n4u17ut
Revistele dintre 1890 si 1900 sunt niste adevarate osuarii. Veroica
Micle (1850—1889) publica poezii patetice fara discretie intimista si mai ales eminesciene. Gh. din Moldova (Gh. Kernbach: 1859—1909), salutat cu entuziasm de Hasdeu, Vlahuta, cultivat mai tarziu de Viata romaneasca, nu s-ar putea sti pentru ce motive, compunea un soi de anacreontice dulcege si romante muzicabile, printre care prea cunos cuta Fa-ne, Doamne (“Cand eram copii, odata,/ Mii de sarutari mi-a dat;/ Astazi nu-mi mai da nici una: /Ea-i femeie, — eu barbat”), Artur
Stavri producea poezii fara sange, caracteristice prin aerul de “fericire” imprumutat de la Duiliu Zamfirescu, Ioan S. Nenitescu (1854—1901) bolintineaniza scolareste (“La Sarmisegetuza sta mandrul Decebal,/
Ce-a frant popoare multe de jos si de pe cal”), Ion Gorun, Constanta
Hodos faceau un fel de jurnalistica umanitara romantata, inte resandu-se de clasa umila, mici slujbasi, carciumari, gazari, punand probleme sociale, N. G. Radulescu-Niger, ingrozitor romancier popular mai tarziu, compunea versuri vulgare cu pretentii mussetiene ori idilice, Haralamb G. Lecca (1873—1920) interpreta odios in versuri pe Fr. Coppée si pe Eugène Manuel, intr-o poezie de spital si cimitir, remarcandu-se totusi intr-o serie de drame (Casta Diva, Cainii,

Jucatorii de carti, Suprema forta, Cancer la inima) de oarecare indemanare teatrala, ceea ce si explica succesul lor relativ, azi insa cu aer de fabricatie de calitate dubioasa, Radu D. Rosetti, urmand tot pe Fr. Coppée, inaugura o poezie diletantista de tribunale si barou, constand in madrigaluri si romante tremolate, nu fara un anume simt al neantului pentru albumuri. Anecdota, foarte in favoare in acest timp, a fost detinuta de Th. D. Sperantia, autor verbios, de oarecare haz aci, complet nul in alte genuri. P. Dulfu, gandind se vede sa infaptuiasca epopeea nationala visata de Cosbuc, ne dadea un Pacala si Legenda tiganilor, bune scrieri pentru popor, pe drept citite si azi.