ca niste labe”. Aspectul fizic inficosator explica rautatea oamenilor. In ciuda aspectului nefiresc, Luparul este un om modest, cu o demnitate ce impresioneaza pe magistrat. Locuinta este in ton cu infatisarea anormala a luparului. Traia intr-o „pestera”, intr-un mal argilos, iar interiorul era plin de blanuri lasate de bunicul si tatal lui, care au fost vanatori.
In acest caz este sesizabil modul de viata in care personajul atipic s-a format. Intrebat de magia pe care o detine (asigurat totodata de magistrat de intentiile prietenesti , dar si curiozitatea care il manasera spre locuinta lui), Luparul se apara sustinand ca lumea il acuza pe nedrept. Incercarea acestuia de a scuza „hula lumii” este remarcabila. In fata unei socitati neintelegatoare el isi apara statutul, se apara pe sine, aratandu-se modest „nu pot nimic mai special decat ceilalti oameni”. El insa cunoaste graiul lupilor, pe care il invatase de la strabunii sai. Este legatura traditionala, bazata pe relatia maestru- discipol. A trait si a crescut langa lupi, stabilindu-se o relatie intre om si animal.
In semn de recunostiinta fata de judecatorul care il achitase, Luparul este de acord sa-i dezvaluie acestuia indeletnicirea cu lupii si ii propune noaptea de 30 noiembrie (Sf. Andrei) cand, conform unui ritual magic lupii primesc ratia pentru un an. Asadar in acest mediu sacru totul se desfasoara conform unui plan, unui ritual, Luparul fiind cel initiat in tainele vanatorii, dar si ale comunicarii cu fiarele salbatice.
Se poate deduce ideea principala, baza acestei relatari: mai exista oameni care fac parte dintr-o lume sacra, dar sunt respinsi de societatea moderna, caracterizata ca fiind profana.
Prins de grijile cotidiene, judecatorul uita ceea ce stabilise, dar in preziua sarbatorii Sf. Andrei 2 lupi patrund in curtea judecatoriei. Acesta este primul semn care sugereaza, intr-o oarecare masura, magia lucrurilor. Ajuns la „casa” Luparului, magistratul observa picturi pe peretii varuiti. Nu este lasat sa priveasca in detaliu acele desene. Important este faptul ca Luparul pictase peretii casei lui asemenea vanatorilor primitivi., care desenau picturi rupestre, si de asemenea opozitia fata de dorinta judecatorului de a cerceta picturile. Acele picturi fac parte dintr-un ritual sacru, iar aspiratia omului profan la cunoasterea acestora le poate diminua magia. Omul modern nu are capacitatea de apricepe sacralitatea naturii.
Luparul impreuna cu magistratul, parcurg imreuna drumul, reprezentand initierea in tainele magiei. Ajung la copacul pregatit dinainte de Lupar, cei doi se urca in el si incepe un ritual prin care Luparul, vrajitor de lupi, cheama din departare fiarele, care se vor aduna la trunchiul copacului. Magia ritualului este prea puternica pentru omul profan, care „zapacit si ametit” va cadea din copac in mijlocul lupilor. Animalele de prada sunt oprite intr-un mod miraculos de Lupar, care prin intermediul unor zgomote ciudate, comunica cu acestea, comportandu-se ca un adevarat stapan. In timpul ritualului de indeparatre a lupilor, o vappaie fosforescenta se rasfrange din ochii si mainile omului sacru, care reuseste sa stapaneasca pornirile salbatice ale animalelor de prada. Mirosul pe care-l raspandeste Luparul este asemenea celui care-l poarta animalele, in aceasta scenaexistand o identificare a omului cu lupul(cu alte cuvinte omul renegat de societate este un Lycantrop- pentru ca a deprins comportamentul acestora, infatisarea, atitudinea devine asemenea celei a lupilor). Luparul invinge, reusind sa supuna lupii si in acest mod dezvaluind o magie neinteleasa de omul modern, citadin si profan. Judecatorul lesina si se trezeste a doua zi, in patul lui. Doar durerea de glezna ii amintea de intamplarea din noaptea precedenta. Magistratul va pleca la Bucuresti in aceeasi dimineata, lasand in urmamagia unui loc pe cale de disparitie.
Se revine la rama, la cadrul initial cu care a inceput povestirea unde, inconjurati de modernitate , unii dintre cei care au asistat la povestire incearca sa atribuie elementelor magice explicatii stiintifice: vapaia fosforescenta din mainile luparului ar fi putregaiul care ataca lemnul. Insa magistratul, martor la o asemenea experienta unica si incredibila, a reusit sa patrunda, chiar si pentru o clipa tainele ascunse al ritualului magic al vanatoriii sau mai explicit al fenomenului de lycantropie.
Despre destinul Luparului nu se stie nimc. Asemenea unui personaj sacru, el ramane o enigma pentru lumea profana, incapabila sa accepta puterea sacrului, o putere pe cale de disparitie. Lumea moderna nu poate concepe magia.
Aceasta povestire in rama destainuie pe parcursul actiunii personaje atipice, situatii incarcate de magie, ritualuri, sacralitate in antiteza cu profanul, modernul, citadinul, cotidianul. Existenta unui cadru initial, unui cadru final care prezinta tema unei naratiuni cuprinse in rama, implicarea naratorului omniprezent, accentul pus pe situatia respectiva (in acest caz poibilitatea existentei lycantropilor si antiteza dintre vanatoarea traditioanala si cea moderna) fac din opera „In mijlocul lupilor” o povestire in rama, extrem de sugestiva din perspectiva magicului.
In viziunea critica, Vasile Voiculescu e privit ca „un tip de scriitor modern ce se reintoarcein lumea folclorica fara a-i strivi sensurile, ci inaltandu-le si prelungindu-le ca niste umbre fantastice”(George Muntean).