d6o12or
Itaia editie a poeziilor lui Eminescu apare, precum se stie, in decembrie 1883, intocmita, cu un desavarsit gust al simetrii lor, de Maiorescu si cuprinde, pe langa poemele tiparite in
Convorbiri literare, si un voluminos pachet de inedite, extrase din manuscrisele aflatoare la editorul sau, mai probabil, pregatite in forma definitiva de poet, dar pe care n-apucase sa le publice. Insa multele manuscrise ale lui Eminescu, pe care Maiorescu avea sa le doneze Academiei Romane in 1902, mai contineau si alte nenumarate inedite, din care se vor alimenta alcatuitorii culegerilor de postume, asadar de piese netiparite in timpul vietii poetului. Intre 1883, data primei editii, si 1902, data donatiei, timp de aproape doua decenii, nu se vor tipari mai mult de 10 postume, dintre care primele doua, Stelele-n cer si Viata, aparute in august 1889, in perio dicul Fantana Blanduziei, vor fi retiparite, un an mai tarziu, in editia Mortun din 1890. Doua luni dupa donatia din 1902,
Nerva Hodos, I. A. Radulescu, Pogoneanu si Ilarie Chendi vor tipari masive culegeri de postume: intaiul intr-un volum, al doilea, in doua numere consecutive din Convorbiri literare, iar Ilarie Chendi, un prim volum din Opere complete, consac rat Literaturii populare. Si cu toate ca printre piesele tiparite se pot cita titluri de postume ca: liedul de gratie aeriana
Ochiul tau iubit, un madrigal ca cel din Tertine, o elegie ca acea din O, dulce inger bland, complement emotionant, in plina dragoste de Iasi, al meditatiei juvenile Mortua est!, si un poem original de inspiratie folclorica, Fata-n gradina de aur, prim tipar, din care, prin transvasari ce tin si de poetica, dar si de alchimie, avea sa rasara, in mai putin de un dece niu, poema Luceafarului ca sa limitam numai la patru cele peste 50 de titluri de postume desavarsite, publicate numai in
1902, cu toate acestea, zic, aparitia postumelor n-a fost
intampinata, cum ne-am fi asteptat si cum s-ar fi cuvenit, cu unanim entuziasm. Incepand cu acel diabolic spirit, care n-a pregetat sa acuze, cu documente falsificate, de plagiat pe
Caragiale, si sfarsind cu invatatul si subtilul critic literar
Ibraileanu, nu putine au fost vocile care s-au ridicat impotri va publicarii postumelor, pe motivul ca ele ar dauna gloriei poetului. In 1912, aparea prima teza de doctor a catedrei profesorului Mihail Dragomirescu, consacrata Postumelor lui
Eminescu, in care se puteau ceti, despre o poezie de perfectia si de gratia amintitului lied Ochiul tau iubit pareri ca urmatoarele: “...in lucrarea de fata nu se desprind decat o pseudoatitudine sentimentala, a carei nesinceritate reiese clar din modul rece in care sunt redactate diferitele momente compo nente ale ei”; si dupa ce citeaza un numar de strofe, printre care si: “Oare te induri, / Tu, ca sa ma lasi, / Geniu de paduri
/ Dragalas?... / Eu nu pot sa plec / Peste nori si vant, / Si sa te petrec / De-unde sant. / Chipul tau frumos / Sa-l privesc intreg / Cu atat folos / Sa m-aleg”, in care fiecare detaliu, nud in aparenta, vibreaza de atata gingasa si discreta iubire, incheia cu aceasta judecata de nonvaloare, total ireverentioasa, pentru a nu spune altfel: “Cum vedem din citatii, o expunere plata a unui sir de gandiri banale, care nu contine nici o poezie in ul lor, nici o frumusete in forma in care sunt exprimate”. Judecata in care nu stii de ce sa te minunezi mai mult: de totala incomprehensiune in materie de poezie, de frigida insensibilitate lirica a autorului sau de tonul autentic doctoral cu care-si pronunta sentintele, dar carora Ion Trivale, razvratitul si inzestratul fost discipol al profesorului Mihail
Dragomirescu, avea sa le vie de hac intr-o memorabila polemica de pe vremuri. Din fericire, alaturi de astfel de voci, s-au auzit si de acelea care nu numai au aprobat publicarea postumelor, dar le-au pretuit si admirat pentru multiplele lor semnificatii si podoabe. Voi cita dintru intai pe generosul Alexandru Vlahuta,
discipolul cel mai credincios al marelui poet: “Citim, spunea
Vlahuta inca din aprilie 1902, si sufletul nostru tresare ca la un glas cunoscut pe care de mult nu-l mai auzisem, pe care nu credeam sa-l mai putem auzi vreodata — glas iubit, glas sfant, care vorbeste din eternitate”. Si mai departe: “Ele vin (aceste poeme, n. n.) de departe, incarcate de durerile vietii si de misterul mortii aceluia care a dat cea mai puternica si mai inalta expresie gandirii romanesti”. Nu mai putin categoric e si
Nicolae Iorga, fericit sa constate ca o data cu exhumarea pos tumelor, legenda lui Eminescu “schimnic al turnului de fildes”,
“care scrisese putin si greu, amestecand blestemul pentru reali tate”, legenda unui “zeu sinistru, taiat in marmura neagra“, incepe sa dispara. “Se destainuiesc, spunea Iorga, scrieri ale lui, pierdute prin ziare, se comunica o suma de caiete, in care se cuprind poezia si proza pe care nu le-a tiparit, dar nici nu le-a destrus, caci el stia ca sunt in ele diamante, care asteapta ceva mai multa taietura pentru a straluci deplin.”
Si incheia: “Un nou Eminescu aparu: minte setoasa de a sti, suflet doritor de a se impartasi altora, inima revarsandu-se in bunatate, ochi puternici, tintind necontenit idealul”.
Dupa jumatate de veac de la intaia editie de postume, astfel de dezbateri nu-si mai au rostul. Deshumarile care s-au adaos, de la an la an, au dat la iveala un tezaur arheologic de mare pret, cu diferenta ca, in timp ce uneltele de piatra, vasele de ceramica si bijuteriile dezgropate sunt totusi obiecte, fiecare stih si fiecare postuma, chiar cand columna ne-a parvenit sfaramata, pulseaza de viata si de melodia pe cari li le-a imprimat marele fauritor. Cele peste 250 de titluri postume, intre care si poeme de compozitie, precum primele doua versiuni din Muresanu, Demonism, Odin si Poetul, Memento mori,
Povestea magului calator in stele, Diamantul Nordului, Geme nii, Codru si salon s. a. — nu mai au nevoie de aparatori. Ele dovedesc ca, paralel cu poemele ce tiparea in Familia si Con
vorbiri si mai multe erau acelea la care trudea, ferit de ochii lumii, intre filele manuscriselor, dintre care unele ajunsera, inca din vremea debuturilor, la desavarsirea si gratiile unui pastel insorit, ca cel intitulat Frumoasa-i, iar altele, daca alta i-ar fi fost biografia, ar fi atins perfectia marilor antume:
Imparat si proletar, Calin, Strigoii, Scrisorile s.a.m.d., pre cum: vastul poem in 1.300 versuri, intitulat Memento mori sau Panorama desertaciunilor, cu trecerea in revista a civilizatiilor acoperite de nisip, realizata in splendide panouri descriptive, precum al Greciei, al raiului Daciei s.a., inceput inca din 1868 si terminat la Viena, in timp ce lucra, intre altele, si la Imparat si proletar, pe care-l va tipari abia in
1874. Aceasta harnicie si aceasta febrilitate a creatiei poate ca i-au inspirat, in acelasi an, 1868, cand, pe de o parte, tiparea in Familia juvenilul si, oricum, conventionalul poem
Amorul unei marmure, pe care Caragiale avea sa-l evoce, cu atata umor, in amintirile sale, iar pe de alta parte, medita si punea temeliile la Memento mori — poate, zic, ca i-au inspi rat si un text in doua strofe, la prima vedere insignifiant, dar care mi se pare intru totul revelator, ca un horoscop, pe care tanarul poet de 18 ani si l-ar fi intocmit cu clarviziune.
Improvizat pe hartie si cu grafia de epoca, poate chiar in timpul marelui turneu transilvan Pascaly, din 1868 — poe mul incepe cu o strofa, oarecare, enuntand, oarecum, si in stihuri comune, un loc comun ca urmatorul: “Lumea toata-i trecatoare, / Oamenii se trec si mor”, pentru ca, prin contrast, admirabil intuit si realizat in impecabile versuri albe, de o incizie de exerga, strofa a doua sa se inalte, profetica, dimpreu na cu efigia viitorului mare poet, in Empireul celor nemuritori:
Numai poetul,
Ca pasare ce zboara
Deasupra valurilor,
Trece peste nemarginirea timpului:
In ramurile gandului,
In sfintele lunci,
Unde pasari ca el
Se-ntrec in cantari.
Cine urmareste si confrunta cele doua planuri, din reviste si din manuscrise ale creatiei lirice eminesciene este ispitit, nu o data, de gandul unei editii, asa zicand invarstate, intretesuta, in care antume si postume sa alterneze, cronologic, asa cum de fapt si s-au petrecut lucrurile. Si adevarul este ca o astfel de prezentare ar pune mai sugestiv si mai elocvent in lumina unitatea universului liric al poeziei eminesciene, in care toate speciile sunt deopotriva reprezentate, fie ca e vorba de poezii publicate in timpul vietii, fie ca de postume. O observatie, totusi, de ordin general, se impune si ea a fost de curand formulata intr-un studiu masiv, recent aparut, al profesoru lui de la Sorbona Alain Guillermou, despre Geneza interioara a poeziilor lui Eminescu. Adanca analiza la care profesorul
Guillermou a supus antumele, l-a dus la concluzia ca, in poeziile tiparite in timpul vietii, Eminescu si-a mascat oare cum biografia, in timp ce in postume implicatiile autobiografice sunt si mai frecvente, si mai accentuate, si mai nude. A spune ca antume ca: Floare albastra, Dorinta, Povestea codrului, majoritatea sonetelor (Cand insusi glasul gandurilor tace si restul ciclului) si mai cu seama poeziile de dragoste (Atat de frageda, Te duci, S-a dus amorul, Pe langa plopii fara sot) si toate acele imnuri si invective cate a inchinat iubitei de la Iasi, ca un adevarat amant ce era, “urand si iubind”, in acelasi timp, cum pretinde celebrul distih Odi et amo al lui Catul, a spune ca toate aceste poeme nu sunt autobiografice, asadar prin excelenta lirice, ar fi eronat, si profesorul Guillermou nici n-a gandit, nici n-a spus asa ceva. Insa nu mai putin e adevarat ca, raportate la acele titluri si poeme in care senti
mentul general al iubirii cristalizeaza in forme universal vala bile, dovada ca fiecare indragostit jura pe experienta si cantecele poetului si ca talmacirile in limbi straine si le asimilea za, printre primele postume, ca: M-ai chinuit atat cu vorbe de iubire, Femeia?... mar de cearta, Dormi, O strada prea ingusta si mai cu seama ampla lamentatie veroniana de la 1876, Pierdu ta pentru mine, zambind prin lume treci, scrisa a doua zi dupa ce asista la inmormantarea mamei sale si pe care in 1939, cand o tipaream pentru prima data, Nicolae Iorga o intampina cu un rasunator titlu de articol: Eminescu vesnic nou cu toate imprumuturile — astfel de postume reprezinta adevarate planse autobiografice, de un caracter mai intim, mai indiscret, din albumul marii si torturatei iubiri iesene. Acestui caracter parti cular si dificultatilor pe care le intampina, imi place sa cred ca se datoreaza absenta acestei mari poeme din minunata, din toate punctele de vedere (tehnica, grafica, gravuri, studiu introductiv), antologie Poesie d’amore, pe care profesorul de limba si literatura romana de la Universitatea din Torino,
Mario Ruffini, o inchina poeziei de iubire a lui Eminescu, la cei 75 de ani de la moartea poetului.
“Nu stiu nici ce gandiri am, nu stiu nici unde merg / Si simt ca toata firea imi e intunecata... / Ai fi ucis si capul si inima din mine / Daca-n a tale laturi eu m-as fi prins mai bine” sunt note nude, si crude, de jurnal sentimental, din poemul M-ai chinuit atata cu vorbe de iubire: “Cum multamesc eu soartei ca am scapat de tine, / Fara-a comite, doamna, pacatul mostenit. / Azi iarasi ma vad singur si fericit si bine!
/ Azi muza mea ma cata cu ochiul linistit. / Acele nopti turbate de doruri si suspine / S-au dus ca un vis negru, salbatec si urat! / Azi iarasi capu-n visuri eu il cufund prin carti / Si in tacere umblu prin norii cei deserti.” Si totusi,
“acele nopti turbate de doruri si suspine” nu puteau dura la infinit.
Orice medalie are si un revers si el poate aduce bucuria exaltata a unei intalniri in miez de noapte, ca acea din postu ma O strada prea ingusta, unde nu e detaliu sa nu tremure de fiorul, inregistrat cu precizie, al unei iubiri autentice, trecuta prin grele incercari.
Explozia de fericire, cu care indragostitul singuratec, in miez de noapte, presimte si apoi simte apropiindu-se pasii iubitei, nu poate fi mai concret si cu mai multa simplitate exprimata ca in versurile: “Caci tu esti, tu, iubita! / Si am dorit, ah, cat! / Sa fim odata singuri / Si iata-ne-n sfarsit! /
...Mi-erai atat de draga — / Mi-era atat de dor — / Incat credeam adesea / Ca trebuie sa mor / O, in sfarsit... Copila, /
Si ai venit — chiar tu! / Am asteptat norocul / Norocul acesta nu.” De la aceasta mica schita dramatica, si pana la marea scena, patetica, din lamentatia veroniana Pierduta pen tru mine, zambind prin lume treci, distanta e numai in aparenta mare. Cele 21 de strofe masive ale poemului, pulsand de adoratie si de abjurare, reiau, de fapt, la distanta de 6 ani, tema poeziei Venere si Madona, cu care debutase, in 1870, la
Convorbiri, numai ca o fac in accente mai subiective, defel academice, omenesti, de o brutala sinceritate, cu violente si abdicari, proprii marilor indragostiti si marilor lirici. Venind de la cel ce, peste patru ani, la 1 ianuarie 1880, intr-un singuratec colocviu de miez de noapte al umbrelor, va scrie turburatoarea elegie, O, mama, dulce mama, strofe ca urmatoa rele prefigureaza si tulbura si mai mult: “Pe maica-mea sarmana atata n-am iubit-o / Si totusi cand pe dansa cu tarna-a coperit-o /
Parea ca limea-i neagra, ca inima imi crapa / Si as fi vrut cu dansa ca sa ma puie-n groapa... / Cand clopotul sunat-au, plangea a lui arama / Si ratacit la minte strigam: Unde esti, mama? / Priveam in fundul gropii si lacrimi curgeau rau /
Din ochii mei nevrednici pe negrul ei scriu; / Nu stiam ce-i de mine si cum pot sa raman / In lume-atat de singur si-atata de
strein / Si inima-mi se stranse si viata-mi sta in gat — / Dar ca de-a ta iubire tot nu am plans atat.”
Insa postumele, spuneam, imbratiseaza toate speciile poeziei antume si chiar unele, pe deasupra.
Dar cum nu ne ramane decat sa le enumeram, vom zice: satira sociala, din Imparat si proletar, mult temperata si re dusa la unul din aspectele luptei de clasa, e realizata intr-o poema ca Viata; satira politica, intr-o poema ca O, adevar sublime..., scrisa poate la Berlin, cu vehemente biografice usor de depistat: “O, regi, ce pusi pe tronuri de Dumnezeu sunteti
/ Sa platiti balerine si tiitori s-aveti, / O, diplomati cu graiul politicos si sec, / Lumea cea pingelita o duceti de urechi”; poezia antuma cantase natura, codrul, izvoarele, poezia pos tuma canta raiul copilariei de la Ipotesti, in poeme nu numai intim autobiografice, dar si de mare complexitate artistica, precum: Cand crivatul cu iarna..., Copii eram noi amandoi,
Fiind baiet paduri cutreieram, Codru si salon; poezia bachica toarna intr-o poema ca Umbra lui Istrate Dabija-voievod licori de o rara savoare si de un distilat adevar istoric; traducerile din Horatiu nu sunt numai perfecte, ca sens, dar de o asimi lare atat de profunda a spiritului clasic, ca se va infiltra, cum asa de categoric afirmase Maiorescu, in toate fibrele Odei in metru antic, inspiratia folclorica va bate din plin in marile poeme epice, in care versifica cu ingeniozitate atatea basme, dar si in madrigaluri si cantece de lume, improvizate, instan taneu, uneori in timpul orelor de lucru ale surghiunului bucurestean s.a.m.d. Si pentru a termina, dar si pentru a da o dovada de adancimea la care putea sa coboare o inspiratie folclorica, chiar improvizata, se cade sa incheiem cu un mic cantec, al carui inceput proclama un adevar ca urmatorul:
“In zadar in colbul scolii, / Prin autori mancati de molii, /
Cauti urma frumusetii / Si indemnurile vietii”, dar al carui final, epigraf si blazon totodata, inchide, ca o samanta mi
raculoasa, insasi taina ce explica perenitatea poeziei emi nesciene:
Nu e carte sa inveti
Ca viata s-aiba pret —
Ci traieste, chinuieste
Si de toate patimeste
S-ai s-auzi cum iarba creste.
