1. ORIENTARI CULTURALE SI CURENTE DE IDEI LA INCEPUTUL SECOLULUI XX

Curente de idei si probleme sociale l4m5md
La inceputul secolului XX, societatea romaneasca ajunsese la un punct critic al evolutiei sale, in care reformele economice, sociale si politice deveneau imperative pentru a ameliora situatia taranimii si a paturilor defavorizate, pentru a democratiza structurile politice si a stimula energiile creatoare in plan cultural. Curentele de idei care se confrunta acum au in vedere natura acestor reforme, prioritatile si modalitatile in care ar trebui infaptuite, directia de evolutie pe care ar trebui sa se inscrie Romania.
Orientarile literare si artistice, tendintele gandirii sociologice si politice, precum si temele reflectiei filosofice au acum o puternica determinare sociala, suporta o presiune deosebita din partea contextului istoric. Ele par sa-si piarda autonomia si distanta fata de problematica acuta a epocii; devin cutia de rezonanta a societatii, expresia framantarilor ei. Procuparile abstracte, indepartate de tumultul realitatii, se estompeaza in favoarea problematicii sociale, care invadeaza campul cultural si politic.
Pe fondul confruntarilor dintre liberalism si conservatorism, care domina spatiul politic institutional, se afirma acum trei curente majore de gandire, evident cu radacini in problematica sociala si in fondul de idei de la sfarsitul secolului al XIX. Aceste curente, care stapanesc mediul cultural romanesc in primele doua decenii ale secolului XX, sunt social-democratia, samanatorismul si poporanismul.
• Social-democratia apare in Romania la sfarsitul secolul al XIX-lea, ca o doctrina promovata la inceput de anumite cercuri intelectuale, sub influenta curentul socialist occidental, cu pivotul in conceptia marxista; aceasta doctrina militeaza pentru organizarea politica a proletariatului, in vederea unei proiectate revolutii socialiste.
• Samanatorismul este un amplu curent cultural de revalorizare a traditiilor si de fortificare a constiintei nationale, intr-un moment in care ruptura dintre elita politica si taranime atinsese cote alarmante; promotorii samanatorisului, atasati unei viziuni traditionaliste, puneau un accent deosebit pe recuperarea trecutului istoric si a fondului popular, considerand ca aceste surse vor revigora cultura nationala si ii vor conferi o functie sociala activa, si in primul rand aceea de a reface solidaritatea nationala.
• Poporanismul este o doctrina sociologica si politica de factura democratica si reformatoare, o doctrina ce respinge marxismul si social-democratia, considerandu-le fara adecvare la contextul national; poporanistii militeaza pentru introducerea votului universal si pentru improprietarirea taranilor, pentru reforme politice si economice radicale; desi se detaseaza atitudinile traditionaliste in plan politic si cultural, acest curent propune o cale specifica de evolutie economica pentru Romania, diferita de industrialismul de tip apusean, fiind inspirat de noul evolutionism din stiintele sociale.
Aceste trei curente culturale si ideologice sunt confruntate cu aceeasi tematica sociala (avand ca nucleu problema agrara si problema nationala), dar abordarile si solutiile propuse de ele difera; ele sunt confruntate cu sfidarea de a gasi raspunsuri la urmatoarele intrebari:
• Cum poate face fata Romania concomitent la sarcinile modernizarii sociale si la imperativul de a-si realiza idealul national?
• Care sunt problemele specifice ale Romaniei, ce tip de diagnoza sociala descrie si defineste mai adecvat realitatile societatii romanesti in comparatie cu cele din tarile occidentale?
• In ce masura sunt aplicabile realitatii romanesti teoriile sociale si programele politice din spatiul occidental (liberalismul, marxismul etc.), avand in vedere ca Romania este o societate cu o serie de probleme specifice?
• Ce tip de evolutie ar trebui sa urmeze Romania pentru a se moderniza si a se inscrie competitiv in orizontul european?
Raspunsurile la acest set de intrebari diferentiaza curentele filosofice, sociologice, politice si culturale, curente care aveau in vedere, toate, aceleasi probleme majore ale Romaniei,
Problema taraneasca are un relief deosebit datorita dimensiunii sale economice si sociale, rezolvarea ei fiind o preconditie a rezolvarii altor probleme grave ale modernizarii Romaniei.
Problema nationala, cu reverberatii profunde, in contextul noilor raporturi geopolitice, privea imperativul desavarsirii unitatii statale a romanilor si al fortificarii constiintei nationale in toate categoriile societatii romanesti.
Problema modelului de evolutie economica devine acuta datorita efectelor contradictorii pe care le-a produs aplicarea liberalismului clasic in aria romaneasca, simultan cu patrunderea capitalului strain.
Problema culturii nationale si a specificului national era in directa legatura cu provocarile interne si geopolitice la care trebuia sa raspunda Romania. Intr-o conjunctura in care mediile elitei politice erau supuse unui proces de aculturatie negativa, asociat cu atitudinile de devalorizare a culturii nationale, reactia fondului autohton si a “intelectualilor organici” era justificata. Consolidarea elementelor de originalitate ale culturii romanesti, in toate sferele ei, dar mai ales in cele care aveau o functie formativa majora -; creatia literara si artistica, educatia, presa, gandirea sociala etc. -; era o problema cardinala a momentul istoric.
Fortificarea sentimentului national nu se putea face decat prin apelul la fondul autohton, la valorile si la ideile care au conservat identitatea spirituala a poporului roman de-a lungul veacurilor. Revalorizarea traditiei, ca atitudine culturala, era un imperativ al momentului istoric, o strategie menita sa canalizeze toate energiile creatoare pentru infaptuirea idealului de unitate nationala.
In fata procesului de occidentalizare superficiala (nu autentica) a claselor superpuse, reactia unei parti a intelectualitatii este acum una care cere “indigenizarea” culturii si a politicii economice. Argumentul absolut nou, intuit si formulat inca de Eminescu in secolul al XIX-lea, era acela ca modernizarea formala, de care beneficiaza doar patura superpusa, poate bloca modernizarea fireasca a fondului econonic si cultural. Modernizarea este vazuta acum ca un proiect cultural de reactivare a traditiilor si de indigenizare (samanatorismul) sau ca un proiect economic de valorificare a potentialului specific al tarii, pe o formula care sa nu repete scenariul industrializarii apusene, scenariu dezirabil, dar imposibil de reprodus in conditiile Romaniei (considera poporanismul).

2. SAMANATORISMUL
Samanatorismul a fost expresia doctrinara a unei stari de spirit cu ample radacini in problematica societatii romanesti de la inceputul secolului XX, transformandu-se intr-un adevarat curent de idei, cu o forta de iradiere fara egal in intreg spatiul romanesc. Este mai degraba un curent de idei, cu o compozitie complexa, decat o doctrina politica bine individualizata, intrucat el se manifesta concomitent pe intreaga suprafata a culturii romane: in gandirea sociala si istorica, in literatura, arta plastica si muzica, in etnografie, estetica, filosofia culturii si in studiile de psihologie colectiva, in presa si in alte forme de manifestare a spirtului public.
In nucleul miscarii samanatoriste se afla ideea ca educatia si cultura, in toate formele lor, atunci cand exprima organic sufletul unui popor, sunt o expresie si un factor constitutiv al constiintei nationale, si implicat un factor decisiv al dezvoltarii societatii. Sintetizand aceasta idee care plutea in aer, Spiru Haret va initia un vast program de factura luminista, menit sa ridice nivelul cultural al satelor, sa raspandeasca lumina stiintei si sa trezeasca energiile latente ale taranimii; operationalizarea acestui program avea ca finalitate crearea unei culturi care sa exprime framantarile poporului si care sa fie adresata poporului, pentru a-l influenta benefic. Succesul curentului, care a canalizat miscarea literara si de idei in primul deceniul al secolului XX (la concurenta cu doctrina inrudita poporanista), rezida si in faptul ca a beneficiat de o personalitate precum cea a lui Nicolae Iorga, care se impune acum in constiinta publica si domina ecranul epocii prin activitatea sa prodigioasa: dascal ce umplea amfiteatrele si-i insufletea pe studenti prin forta cu care reconstituia si evoca trecutul neamului; indrumator cultural cu autoritate; istoric de o eruditie neobisnuita; critic literar si polemist redutabil; militant ardent pentru unitatea nationala, conducator de publicatii.
Doua mari probleme ale societatii romanesti stau in fundalul care a generat acest curent: problema taraneasca si problema nationala. Samanatorismul a incercat sa defineasca specificul societatii romanesti si sa propuna un program de evolutie a Romaniei. Desi a fost initial un program literar si cultural, el si-a extins aria de referinta in plan ideologic si politic, dominand atmosfera spirituala a epocii.

Geneza curentului
Aceasta orientare isi are geneza intr-un interes tot mai profund manifestat de unii scriitori de la sfarsitul secolului al XIX-lea pentru soarta taranimii, interes ce anunta o miscare de idei mai articulata. Curentul este anticipat in unele publicatii aparute inainte de 1900, precum “Tribuna” (aparuta la Sibiu, in 1884, sub conducerea lui Ioan Slavici), “Viata” (scoasa la Bucuresti, in 1893, de Vlahuta), dar mai ales de revista “Vatra” (scoasa la Bucuresti, in 1894 de Slavici, Cosbuc si Caragiale). Directia pe care o promoveaza aceste publicatii poate fi rezumata prin apelul la traditia istorica, la cultura populara si la viata satului, interes pentru soarta taranimii si pentru fortificarea constiintei nationale.
In acest climat publicistic si spiritual apare la Bucuresti, la 2 decembrie 1901, revista Semanatorul (care, din septembrie 1902, isi ortografiaza titlul Samanatorul, forma sub care se va consacra). Revista apare din initiativa lui Spiru Haret, savant si om politic cu un rol exceptional in modernizarea invatamantului romanesc, promotor al unui amplu program de educatie nationala si de ridicare a satelor prin cultura. Numele revistei are o conotatie simbolica pentru strategia pe care mizeaza curentul: el sugereaza misiunea carturarului (a scriitorului, a artistului, a dascalului sau a preotului, intr-un cuvant a intelectualului) de a “semana” credinte si idei in sufletul poporului, de a “cultiva” ogor spiritualitatii nationale.
In primul an, revista este condusa de Cosbuc si Vlahuta, iar din 1902 pana in 1905 de Ilarie Chendi si St. O. Iosif. Conducerea revistei este preluata in 1905 de Nicolae Iorga - cel care, prin articolele scrise inca din 1903, cind a devenit colaborator permanent, a formulat programul cultural si teoretic al samanatorismului. Iorga demisioneaza de la conducerea revistei in oct. 1906, pentru ca, in acelasi an, infiintase ziarul Neamul romanesc (care va aparea pana in 1940), publicatie in care istoricul nostru -; recunoscut ca director de constiinta nationala si afirmat ca om politic - isi va exprima conceptia sa nationala si democratica. Pana in 1908, revista este condusa de St. O. Iosif, Mihail Sadoveanu, Ion Scurtu, D. Anghel si C. Sandu-Aldea. In ultimii doi ani de existenta, intre 1908 si 1910, revista trece sub conducerea lui Aurel C. Popovici, care ii imprima o directie accentuat conservatoare si antidemocratica.
Perioada de apogeu a revistei si a curentului se situeaza intre 1903-1906, cand Iorga da fizionomia curentului prin articolele sale. Revista a reusit sa grupeze in jurul ei -; in calitate de redactori, colaboratori sau sprijinitori -; pe cele mai importante si personalitati ale momentului (Cosbuc, Sadoveanu, Goga, St. O. Iosif, Ilarie Chendi, Ion Scurtu, C. Sandu Aldea, Ion Agarbiceanu, Al Bratescu-Voinesti, Elena Farago, Emil Garleanu, George Murnu, Slavici, s.a. Lista scriitorilor, a intelectualilor care s-au afiliat curentului este impresionanta, dupa cum si ecoul ei a fost deosebit. Curentul este sprijinit si de alte reviste, precum “Luceafarul”, care aparea la Budapesta sub conducerea lui Goga si Octavian Taslaoanu, de revista “Ramuri” de la Craiova, s.a. Ideile samanatorismului au avut un ecou puternic in mediile culturale si politice, dar si in cercurile mai largi al populatiei.
Samanatorismul a fost un curent ce a starnit numeroase controverse in epoca, fiind contestat de gruparile culturale angajate in sustinerea noilor formule literare si sitilistice; cele mai importante publicatii care se opun viziunii samanatoriste sunt Viata noua, scoasa de Ovid Densusianu in 1905, Curentul nou, condus de H. Sanielevici, si mai ales Viata romaneasca, aparuta in 1906, la Iasi, sub directia lui Constantin Stere si Garabet Ibraileanu.

Traditie si ideal national
In plan teoretic si ca atitudine culturala fundamentala, samanatorismul poate fi pus in legatura cu programul national formulat de Kogalniceanu in Dacia literara (1840), cu pozitiile exprimate de miscarea junimista si cu intregul filon al culturii critice romanesti. El se individualizeaza printr-o critica vehementa a clasei politice si a culturii oficiale, a tendintelor imitative ce dominau mediile intelectuale.
Importanta acordata fondului spiritual traditional si rural, ca sursa de reactivare a sentimentului national, se explica prin contextul epocii, prin gravitatea “chestiunii agrare” (care a irupt in miscarea din 1907), ca si prin conduita unei bune parti a clasei politice si a paturilor superpuse, instrainate de popor si de cultura sa. Desigur, samanatorismul intra in sfera conceptiilor traditionaliste si agrariene, dar sursele, temele si atitudinile sale isi gasesc explicatia in mediul cultural romanesc si in problematica acuta si critica a societatii romanesti din epoca. El este o replica si un raspuns cultural la aceste conditii si framantari ale momentului; de aceea, a-l privi doar ca produs si expresie a unei ideologii (ca o “critica neoromantica si agrariana a capitalismului”, desi are analogii firesti cu aceasta tendinta general-europeana), inseamna a pierde din vedere inradacinarea sa in datele locale.
Sa nu uitam ca samanatorismul apare pe fundalul unor puternice confruntari sociale, fiind generat tocmai de ruptura dintre taranime si paturile superpuse, dintre sat si oras, de confruntarea dintre tendinta nationala in plan cultural si tendinta imitativa, de preluare a influentelor occidentale fara spirit critic, intr-o modalitate epigonica.
Intr-un articol programatic, Vlahuta anunta directia revistei Samanatorul, care urma sa cuprinda: “icoane din trecut, intamplari vitejesti, ispravi de acelea care-ti inalta sufletul, scene din viata de la tara, pilde si invataturi sanatoase”, teme sub care se inscrie debutul literar al lui Sadoveanu, precum si o buna parte din creatia lui George Cosbuc, Ion Agarbiceanu, St.O. Iosif, C. Sandu-Aldea, Octavian Goga, s.a. “Icoane din trecut”, menite sa “inalte sufletul” si spiritul national, cuprinde si trilogia dramatica a lui Barbu Stefanescu-Delavrancea (“Apus de Soare” - 1909, “Viforul” - 1910, “Luceafarul” - 1910), in care figura impunatoare a voievodului Stefan cel Mare era menita sa transmita un mesaj plin de insufletire contemporanilor, in atmosfera inceputului de secol, pentru a pregati parca spiritele pentru infaptuirea idealului national.
Samanatorismul a fost redus uneori la o nota dominanta, anume idealizarea trecutului si lumii patriarhale a satului; dar exista la scriitorii care au ilustrat curentul si o literatura ce infatiseaza drama satului si a taranului, o literatura ce exprima “patimirea” si suferinta, “jalea” unei lumi zdrobite de apasare si mizerie. Cu toate ingustimile sale estetice si cu accentele apasat etice si traditionaliste (nu a agreat noile directii literare, precum simbolismul), samanatorismul a fost cadrul de abordare a unor acute anomalii sociale si a pregatit atmosfera marii literaturi de dupa razboi.
Samanatorismul a fost astfel o expresie a unei necesitati culturale resimtite de o mare parte a intelectualitatii, atasata profund de idealul national, si care a constientizat faptul ca acest ideal, in dimensiunea sa politica si sociala, nu poate fi realizat decat prin constructia unei solide culturi nationale, care sa exercite un rol social activ, modelator si catalitic. Programul samanatorist pare a fi o aplicare a tezei eminesciene dupa care o literatura nationala, capabila sa modeleze configuratia spirituala a unui popor, trebuie sa fie ea insasi determinata de “spiritul acelui popor, intemeiata adica pe baza larga a geniului sau national”.
“Baza larga a geniului national” este o expresie relevanta ce trimite la fondul anonim si popular al culturii romanesti, la fundamentele ei istorice, spre deosebire de “baza ingusta” si recenta a culturii de import, o cultura “de salon” francofil, de comentariu imitativ, fara aderenta si functionalitate sociala decat in mediile paturii superpuse.
In plan teoretic si sociologic, samanatorismul deriva din evolutionismul organic al Junimii, din teza unei evolutii lente, treptate, care refuza ideea de revolutie sociala. Denuntarea prezentului este insotita de elogiul trecutului, iar civilizatia moderna, cu formele ei imprumutate, este opusa culturii ca produs sufletesc legat de fondul autentic al poporului. Politica culturala ar trebui, deci, sa porneasca de la configuratia spirituala a poporului, asa cum este ea codificata in traditii. Aceasta cultura pastrata in traditii ar trebui sa modeleze si formele noi ale civilizatiei, lucru care nu s-a intamplat.
Doctrina samanatorista poate fi sintetizata in cateva idei majore, care revin in textele lui Iorga.

Teoria evolutiei organice a societatii romanesti
Potrivit lui Iorga, devenirea istorica a unei natiuni trebuie sa fie expresia unei cresteri organice in care prefacerile sociale se inscriu in cadrul unor achizitii istorice sedimentate lent si codificate in structurile traditionale. Orice iesire brusca din matricea acestor structuri organice produce anomalii si conflicte dramatice. Istoria moderna a Romaniei ar oferi tocmai spectacolul unei atari intreruperi a continuitatii istorice prin miscari revolutionare, care au dezechilibrat organismul social.
Secolul al XIX-lea este responsabil la noi, prin revolutiile sale, de aceasta ruptura. Ca atare, Iorga va face istoricul acestei evolutii neorganice, care a generat structurile Romaniei moderne si ii va arata cu insistenta anomaliile. Ideea de schimbare revolutionara, sub influenta Revolutiei franceze din secolul al XVIII-lea, este respinsa, intrucat, considera Iorga, revolutiile intrerup evolutia organica a societatii, incercand sa restructureze societatea pe baze abstracte, rationale (teoria contractualista) si principii cosmopolite si universaliste. Simpatia lui Iorga merge spre revolutia americana, care ar avea caracter national si nu ar fi produs rupturi fata de structurile traditionale.
Din aceasta perspectiva, Iorga are o viziune critica asupra revolutiei pasoptiste, care ar fi propus reforme politice fara a le adapta la fondul national. Pozitia lui Iorga este aceea ca aceste transformari erau necesare, dar ele nu au fost facute pe cale organica, ci prin import, in mod abuziv si arbitrar, si impuse de sus in jos. El recunoaste necesitatea istorica a modernizarii, dar deplange modul in care a fost facuta. Iorga impartasea convingerea ca modernizarea se poate face pe o cale organica. Teoria junimista a formelor fara fond este reactualizata si i se ofera un fundament sociologic si istoric mai amplu. Asadar, discrepanta dintre formele politice si suprastructurale, pe de o parte, si fondul istoric, social si cultural (mizeria economica a taranimii, lipsa de instructie si de cultura), pe de alta parte, este factorul care produce convulsii sociale si maladiile societatii romanesti.

Teoria paturii superpuse
Este ideea care revine obsedant in textele lui Iorga, preluata din gandirea politica a lui Eminescu. Clasele dirigente, cum le spune el, sunt legate de formele civilizatorii burgheze si sunt suprapuse compozitiei sociale a Romaniei. Ele nu sunt un produs organic al istoriei nationale, al structurilor sociale romanesti, ci sunt grupuri parazitare, strict consumatoare, fara sa compenseze prin nimic munca productiva a claselor de jos. In consecinta, anomaliile pe care le sesiza Iorga in societatea romaneasca ar fi determinate de intreruperea evolutiei organice si de instrainarea treptata a elitelor politice fata de popor.

Taranimea este cea care pastreaza caracterele nationale, dar nu se poate exprima nici cultural, nici politic. Paturile superpuse, de extractie burgheza, sunt un rezultat al procesului de “desnationalizare” si de expropriere a boierimii traditionale. Aceste paturi si clase au o cultura de imprumut, cosmopolita, nelegata organic de realitatile romanesti. Cum a aparut aceasta polaritate dramatica in morfologia societatii romanesti?
Iorga ia ca sistem de referinta pentru teoria sa secolele XV si XVI, cand, spune el, exista un bloc istoric unitar al claselor si grupurilor sociale, animate de acelasi ideal national, mai presus de diferentierile de clasa. Atunci, solidaritatea nationala functiona efectiv. Dar sub presiunea unor factori economici si politici, interni si externi, aceasta solidaritate se dizolva in secolele urmatoare, astfel incat, inca din vremea lui Mihai Viteazul, “poporul romanesc era taiat in doua clase dusmane”: “boierimea bogata” si “taranimea noastra saracita”.
Boierimea isi consolideaza privilegiile si intensifica exploatarea taranilor, ajungand sa tradeze interesele nationale pentru interesele de clasa. In veacul al XVII-lea, boierimea devenise “mai rapareata” iar taranul “mai nenorocit si mai robit”, astfel ca organismul romanesc, dezbinat, n-a mai putut opune rezistenta la stapanirea turcilor si la cea a grecilor, ajungand, “din vina noastra” in “acea nenorocita situatie de robie desavarsita” fata de elementele straine. Boierimea se desnationalizeaza, se instraineaza de popor, iar, in epoca fanariota, structurile politice nu mai reprezinta deloc interesele nationale. In secolul al XIX-lea, aceasta ruptura profunda dintre taranime si clasele conducatoare in stat se accentueaza. Sub raport cultural, clasele dirigente s-au izolat intr-un mediu de cultura straina, dar o cultura de suprafata, traiesc intr-o atmosfera de salon francofil si dispretuiesc traditiile nationale si cultura taraneasca.

Programul cultural. Refacerea solidaritatii nationale
Samanatorismul a fost un fenomen de reactie si de respingere a acestei situatii, un raspuns la anomaliile constatate. Solutia pe care o propune Iorga ar fi deci restaurarea evolutiei organice si refacerea solidaritatii sociale si nationale. Refacerea acesteia este vazuta de Iorga dincolo de interesele de clasa si de partid. Raporturile de clasa apar, in optica sa, profund deformate datorita faptului ca satul este vazut ca o realitate nediferentiata social, o realitate idealizata. Clasele superpuse sunt considerate un produs hibrid, neorganic al unei istorii revolutionare. Problemele sociale si economice le interpreteaza prin filtrul celor culturale si morale.
Raspunsul lui Iorga se articuleaza intr-un program cultural, de restaurare a culturii nationale pe un fond autentic taranesc. Samanatorismul este astfel un curent militant, angajat in afirmarea acestui ideal national si cultural. El insista mereu asupra rolului social al culturii, dar al unei culturi autentice, formate prin recuperarea traditiei si a valorilor sedimentate in lumea rurala. Iorga cerea Romaniei “o grabnica crestere culturala”, faurirea unei culturi care sa fie o expresie a fondului autentic national. Finalitatea acestei culturi ar fi fortificarea constiintei nationale si refacerea solidaritatii sociale.
Discrepantele sociale sunt interpretate de Iorga ca discrepante culturale. Iorga face un adevarat studiu de patologie sociala, aratand ca atata vreme cat clasele dirigente nu vor asimila cultura nationala, nici actiunea lor nu va fi eficienta. Iorga respingea cultura de consum a epocii, cultura de import, mai ales pentru efectele ei morale negative. Aceasta cultura ar dizolva sentimentul national, ar relativiza constiinta morala si ar oculta problemele grave ale societatii romanesti. Aceasta civilizatie de import corupe si desfigureaza formula sufleteasca a poporului roman.
El face un rechizitoriu profund al mediului burghez de existenta si a spiritului mercantil, comercial care insotea manifestarile acestei civilizatii. El nu respinge insa marea cultura occidentala, pe care o pretuia, ci cultura usoara, de salon, care nu avea valente educative. Impotriva acestui mediu cultural nociv, Iorga va invoca mereu lumea taraneasca, ca o paradigma a structurilor organice, ca pastratoare a fiintei nationale, de la care ar trebui sa asteptam o renastere culturala.
Programul cultural al semanatorismului este cheia pentru intelegerea acestui curent. Cultura ar fi un instrument al solidaritatii sociale si nationale. Problema taraneasca este la el una culturala, nu atat una economica si sociala. Aceasta este principala limita a curentului. Samanatorismul se prezinta ca un proiect de reforma culturala, care ar putea determina schimbari in plan economic si politic.
Fata de orientarea poporanista, Iorga afirma ca nu prin reforme politice si economice se va realiza progresul, ci prin inaltare culturala.
“Ea (“Viata romaneasca”) asteapta de la activitatea politica o mai buna viata culturala, iar noi asteptam de la o mare cultura a romanilor de toate treptele si din toate tarile (Iorga viza romanii care se aflau sub ocupatie straina) cele mai mari bunuri”.
Iorga are o mare incredere in cultura ca factor generator al schimbarii, ca factor de regenerare nationala. O noua cultura va avea menirea sa restaureze unitatea pierduta a societatii romanesti, sa produca o renastere morala si spirituala capabila sa depaseasca rupturile si conflictele sociale. De aceea, scoala ar trebui sa devina o adevarata biserica a neamului, cu rolul de a inalta taranimea la cultura, de a o face constienta de forta si de menirea ei.
Cultura ar avea rolul de coagulare a vietii sociale, rolul de factor catalizator, care va restaura evolutia organica. Iorga urmareste un program al specificului national in cultura, un program militant dar si limitativ, prin care dorea sa impuna spiritul national in literatura si arta, precum si in structurile politice. Iorga acorda literaturii un rol mesianic, investind-o cu capacitatea de a reforma constiintele si de a fortifica energiile nationale. El accentueaza functia sociala si formativa a literaturii, pe care o priveste dintr-o perspectiva sociologica si ideologica, mai putin dintr-o perspectiva estetica. La el, arta este integrata unui program ideologic amplu.
Samanatorismul a fost o miscare de amplu ecou in punctul de pornire, dar a devenit restrictiva si normativa prin unele abordari unilaterale si prin excesele unor exponenti ai sai, precum A.C.Cuza si Aurel C. Popovici.

Pentru a intelege mai bine fundamentele conceptiei lui Iorga si semnificatia unor atitudini ale sale din epoca, reproducem cateva pasaje semnificative din articolele scrise de marele istoric intre anii 1903-1906, preluate din lucrarea O lupta literara, vol. I si II, Bucuresti, Editura Minerva, 1979.

Texte din articolele lui Nicolae Iorga
“In Romania noastra libera, in regat, avem trasuri, plimbari, alergari, baluri, gazete, poeti simbolisti, societati si cluburi pentru ceea ce se numeste «politica» (si e, am spus-o, razboi civil), avem reviste, foarte multe legi si puscarii model. Le au si alte popoare. Dar acelea mai au si un ideal ultim, o tinta mai indepartata. O avem noi? a...i.
Unii propusesera ca tinta largirea libertatilor publice pana la desavarsita anarhie a patimilor, intereselor si a vanitatilor dezlantuite in voie. Atii se gandira ca se cuvine a realiza si la noi ideile socialismului industrial contemporan, care imbraca intr-o doctrina aspiratiile unei clase de muncitori nedreptatiti, ai oraselor si ai minelor din pamant, pe care noi n-o avem.a...i. N-au lipsit nici aceia care au spus ca menirea noastra e acum sa facem bogatie, bogatie multa, americana, cartagineza, evreiasca-moderna, babilonica, pentru ciocoii-boieri, pentru boieri-ciocoi si pentru toate liftele flamande de castig ale lumii: «capitalurile straine”, va rog. Ca idealisti, s-au infratit, in sfarsit, oameni care credeau ca pot prinde Ardealul a...i in varful unui tricolor de parada, in cursul unei plimbari zgomotoase pe strade pline de curiosi, ce tipa si ei pentru ca nu inteleg...
Pareri gresite, momeli, mofturi si fleacuri!
Libertati avem destule: ramane sa le coboram in moravuri. Socialismul trebuie inlocuit la noi printr-o politica de dreptate, de cainta, de buna fratie fata de mosul si badea din satul fara bogatie si fara cultura, care se inconvoaie supt povara trandaviei si zadarnicei noastre fudulii. Munca straina nu inainteaza neamurile, fie ca se infatiseaza in literatura, stiinta, arta de export, fie ca ea se aduce ingramadita in semnul, in simbolul aurului ce suna. Iar Ardealul nu se ia, nu se cucereste, nu se anexeaza, ca insulele Filipine, o, tineri zgomotosi cu steaguri copilaresti; ci undeva, departe de tot, pluteste in aerul de argint al idealului icoana intregului neam reintregit, adus, adeca, in timpuri de lumina, acolo unde fusese in vremurile salbaticiei fara stapan!
In aceasta clipa n-avem nimic de cucerit, nimic de adaus: visatorii periculosi cari merg cu ochii inchisi pe margenea zidurilor prapastuite, fermecati de luna, sa nu fie luati de nimeni drept calauzi. In miscarea noastra politica e un timp de oprire care va tinea poate multa vreme inca. Ce e de facut aici, inauntru, in Regat, rezulta din formele constitutionale capatate, si nu poate fi un ideal, un laborum pentru o generatie noua.
Ce avem de facut inainte de toate e purificarea, intregirea, inaintarea, si mai ales raspandirea culturii noastre. Avem in Romania un stat pentru toti, si o cultura pentru boierii si parvenitii din functii. Avem un stat national fara o cultura nationala, ci cu o spoiala straina, frantuzeasca. Avem visul de unire nationala in aceeasi forma politica, il leganam in vorbe, si nu-l chemam la noi prin fapte: hotarele mai sunt inca hotare pentru cultura noastra. Ne dorim uniti la un loc, si nu ne cunoastem nicidecum.
Asa sunt lucrurile, si nu mai pot dura asa, fiindca altfel tot ce avem se va risipi in vant. Ne trebuie cultura tuturora, de sus pana jos, dintr-un hotar al romanimii pana la altul, o cultura care sa fie a noastra, carti pe randurile inspirate ale carora sa cada deopotriva lacrima inaltei, bogatei doamne, si a satencii, carti smulse de mani nerabdatoare pana unde rasuna graiul acestui neam. Jos nemernica baiguiala straina din saloanele cosmopolite, pentru intretinerea carora curg sudori de sange pe lanurile muncite din greu, jos cartuliile de simtire falsificata si de conruptie, cu care Apusul otraveste teri nepricepute, jos maimutaria nelegiuita!
O noua epoca de cultura trebuie sa inceapa pentru noi. Trebuie, sau altfel vom muri! Si e pacat -; caci randuri lungi de stramosi cinstiti ni stau in urma si n-avem dreptul sa ni instrainam copiii!”

“Poporul, domnilor, se imparte fireste in clase, clasele se impart in indivizi. Interesele indivizilor nu se impaca intre ele, si interesele claselor de multe ori se dusmanesc; insa mai presus de interesele indivizilor, mai presus de interesele claselor, trebuie sa se ridice solidaritatea nationala, sentimentul de unitate care sa imbratiseze o societate de la un capat la altul. Acest sentiment asigura mentinerea unui popor, acest sentiment permite afirmarea unui popor si-i da biruinta in toate imprejurarile.
De ce natura este acest sentiment de solidaritate nationala? Acest sentiment de solidaritate nationala nu se poate sprijini decat pe urmatoarele temelii, neclintite.
Intai: vorbirea limbii nationale de toti aceia cari fac parte din acel popor, vorbirea cu aceeasi iubire, cu aceeasi curatie, de la cel mai mare la cel mai mic, de la cel mai bogat la cel mai sarac. De la cel care sta in fruntea unui popor pana la cel din urma dintre supusii sai. Numai pe aceasta baza se poate intemeia, in randul intai, acest sentiment de solidaritate nationala.
In randul al doilea, sentimentul de solidaritate nationala se sprijina pe constiinta aceleiasi traditii istorice. Toata lumea trebuie sa-si aminteasca, nu din carti, nu din lectiuni ci, ca sa zic asa, din turnarea in sufletul sau a trecutului, de faptele mari pe care intreg poporul le-a savarsit in curs de mai multe veacuri.
In al treilea rand, solidaritatea aceasta nationala, care nu are un caracter material -; caci nu suntem laolalta pentru ca este pentru toti acelasi regim vamal, aceeasi administratie, aceleasi imprejurari de viata zi de zi, nu pentru aceasta, ci pentru ca acelasi suflet ne insufleteste pe toti -; aceasta solidaritate nationala se razima pe cultivarea aceleiasi literaturi, pe iubirea pentru aceeasi poezie, pe cantarea aceleiasi cantec, pe urmarirea acelorasi ispravi, pe imbracarea in acelasi vesmant, de inalta valoare si frumuseta, a vietii actuale si a vietii trecute, ca si a aspiratiilor de viitor ale poporului intreg.
Numai pe aceasta temelie se poate stabili solidaritatea sufleteasca si numai prin solidaritatea sufleteasca care merge de la cel dintai la cel din urma, care imbratiseaza pe toti locuitorii teritoriului national, care cuprinde pe toti oamenii de acelasi sange, numai prin aceasta se poate asigura pastrarea tot inainte a unui popor.a...i.
Mihai s-a dus, si am cazut tot mai adanc in robia turceasca. N-am ajuns in robia turceasca pentru ca eram mai rai decat odinioara; am cazut in aceasta robie pentru ca aveam mai putine mijloace de a ne apara, pentru ca viata era mai slaba in noi si, de cate ori viata slabeste intr-un popor, de atatea ori viata mai puternica a altui popor se arunca asupra lui. Si viata unui popor slabeste totdeauna in masura lipsei de solidaritate a deosebitelor clase care-l alcatuiesc.

Pentru ca in secolul al XVII-lea boierimea era si mai rapareata decat odinioara, pentru ca in secolul al XVII-lea boierimea aceasta se simtea inca mai putin romaneasca decat inainte, pentru ca teranul era si mai nenorocit, si mai robit, si mai intunecat; din aceasta cauza am cazut noi in acea nenorocita situatie de robie desavarsita fata de turci. Si, cand au venit grecii, de ne-au stapanit intrucatva, cu boierimea lor, cu negustorii lor, cu cartea lor inalta, cu clerul lor superior, nu a fost vina grecilor, ci a fost vina noastra. A fost vina noastra pentru ca, printr-o dezvoltare gresita, printr-o dusmanie nenorocita intre clasele care alcatuiau poporul roman de atunci, el nu era destul de strans laolalta pentru a impiedica implantarea, patrunderea necontenita si dominatia rasei straine. Si, in felul acesta, prin sentimentele gresite ale boierimii, prin lipsa de sentimente a teranului, coborat pana la situatia de dobitoc al ogorului, am fost supusi in acelasi timp de doua robii: robia brutala a turcului si robia sireata a grecului.
In imprejurarile acestea deci am platit, timp de o suta douazeci de ani, lipsa de solidaritate nationala.(...)
Ei bine, acelasi lucru se intampla si cu popoarele: secolul al XIX-lea invie sau face sa dispara neamuri. Iar din secolul al XX-lea nu vor iesi decat acele popoare care vor dovedi ca se pot intineri, nu vor iesi din secolul al XX-lea decat popoarele care vor dovedi ca se pot supune conditiilor noua de existenta. Nu vor trai dupa acest secol decat popoarele voinice, popoarele infloritoare, popoarele unite. Am apucat anul 1901 -; sa ne fereasca Dumnezeu ca nepotii nostri sa nu apuce niciodata anul care va incepe veacul al XXI-lea sau sa-l apuce supt acea stapanire straina care este mai rea pentru un popor decat chiar distrugerea materiala a tuturor acelora cari-l alcatuiesc, decat chiar moartea, om de om, a tuturor acelora cari formeaza impreuna poporul -; pentru ca aceea este moartea trupului cu suflet mandru, pe cand cealalta este moartea sufletului in trupul coborat spre pamant!
Dar pentru a ne reface, pentru a ne reintineri, pentru a ne pune laolalta cu celelalte popoare, am simtit si noi nevoia de a gusta cultura apuseana.
Nu urasc cultura apuseana. Si nimeni n-o poate uri: este o cultura castigata de multa vreme, cu multa silinta, de popoare harnice, dar cultura aceasta trebuie luata de aceia cari n-au lucrat la alcatuirea ei potrivit nevoilor lor, si nu mai mult si nu altfel de cum sunt aceste nevoi particulare fiecarui neam. a...i.
Si a mai venit, domnilor, inca o generatie de tineri plecati in Apus. Acestia nu se duceau, in atatea cazuri, nici pentru carte, nici pentru idei liberale aspre deosebire de generatia pasoptista -; n. ns.i: se duceau pentru a straluci cu gheata frantuzeasca, pentru a straluci cu imbracamintea si cu palariuta frantuzeasca a...i.
Si astfel au trecut imprejurari insemnate pentru timpurile noastre, au trecut patruzeci de ani de liniste, o jumatate de veac de liniste si, cand va veni cineva -; un istoric pe care nimeni sa nu-l poata banui de partenire sau vehementa -; cand va veni cineva si va intreba pe aceasta generatie: Ce ai facut cu talantul pe care ti l-a dat stapanul tau? Ce ai facut cu mostenirea pe care generatii muncite si viteze au lasat-o timpurilor noastre? Ce ai facut cu acei patruzeci de ani in care anumite popoare, cum este poporul bulgaresc, s-au ridicat din nimica si se afla in unele privinti pe aceeasi treapta cu noi si in anume privinti mai presus chiar decat noi? Ei vor raspunde: in acesti patruzeci de ani am vorbit si cetit frantuzeste, am exploatat teranul, ne-am dus pe la Paris, ne-am intors batjocorindu-ni tara si am murit avand mandria ca santem mai putin romani decat altii.
Aceasta este scara deznationalizarii clasei noastre diriguitoare; aceasta este povestirea pierderii unor ani pretiosi din viata noastra contimporana, aceasta este istoria scaderii unei clase conducatoare si a indepartarii unui popor de pe drumul firesc pe care-l arata trecutul si care duce la viitorul sau”.

3. MISCAREA SOCIALISTA. C-TIN DOBROGEANU GHEREA

Miscarea socialista se afirma la finele secolului al XIX-lea si in spatiul romanesc, odata cu aparitia la Iasi a revistei “Contemporanul” (1881) si a directiei sale culturale. Printre exponenti intalnim pe C. Dobrogeanu Gherea, Ion Nadejde, Sofia Nadejde, Vasile G. Mortun, Stefan Stanca, Raicu Ionescu-Rion, Panait Musoiu. Exponentii curentului socialist traduc unele opere ale lui Marx si Engels, raspandeesc ideile marxismului, se confrunta cu doctrinele si orientarile epocii. In 1893 ia fiinta Partidul Social-Democrat al Muncitorilor din Romania, care se va destrama spre 1899, cand o buna parte dintre fruntasii sai intra in partidul liberal. Partidul social-democrat se va reface in primul deceniul al secolului al XX-lea, fara a juca un rol major in viata politica.
Sub raport teoretic, o importanta deosebita are opera lui Constantin Dobrogeanu Gherea (1855-1920), critic si teoretician literar, sociolog de formatie marxista. Sustinator al ideii de tendinta in arta, Gherea poarta o disputa interesanta cu Maiorescu pe aceasta tema, publicand in revistele vremii o serie de studii critice privitoare la conditionarea sociala a artei si la efectele ei in plan ideologic.
Gherea este autor al programului Ce vor socialistii romani? (1886) si al unor studii si lucrari de analiza sociala, care l-au impus ca un teoretician remarcabil: Neoiobagia (1910), Socialismul in tarile inapoiate (1911).

Socialismul in tarile inapoiate
Problema fundamentala este pentru Gherea modul in care poate fi aplicat marxismul in tarile inapoiate. Analizele lui, ca si cele ale lui Eminescu, Maiorescu, Iorga si Stere, au scos la iveala faptul ca trecerea societatii romanesti spre capitalism se caracterizeaza prin puternice aspecte specifice fata de societatile apusene, prima dintre acestea fiind grava problema agrara, nesolutionata, din care deriva o serie de anomalii si stari paradoxale. Gherea se va confrunta cu aceste antinomii ale unei societati inapoiate, unde problema agrara este fundamentala, cu realitati care infirma teoria marxista. El se vede obligat sa ajusteze teoria marxista pentru a o face compatibila cu realitatile.
Pentru acest lucru, el rastoarna teoria marxista a raporturilor dintre baza si suprastructura, cu scopul de a legitima un alt tip de modernizare, propriu societatilor periferiale, in care formele anticipeaza fondul. Baza si suprastructura sunt concepte echivalabile prin cele de fond si forme. Astfel, marxismul este invalidat ca teorie universala a istoriei si este silit sa ia act de diversitatea procesului istoric. Gherea face acest lucru pe jumatate, sub presiunea campului teoretic al culturii romane. El incearca cu disperare sa concilieze teoremele abstracte ale teoriei marxiste cu experienta istorica romaneasca, codificata deja in teoria formelor fara fond si a evolutiei organice. Realitatile triumfa asupra teoriei. Raspunsul lui este exemplar pentru a releva prioritatea realitatilor fata de teorie.
Lucrarea sa definitorie este Neoiobagia, care se constituie intr-un raspuns teoretic la studiul fundamental al lui C-tin Stere Social-democratism sau poporanism?, publicat in revista “Viata romaneasca” intre 1907-1908. Lucrarea lui Gherea este o analiza documentata sociologic si profunda asupra realitatilor economice si politice ale Romaniei moderne, analiza facuta din pespectiva gandirii marxiste. Scopul lucrarii era acela de a demonstra ca industrializarea este calea progresului nostru social, iar reformele necesare din agricultura vor duce la consolidarea proletariatului, odata ce industria se va dezvolta, legitimind astfel existenta curentului socialist si a unui partid social-democrat in Romania.
Termenul de “neoiobagie” este inventat de Gherea pentru a exprima un sistem social si economic “hibrid”, care imbina neajunsurile vechiului regim feudal cu neajunsurile celui capitalist, un sistem in care structura politico-institutionala a statului roman este una moderna, burgheza, iar relatiile de productie sunt inca, in buna masura, de natura feudala. Potrivit lui Gherea, distanta dintre “tara legala” si “tara reala” este o faza inevitabila, tranzitorie, ce trebuie depasita prin reforme sociale si prin industrializare. Aceasta tensiune sociologica marcheaza toate starile caracteristice ale societatii romanesti. Iata radiografia acestui conflict:
"Noi n-avem acea baza materiala larga pe care sunt asezate institutiile, moravurile, cultura Occidentului si fara de care acestea, mai mult ori mai putin, atarna in aer. Noi n-avem acel imens utilaj industrial si acea superba industrie, acea minunata agricultura intensiva, acele enorme capitaluri fixate in fabrici, in ateliere, in agricultura. N-avem aceasta inaltime de productie, aceasta baza materiala si asta e un fapt principal...in sfarsit, institutii politico-sociale, mai ales cand e sa ramana pe hartie, se pot introduce cat de usor. Dar a capata aceasta baza insasi a institutiilor, a moravurilor, a culturii occidentale, asta e greu, o, cat de greu! Pentru aceasta trebuie sacrificii, lupte, munca grea, tenace, pentru aceasta trebuie generatii".

Legea “interdependentei”
Aceasta inapoiere a “bazei” economice nu poate fi inlaturata decat prin introducerea institutiilor “burghezo-liberale”, singurele care pot deschide calea progresului social. Gherea sintetizeaza problematica abordata de ganditorii romani si formuleaza cateva idei deosebite ca valoare teoretica.
Astfel, Gherea formuleaza o faimoasa lege sociologica a “interdependentei” sau a “orbitarii”:
“Tarile ramase in urma intra in orbita tarilor capitaliste inaintate; ele se misca in orbita acelor tari si intreaga lor viata, dezvoltare si miscare sociala e determinata de viata si miscarea tarilor inaintate, e determinata de epoca in care traim, de epoca burghezo-capitalista. Si aceasta determinare a vietii si miscarii sociale din tarile inapoiate prin cele inaintate le este insasi conditia necesara de viata”.
Acest proces are un caracter de “necesitate” istorica, intrucat “epoca istorica capitalista” - in care traiau la 1900 toate societatile atrase in fluxul capitalismului occidental, indiferent de stadiul lor de evolutie interna -; este definita in tendintele ei generale de caracteristicile proprii societatilor dezvoltate; aceasta epoca este un factor mai important decat “stadiile” de evolutie interna pe care le parcurge o societate anumita.
Predominanta procesului istoric global asupra procesului evolutionar intern al unei societati este o “lege” pe care Gherea a formulat-o cu claritate analizand ce se intampla cu o societate intarziata atunci cand intra “cu necesitate” in relatii ecnomice cu “capitalismul apusean”. Apare asadar un efect de “pozitie” geopolitica si geoeconomica a tarilor in functie de zona in care sunt plasate si de nivelul lor de dezvoltare.
Consecinta acestei situatii este aceea ca in periferia sistemului capitalist “evolutia este rasturnata”: in metropola, dezvoltarea tehnologica si economica graduala premerge si induce, ca un factor motor, schimbari in plan suprastructural, politic si cultural, pe cand in periferie lucrurile se petrec exact invers. In tarile inapoiate, principiile si ideile ideologice liberaliste, structurile institutionale si politice moderne apar inaintea bazei economice si tehnologice a capitalismului.
Cu Dobrogeanu Gherea se petrece in cultura romana si o schimbare majora a sensului in care era utilizata teoria formelor fara fond. Maiorescu, Eminescu, Iorga si Motru apreciau ca evolutia “rasturnata”, de la forme spre fond, este o “anomalie”, considerand ca si Romania ar fi putut sa urmeze o cale “fireasca” de evolutie, de la fond spre forme moderne. Gherea transforma “exceptia” in “regula”, in “lege” pentru societatile inapoiate: in societatile inapoiate formele politice moderne apar inaintea elementelor economice de fond.
Ceea ce Maiorescu si Eminescu deplangeau, considerand ca este o “anomalie” sociologica si istorica, devine la Gherea o “lege” de evolutie a societatilor din perifierie, legitimand rolul formelor fara fond, ca mecanisme de evolutie pozitiva.
O alta consecinta a acestui model “rasturnat” de evolutie consta in faptul ca schimbarea acestor societati, fiind precipitata, prin “arderea etapelor”, antreneaza o serie de dificultati specifice, necunoscute societatilor din centrul sistemului capitalist. Evolutia de la forme la fond, care este o “exceptie” de la modelul clasic (adica de la modelul occidental de evolutie), genereaza o serie de fenomene specifice periferiei, pe care teoriile metropolitate nu le pot interpreta adecvat pentru ca nu le-au cercetat, nu au informatii suficiente si nu au instrumente analitice adecvate. Toate aceste idei vor reveni in a doua jumatate a secolului XX, cand sociologia americana va cerceta procesele specifice din tarile coloniale si va ajunge sa formuleze teorii si concluzii similare cu cele enuntate de ganditorii romani.

4. POPORANISMUL -;DOCTRINA POLITICA SI PROGRAM CULTURAL

“Ne trebuie un program pentru popor, nu un popor pentru un program”

Constantin Stere

Poporanismul este o doctrina politica si un curent cultural de o importanta capitala pentru orientarea de ansamblu a gandirii romanesti in prima jumatate a secolului al XX-lea. Fara indoiala, in spatiul romanesc modern, poporanismul se poate compara doar cu junimismul in ceea ce priveste soliditatea constructiei teoretice, profunzimea diagnozei sociale, impactul politic, precum si sfera sa de influenta in mediul cultural si in spiritul public.
Desi noul curent preia multe teme si abordari consacrate de junimism, el le redefineste si le confera un fundament sociologic si economic mai amplu, astfel ca poporanismul se afirma ca o teorie globala asupra fenomenului romanesc modern, devenind un sistem de referinta (acceptat sau respins) pentru gandirea sociala si politica romaneasca.

Contextul social, politic si cultural
Inainte de a deveni o doctrina politica, articulata conceptual, cu functii explicative si program explicit, poporanismul a fost o atitudine morala si un element definitoriu pentru atmosfera intelectuala din societatea romaneasca de la sfarsitul secolului al XIX-lea si inceputul secolului al XX-lea. Pe fondul unei acutizari a rupturii dintre elite si masa taraneasca, dintre formele capitaliste in ascensiune si fondul economic traditional, dintre structurile politice si cele economice, dintre sarcinile presante ale modernizarii sociale si imperativele de ordin national, poporanismul se coaguleaza initial ca un curent larg de idei, manifestat in literatura, publicistica si politica, pentru a se constitui apoi, in primul deceniu al secolului XX, intr-o doctrina politica distincta, cu o solida armatura sociologica si teoretica. Identitatea sa doctrinara se va contura mai precis in urma confruntarilor purtate de exponentii sai cu doctrina conservatoare, cu miscarea social-democrata si cu liberalismul.
Pentru a intelege mecanismul sociologic care a produs doctrina poporanista, trebuie sa reconstituim cadrul economic si politic configurat de reformele operate in a doua jumatatea secolului al XIX-lea. Dupa consolidarea statului national unitar si instaurarea domniei lui Carol I, Romania era integrata in sistemul de interese al tarilor occidentale, castigandu-si independenta de stat in acest context. Clasa politica si creatia culturala erau racordate la ideile si miscarile spirituale occidentale. In acelasi timp, Romania era confruntata cu o acuta problematica sociala, in conditiile in care modernizarea rapida genera o serie de contradictii inedite, in care agentii sociali majori se aflau pe pozitii opuse ca interese si optiuni.
Poporanismul apare pe acest fundal social, cand sistemul democratic modern, limitat in conditiile epocii, se grefa pe o structura economica semifeudala, in care dezvoltarea industriala era inca nesemnificativa, iar baza de existenta a societatii si a statului se reducea la produse agricole. Taranimea reprezenta circa 80 la suta din populatia tarii, clasa subordonata economic fata de marii proprietari de pamant si coplesita de poveri fiscale catre stat.
In acelasi timp, taranimea era o clasa ce abia intra in ciclul modernizarii culturale, iar drepturile sale politice si sociale erau drastic limitate, prin legislatia electorala si prin faimoasele legi ale tocmelilor agricole, care perpetuau dependenta directa a taranului de vointa arbitrara a marilor proprietari de pamant.
“Chestiunea agrara” a fost receptata cu tot dramatismul ei de o serie de intelectuali (scriitori, istorici, sociologi, economisti, etnologi, lingvisti) care si-au asumat misiunea de a vorbi in numele taranimii oprimate, categorie sociala aflata intr-o conditie mizera, dar invocata adesea ca fiind temelia tarii si a fiintei nationale.
In privinta contextului cultural si intelectual, trebuie sa amintim ca Maiorescu a formulat in chip desavarsit, inca din 1868, elementele care alcatuiesc ecuatia modenizarii Romaniei: problema reducerii decalajelor fata de Occident, diferentele noastre structurale fata de lumea dezvoltata, maladia formelor fara fond in societatile intarziate si "progresul aparent" pe care il realizeaza ele, chestiunea integrarii europene si a identitatii nationale pentru tarile din periferie, care trebuie "sa arda etapele" evolutiei printr-o "indoita energie" a poporului. De atunci si pana astazi, gandirea sociala romaneasca dezbate la infinit aceste chestiuni, adica problema tranzitiei spre modernitate, pe diverse registre si niveluri de abordare.
Intreaga problematica a fost dezvoltata in plan sociologic de Eminescu, iar ulterior a fost preluata de Iorga, Motru, Gherea, Stere si Ibraileanu la inceputul secolului XX. Ea se regaseste, cu modulatiile de rigoare, la multi ganditori romani din primele doua decenii ale secolului XX, dintre care trebuie mentionati, alaturi de cei de mai sus, Spiru Haret, Aurel C. Popovici, Vasile Goldis, Vasile Parvan, Dimitfrie Gusti si Dimitrie Draghicescu. Ei au modelat spiritul public al timpului, au creat opinia publica a epocii.
Toti discuta, in lucrari de substanta doctrinara si sociologica, cu aplicatie si febrilitate, cu un sentiment acut al urgentei istorice, caile de evolutie sociala a Romaniei in noul context istoric. Fie ca o accepta, fie ca o resping, toti se raporteaza la paradigma junimista si eminesciana, la teoria evolutiei organice a societatii romanesti. Indiferent de atitudinile doctrinare si de solutiile preconizate de autori sau de curentele ideologice, aceasta paradigma devenise cadrul conceptual si metodologic in care se purtau cele mai aprinse dezbateri de idei. Ele se vor amplifica in perioada interbelica, dobandind o noua dimensiune prin lucrarile lui Zeletin si Lovinescu, Motru, Madgearu sau Manoilescu.
Dintre toti acestia, Stere este cel care ataca "nucleul dur" al problemei romanesti, anume aspectul economic al trecerii spre modernitate.
La sfarsitul secolului al XIX-lea, spatiul cultural romanesc era dominat de conservatorism, junimism si liberalism, in plan politic, iar in planul creatiei spirituale de o resurectie a “curentului poporan”, definit prin interes pentru literatura populara, pentru cercetarea folclorului si a traditiilor istorice. Ibraileanu insista asupra continuitatii dintre acest curent “poporan” si poporanismul ca doctrina politica.
G. Calinescu sustine ca dupa 1880 are loc in literatura o afirmare puternica a “ruralilor” (el isi intituleaza capitolul Momentul 1880: Promotia ruralilor. Naturalismul), grupare a scriitorilor care veneau din mediile taranesti, mai ales ardelene si bucovinene, impunand o directiva a spiritului national, directiva care “exercita asupra literaturii o inraurire covarsitoare si determina in parte o noua stare de spirit”. Aceasta este starea de spirit care va purta numele de poporanism, iar sistemul de referinta al curentului va fi “poporul”, satul, civilizatia taraneasca, in conexiune cu aspectele politice si economice ale “chestiunii taranesti”, care era covarsitoare pentru tot spatiul romanesc.
“Ardelenii veneau dintr-o provincie care, intrucat privea pe romani, n-avea decat o singura clasa sociala, aceea rurala. De la oier pana la mitropolit toti au parinti si rude la sate si se intelege ca distantele intre indivizi sunt anulate de aceasta cvasi-rudenie”.
Dupa 1900, directia nationala domina ecranul epocii, osandind “nevrozele, putreziciunea clasei orasenesti”, in favoarea literaturii “sanatoase, care nu putea fi decat cea rurala”. De aici va porni “noul mesianism”, cum noteaza Calinescu, tendinta ce se afirma prin “Samanatorul”, initat de Vlahuta si Cosbuc in 1901, apoi Luceafarul, in 1902, la Budapesta, condus de Goga si O. C. Taslauanu. Temele epocii erau: instrainarea clasei politice si intelectuale de popor, ideea unei literaturi care sa exprime dramele si suferintele poporului, sa-l lumineze. Programul cultural venea dintr-un filon al pasoptismului, dar si din patrimoniul junimismului, in alianta cu noile tendinte care subliniau caracterul social al artei, finalitatea ei modelatoare, sub raport moral si national, in contrapondere cu teoria maioresciana a autonomiei artei.
Poporanismul este o sinteza a gandirii nationale la inceputul veacului XX, o noua versiune a culturii critice romanesti, un raspuns complex la problematica unei societati aflate intr-un punct critic al tranzitiei sale spre modernitate.

Fondatori, reprezentanti, reviste, cercuri literare si intelectuale
Doctrina politica a poporanismului il are drept fondator si exponent pe Constantin Stere (1865-1936), personalitate de relief a gandirii politice romanesti, om politic cu un destin dramatic dupa primul razboi mondial. Al doilea fondator si exponent, deloc neglijabil ca personalitate de fundal, este Garabet Ibraileanu (1871-1936), critic literar, autor al programului cultural. Alaturi de aceste personalitati care au imprimat directia politica a curentului si fundamentarea sa teoretica, idei si atitudini asemanatoare au exprimat o seama de scriitori si intelectuali ai vremii, care au fost apropiati de spiritul democratic si reformist al revistei “Viata romaneasca”: Mihail Sadoveanu, St. O. Iosif, O. Goga, Bratescu Voinesti, D. Anghel, Gala Galaction, Jean Bart, D.D. Patrascanu, Ion Agarbiceanu, V. G. Mortun, Ion Radovici, Alexandru Radovici, George Diamandi, Raicu Ionescu-Rion, Ion Nadejde, Radu Rosetti.
Revista “Viata romaneasca” apare la 1 martie 1906, la Iasi, sub directia lui C. Stere si Paul Bujor, avand ca animator si suflet al ei pe Ibraileanu. Revista s-a impus de la inceput prin tinuta stiintifica si caracter european ca format, avand in cultura romana o cariera de exceptie. Este tribuna de afirmare a doctrinei politice poporaniste si o revista culturala de ampla deschidere spirituala, nationala si europeana, spre toate stilurile, formulele si orientarile.
Programul specificului national este formulat in primul numar, subliniind ideea promovarii “unei culturi nationale”, in descendenta cu mai vechile publicatii “Convorbiri literare”, “Timpul”, “Tribuna”, “Evenimentul literar”, “Vatra”, “Samanatorul”, “Luceafarul”.
O tema ce revine obsedant este ruptura intre elitele politice si intelectuale si “cei multi”, poporul de plugari si de tarani. Dar, spre deosebire de toate aceste publicatii, care uneori idealizau viata rurala, fiind marcate de o viziune traditionalista apasata, “Viata romaneasca” manifesta o deschidere benefica spre ideea de modernizare a lumii rurale, astfel ca G. Calinescu este indreptatit sa constate ca poporanistii, sesizand “inapoierea” neamului romanesc fata de civilizatia europeana, preiau mesajul junimist si impun o noua orientare, pentru care “problema capitala era prin urmare nu numai apropierea de popor, ci ridicarea lui, pornindu-se de la o viziune fara romantisme. Acest punct de program constitui «poporanismul»”.
Poporanismul s-a intersectat cu junimismul si cu miscarea socialista, dar mai ales cu samanatorismul, doctrina concurenta, ce se incheaga in acelasi timp, avand aceeasi baza tematica, dar atitudini politice relativ diferite. Multi scriitori din epoca au participat simultan la geneza celor doua curente, fara a le diferentia doctrinar, desi temele si motivele ce reveneau in mod obsedant erau abordate de pe pozitii relativ diferite. Diferentele apar relevante in ceea ce priveste solutiile si programul politic pe care-l avansau cele doua curente de idei.

Personalitatea lui Constantin Stere
Cum am aratat, cel care a articulat si a impus la noi aceasta doctrina sociologica si politica este Constantin Stere, o personalitatea extrem de controversata in spatiul teoretic si politic romanesc din primele trei decenii ale secolului al XX-lea. Subliniind dramatismul vietii lui Constantin Stere, dar si dimensiunea uriasa a personalitatii sale - si mai ales faptul ca era “un sociolog unic in intelegerea fenomenelor specifice romanesti” - Mihai Ralea scria la moartea acestuia, in 1936, ca a disparut “una dintre cele mai formidabile personalitati pe care le-a nascut pamantul romanesc”.
Din nefericire, ideile acestei doctrine, temeiurile si manifestarile sale expresive nu sunt cunoscute decat superficial in cercurile intelectuale de la noi, iar publicul larg are o reprezentare foarte vaga despre ce a insemnat poporanismul in epoca. Cenzura exercitata de regimul comunist a fost, in cazul lui C-tin Stere, creatorul acestei doctrine, “compacta si tenace”, incercand sa scoata opera acestuia din memoria istorica a romanilor, astfel ca ne aflam in fata unui “caz tipic pentru politica de reprimare a valorilor in cultura romana postbelica”.
Opera sa de capatai - Social-democratism sau poporanism? - a ramas timp de 90 de ani intre copertile revistei “Viata romaneasca”, unde a aparut ca un ciclu de studii intre 1907-1908, pe cand cei care l-au contestat in epoca, C-tin Dobrogeanu Gherea, mai ales, au beneficiat de editari si reeditari masive. Aceasta opera monumentala a gandirii romanesti a fost pur si simplu scoasa din circuitul viu al culturii, iar autorul ei era pomenit sau citat “doar pentru a fi pus la zid”, pentru a fi combatut si etichetat nega