v6v19vz
Socotit multa vreme modernist al metaforei, Al. A. Philippide lua totusi pozitie impotriva modernismului. Imaginea in poezia lui nu e un element de baza ci un simplu si firesc accesoriu. Sufletul ii e in marea contemplatie, in ceea ce criticii numesc “speculatie”:
Cand sufla-n mine vantul cel curat
Venit din Alpii cugetarii pure,
Sunt in adancul meu ca o padure
Din care pasarile guralive au zburat.
Poetul fuge dupa naluca Gloriei, vazuta romantic, ca o putere de monica:
O simt mereu in mine cum se zbate
Si gheara ei sub fruntea mea strabate
Si-mi razvrateste gandurile toate...
Ma scurma gheara-i otravita si adanca;
Si sufletul, bucata cu bucata mi-l mananca;
Si-n mine-ntemnitata ca-ntr-o cusca
Zbiara si musca...

Apoi aspira la voluptati mai sublime, la topirea in flacara solara.
Spiritul ii e zbuciumat de duhuri negre, de “visul rau”, si atunci scaparea este intr-un Crin grandios, sau, bolnav, isi cauta vindecarea in extirpatiune:
Mi-e bolnav cugetul si-as vrea sa-l rup —
Cum rupi unui paianjen un picior!
Aci intunecat, spiritul merge in noapte ca pe corabii cu felinare verzi, aci purificat, aluneca pe o luntre serafica cu un crin la carma.
Viata poetului este astfel o vesnica trecere din negru in alb (dispo zitiune romantica), din crunte melancolii in extaze si jubilari. Vantul batran intr-o clipa de umoare neagra capata guri de caini latratori, se infurie ca un taur si urmareste pe poet cu chemarea lui dureroasa: hau-hau. Dimpotriva in momente euforice, clopotele duminicale isi propaga pe cer sonoritatea cu atata glorie incat Universul intreg pare convertit intr-un vartej de sunete mergand spte soare si amenintand sa se prefaca intr-o inspaimantatoare grindina de arama.
In ultimele versuri, aceasta inspiratie care isi gaseste un core spondent in neoromantismul german, maturitatea apare viguroasa.
Strofele, tot austere, aride, au o cadere grea si festiva. Ceea ce mai inainte putea sa apara ca problema are acum vibratia unei situatii ineluctabile. Unica tema ramane mereu spaima intunecata de moartea individuala si de stingerea universala. Gheara setei de glorie se converteste in speranta amara ca Poezia poate fi o cale de mantuire:
M-atarn de tine, Poezie,
Ca un copil de poala mumii,
Sa trec cu tine puntea humii
Spre insula de vesnicie
La capatul de dincolo al lumii,
Ma vei lasa acolo singur
Alaturi de toti mortii lumii?
De aci dispretul pentru poezia marunta:
Silita poezie — a vremii noastre,
Intr-adevar prea mult a vremii noastre
Si prea putin a vremurilor toate,
Rugina nefolositoare
Sufletelor viitoare,
Te vad in timpuri foarte-apropiate
Zacand printre unelte demodate,
Masina cu-ntrebuintari uitate,
Mai nebagata-n seama in giulgiul tau de praf
Decat montgolfierii sau primul hidroscaf!
Veritabila lirica e aceea cu rezonanta de violoncele, cu perspec tive de atlase, masurata cu veacurile:
In piata public-a simtirii noastre
Racnesc trompetele tembele,
Dar unde-s visurile-albastre,
Ranite vechi violoncele
Care cantau in sufletele noastre?
Deschideti iara vechile atlase;
Pornim spre zarile miraculoase,
Dar nici un vers pentru contemporani!
Si poate-asa din nou ne vom deprinde
Sa socotim cu veacuri, nu cu ani.
Poetul ravneste sa fure coasa Timpului spre a se sustrage mortii:
Sa-ti fur sinistra coasa, o, Timp, mi-a fost mereu
Cea mai nepotolita din dorinte,...
De ce? Ma simt in centrul cat si-mprejurul meu
Asemeni unei largi circonferinte...
Si nu mai am nevoie de ajutorul tau!
In aceasta lirica gravitati de poezie clasica si, fara sa fie vorba de vreo inraurire formala, se simt aripi de Edgar Poe, Baudelaire, Novalis si Hölderlin. Viziunea din cutare poezie, incepand cu descrierea unui cartier dezolat de mahala cvasi-londoniana, e de tehnica dantesca.
Poetul manuieste gnomismul cu maiestrie:
Voi fi atuncea unul dintre
Acele anonime duhuri
Care se-nghesuie sa intre
Pe poarta marilor vazduhuri.

*
Am fost mai singur decat niciodata,
Un Robinson cu insula in suflet
In lirica lui somptuoasa si neagra, Al. A. Philippide e un mare elegiac.