v7z13zy
Versul citat in titlul cronicii de azi este dintr-un poem de Nico lae Dabija, publicat in 1975. Citindu-i poemele str`nse intr-o an tologie reprezentativa, Dreptul la eroare1 , imi dau seama ca bucu roasa triste\e — dupa o sugestie, probabil, din Noica — ii exprima firea =i natura talentului. Este un elegiac impatimit, un melanco lic luminos, deloc resemnat, cu o mare disponibilitate retorica.
Declara ca scrie poemele cu o pana de inger =i ca in poeme — care nu sunt dec`t peisaje ale sufletului — lucrurile sunt vazute cu al treilea ochi. Un ochi, daca in\eleg bine, metaforizant, acela care vede nevazutul. Cert este ca basarabeanul Nicolae Dabija,
1 Nicolae Dabija, Dreptul la eroare, Chi=inau, Editura Hyperion, 1993. redactorul-=ef al curajoasei reviste Literatura =i arta, scrie bine =i, la nevoie, schimba elegia in pamflet politic. Nu-i cunosc biografia
=i nici, in amanunt, evolu\ia literara, dar antologia pe care o co mentez acum indica un poet autentic din familia acelor remarca bili caligrafi care se adapteaza cu u=urin\a mai multor stiluri =i, la nevoie, i=i modifica fara dramatism temele. Nu cade niciodata
— cel pu\in in poemele de fa\a — sub o linie estetica onorabila.
I-a citit, e limpede, pe marii poe\i rom`ni moderni, cel mai mult, probabil, pe Blaga. Figura lui Pan, fantasma Profetului, obsesia tacerilor =i a lini=tii care semnifica totdeauna ceva profund in uni vers vin din Poemele luminii =i Pa=ii profetului. Poezia peisagis tica, foarte bogata, arata totodata lecturi bune, din Pillat, in fine, inevitabila nota patriotica =i profetica din Dreptul la eroare indica op\iunea, programatica, pentru modelul liric Eminescu-Goga.
Sntre aceste stiluri =i modele, impuse de circumstan\a, Nicolae
Dabija i=i afirma nota personala. Predilec\ia pentru domeniile tradi\ionale (peisajul mioritic, marile mituri ale istoriei na\ionale, limba rom`na, sufletul curat al \aranului, mica zeitate materna, venera\ia pentru Eminescu =i Creanga etc.) il plaseaza fatal printre

„tradi\ionali=tii” promo\iei ’70. Snsa, cum am dovedit cu alt prilej, tradi\ionalismul este inevitabil pentru o genera\ie care trebuie sa apere valorile morale =i spirituale ale unei na\ii amenin\ate sa-=i piarda identitatea. Nicolae Dabija se supune acestei necesita\i =i poemele sale muzicale, impecabil traite, oscileaza intre poezia politica propriu-zisa =i poezia ca stare de suflet. Un al treilea strat liric cuprinde portretele-mituri. Acestea migreaza de la un volum la altul =i de la elegia agresta la poemul profetic. +tefan cel Mare,
Cantemir, Cetatea Alba, Eminescu, Creanga, Alexei Mateevici,
Toma Alimo=, Cetatea Soroca =i alte mituri na\ionale vin =i revin aproape ritualic in Ochiul al treilea (1985), Apa neinceputa (1980),
Zugravul anonim (1985), Aripa sub cama=a (1989), Ie=ire la mare
(f.a.). Sn marginea lor se afla un poet care este nevoit sa-=i in vinga duio=ia structurala =i sa-=i asume un rol mesianic. Sl indepli ne=te (sau impline=te) =i pe acesta in mod exemplar. Nicolae Dabija da impresia, in tot ceea ce scrie, de onestitate =i for\a morala. Sl
„crezi” pe cuv`nt =i participi suflete=te la tragedia mocnita pe care o sugereaza poezia lui fluenta, rapsodica, penetranta.
Primul compartiment este acela, repet, al poeziei ca peisaj al sufletului. Nota\ii inspirate, versuri cantabile, triste\i luminoase.
Umbra ploii trece „ca o sudoare de sf`nt”, cuvintele ratacesc din tr-o parte in alta a poeziei „ca ni=te o=tiri invinse”, c`ntecul pe care nu-l auzi din cauza lini=tii, in fine, un zeu care c`nta pe c`mpuri dintr-un nai facut din propriul os. Acestea sunt imagi nile ce se repeta in volumul Ochiul al treilea. Mai este fantasma pasarilor, foarte insistenta in poemele de inceput ale lui Nicolae
Dabija. Pasarile care ciugulesc lumina, pasarile care trec peste acoperi=ul lumii... Pasarile, toamna clara =i lini=tea blagiana ca
in acest Jurnal impresionistic: „E toamna clara, cu l`noase/ =i inde lungi c`mpii de nori./ Cum trec, cu-aripa pasari joase/ scuturi petalele de flori.// Tot ce-am iubit cu-adevarat/ invie in aceasta toamna./ Ascult in ora cum, vegheat,/ se umple fructul nou cu zeama.// De o lumina eu, — din vis/ tresar, — de-un fo=net de departe, — / precum =colar a= fi surprins/ citind, ascunsa-n banca, o carte.” Zeul care revine in poemele de acum nu are inca atribu te mitice, este doar zeul cuvintelor, o inchipuire naiva, jumatate ironica, previzibila =i, in fond, neesen\iala liric intruc`t ii lipse=te orice implica\ie metafizica. Este o pregatire pentru mitul care va veni: „De-o mie de ani zeul tace/ =i-=i inghite cuvintele fara folos,/ linge cuv`ntul «miere», despica cuv`ntul «zarzare»/ =i se ineaca cu cuv`ntul „os”.// Zeul cuvintelor, mu\it intr-un cer,/ la o apa ad`nca acum se g`nde=te,/ c`nd =ade rabdator cu cuv`ntul
«undi\a»/ =i pescuie=te cuv`ntul «peste».”
Sn acest peisaj cople=it de frumuse\i ing`ndurate patrund
(odata cu volumul Apa neinceputa) parabolele, parafrazele =i mitu rile na\ionale. Lirismul incepe sa se radicalizeze =i spiritul elegiac
i=i impune o morala severa. „Poe\ii nu au dreptul la eroare”, suna un vers. Poetul cauta acum „cuvinte care lumineaza” =i, evident, le afla. Zeul cuvintelor a devenit Profetul care cunoa=te limba ierburilor =i cite=te semnele stepei. Oamenii, nein\eleg`ndu-l, l-au alungat din cetate ca pe un mincinos =i, de atunci, Profetul profe\e=te printre brusturi. O varianta, desigur, a blagianului Pan adaptat tradi\iilor locale. Mai reu=ita, din seria acestor fabule, mi se pare poema Pasarii surde, tocmai prin nota ei ascunsa, nerele vata, obscura: „Spre toamna, pe c`nd frunza/ in galben se as cunde,/ apar, prin tot ora=ul,/ un fel de pasari surde.// Prin urne
— coji de p`ine/ ciupesc, infrigurat,/ sau ciugulesc sam`n\a, cazuta pe asfalt.// +i, pe c`nd alte pasari/ se-aud — spre sud — trec`nd:/ nici nu mai pot zbura/ de c`t de grase s`nt.// Se lasa u=or prinse,/ sa zboare nici nu cearca.../ +i g`nguresc tot tim pul/ =i-un fel de c`ntec, parca, — // At`t de trist, inc`t/ motanii, diabolici,/ ce le p`ndesc, prin cur\i,/ devin, brusc, melancolici.//
Ace=tia, insa, iata-i:/ le-nfuleca, de tot, — / inlacrima\i, =terg`ndu se/ cu c`ntul lor pe bot.” E de re\inut din aceasta serie parabolica
=i poemul Sageata infipta-n aer unde, in ciuda stilului prea didac tic, c`teva simboluri se impun: v`natorii care ies cu tancul sa v`neze ultimul jder =i cu tunul de mare calibru o mizerabila vra bie, lupoaicele care fata din mers, t`narul lup care linge \eava fumeg`nda a armei, vulpile pe cale de dispari\ie...
Toate prinse intr-un poem care are o bataie mai lunga... Sn
Zugravul anonim patrund masiv voievozii Moldovei =i carturarii mituri. Autorul executa cu pricepere tehnica c`teva portrete li rice =i comenteaza miturile ce le inso\esc. Face acest lucru pe fa\a
=i cu un scop bine determinat. S=i sacrifica in chip deliberat pro pria subiectivitate. Din c`nd in c`nd i=i aminte=te, totu=i, de ea =i scrie poeme mai direct confesive. Ca aceasta inspirata Clepsidra care sugereaza =i grafic tema curgerii:
Vroiam sa dobor secunda cu o sageata.
Vroiam sa masor cu o iubire vecia.
Mult prea multa-mi parea Poezia.
+i-a mea imi era lumea toata...
Iarba cre=tea sub pa=ii mei, teii scoteau flori pe ram de ma g`ndeam la ei atunci c`nd iubeam, ce t`nar eram o! eram ce t`nar atunci c`nd iubeam: de ma g`ndeam la ei, teii scoteau flori pe ram; iarba cre=tea sub pa=ii mei,
=i-a mea imi era lumea toata...
Mult prea multa-mi parea Poezia...
Vroiam sa masor cu o iubire vecia...
Vroiam sa dobor secunda cu o sageata...
O performan\a prozodica, o fantezie bine chibzuita...
Comentarea lirica a miturilor na\ionale continua in car\ile ul terioare. Nicolae Dabija i=i construie=te un tip de discurs liric =i, cu mici varia\ii, discursul are efect. Doinele, voievozii, locurile sfinte ale istoriei sunt evocate in poeme bine articulate. M`nia altereaza cu profe\ia, bocetul se inso\e=te cu marile viziuni, meca nica universului este chemata sa pedepseasca mecanica imperfecta a lumii... Ca poeme sociale, patriotice, in stilul cunoscut de poe zia rom`na din epoca Goga, poemele lui Nicolae Dabija sunt reu=ite =i, nu ma indoiesc, efectul lor este =i azi considerabil. Iata poemul Barbarii, in stilul nega\iei eminesciene: „|ara parasita de barbari,/ nu ai uitat sa pl`ngi, sa ari?!// Stau l`nga-un =es, ce-=i zv`nta flora,/ care ma-ntreaba c`t e ora.// Aud prin lume cum se plimba/ popoarele fara de limba;// cu zeii tab`rci\i in cara — / popoarele ce nu au \ara.// Ce cauta? — ma-ntreb. — Ce vor,/ aceste o=ti, ce nu mai au popor?!// Ele pe cine apara de cine,/ daca se-opresc in lacrime la mine?// Iarba-i nervoasa. Frunza — treaza./ E ora c`nd =i bezna lumineaza.// +esu-i absent. Taria-i pl`nsa/ E ora c`nd se zice: „ A+A E. SNSA...”// Padure-n floare, de salc`mi — / icoana plina cu pag`ni.// Eu cum ingenunchez, pios,/ ei imi pun coarne, pe din dos.// Lume nascuta din cuv`nt,/ cu bolta data la pam`nt.// Cu panselu\e =i cicori/ in care-ai vrea s-adormi, sa mori.// Sa te treze=ti, dupa o vreme, mut,/ sa afli ca barbarii au trecut.”
Nu toate poemele au aceea=i for\a, dar este de remarcat ca autorul care pune talentul in slujba na\iunii rom`ne are imagina\ie
=i, prin chiar propria lui existen\a, are credibilitate morala. Li rismul pur este sacrificat cu buna =tiin\a. Din loc in loc luptatorul este invins insa de spiritul elegiac din el =i atunci poezia capata accente mai intime: „Am, Doamne, treizeci =i trei de ani/ =i-s nu mai bun de rastignit,/ =i-s numai bun de pus pe crucea/ poemu lui desavar=it.// Poemului care ar putea/ cu-o clipa iarna s-o am`ne./ Sunt pedepsit azi pentru-o gafa/ pe care o voi face m`ine.// Revolta s`ngelui din mine/ se domole=te in parin\i./ Dar unde-i Iuda sa ma v`nda/ pentru cei treizeci de argin\i?!// Se ntinde-amurgul peste ziduri/ precum un mu=chi trandafiriu;/ c`nd moartea-mi face bl`nd cu ochiul,/ eu mai inva\ sa fiu, sa fiu...”
A= cita, dintre ultimele poeme cuprinse in antologia Dreptul la eroare, =i aceasta frumoasa parafraza simbolista „Ploua trist. Parca ploua/ peste-o \ara rupta-n doua.// Ploua de ieri. Ploua-abatut,/ ca dupa un razboi pierdut.// Ploua de-o zi. Poate, de noua — /
in Pruturile am`ndoua.// Ploua cu mahna, =i-n amvoane/ Iisus tresare din piroane.// Salc`mii palmui\i de v`nt,/ pe dealuri, cresc numa-n pam`nt.// Batr`ne scunde trec pe coasta/ cu manastirile
in traista.// Iar fulgerul pornit de sus/ la ele inca n-a ajuns” — surprinzatoare prin acuitatea ei. Un moment de gra\ie lirica in via\a h`r=ita a unui poet adevarat.