Referat, comentariu, eseu, proiect, lucrare bacalaureat, liceu si facultate
Top referateAdmitereTesteUtileContact
      
    


 


Ultimele referate adaugate

Adauga referat - poti sa ne ajuti cu un referat?

Politica de confidentialitate





Ultimele referate descarcare de pe site
  CREDITUL IPOTECAR PENTRU INVESTITII IMOBILIARE (economie)
  Comertul cu amanuntul (economie)
  IDENTIFICAREA CRIMINALISTICA (drept)
  Mecanismul motor, Biela, organe mobile proiect (diverse)
  O scrisoare pierduta (romana)
  O scrisoare pierduta (romana)
  Ion DRUTA (romana)
  COMPORTAMENT PROSOCIAL-COMPORTAMENT ANTISOCIAL (psihologie)
  COMPORTAMENT PROSOCIAL-COMPORTAMENT ANTISOCIAL (psihologie)
  Starea civila (geografie)
 




Ultimele referate cautate in site
   domnisoara hus
   legume
    istoria unui galban
   metanol
   recapitulare
   profitul
   caract
   comentariu liric
   radiolocatia
   praslea cel voinic si merele da aur
 
despre:
 
INFLUENTE STRAINE SI REALITATI NATIONALE
Colt dreapta
Vizite: ? Nota: ? Ce reprezinta? Intrebari si raspunsuri
 
l7n2nn
Voim sa vorbim despre influentele straine exercitate asupra literaturii romane.
Acest capitol este unul din cele mai importante din istoria literaturii noastre, caci aceasta istorie, de la 1800 pana la 1880, adica de atunci de cand incepe literatura propriu-zisa — cea beletristica — si pana la definitiva ei inchegare (si in parte chiar si dupa aceea) este, dintr-un punct de vedere, istoria influentelor straine, care au pu tut pune in valoare — ca sa intrebuintam un cuvant pom pos — comorile sufletesti ale poporului roman. Celalalt capitol important (ideea urmeaza de la sine) are de obiect afirmarea tot mai puternica a spiritului national in aceasta literatura creata cu ajutorul modelelor straine, adica pro cesul de emancipare a literaturii nationale, de treptata eliberare de aceste modele.
Literatura beletristica culta — inexistenta inainte de
1800 din cauza imprejurarilor nefavorabile istorice — nu s-a putut naste decat gratie unor modele straine. Fara influenta straina, mai ales franceza, inceputa inca dinainte de 1800, nu ar fi fost posibil nici Creanga, si nici macar culegerile de doine si balade populare. Chiar si ideea de a culege poezie populara a fost luata de Alecsandri de aiurea,

ca sa nu mai vorbim si de motivele nationale si literare ce l-au indemnat sa adune acea poezie, toate datorite influentei straine. Si daca n-ar fi existat deja o literatura beletristica in tara, de unde i-ar fi venit in cap lui Crean ga ideea sa scrie Amintiri si Mos Nichifor Cotcariul si de unde ar fi stiut cum se scrie o bucata literara, cum se compune, cum se “dialogheaza“ etc.? Si nu mai insistam asupra faptului ca, pentru ca sa existe “Creanga“, tre buia sa existe “Junimea” si Convorbirile — produse si ele de influente literare straine...
Literatura franceza din veacul al XVIII-lea (si cea gre ceasca noua) au inspirat, au facut scriitori pe Conachi si pe Vacaresti. Acest inceput de literatura si romantismul francez au determinat literatura epocii urmatoare, opera lui Carlova, Alexandrescu, Alecsandri etc.
Imitatia aceasta a literaturii straine este, pe partea literara, ceea ce este introducerea formelor noi pe partea politica. Dar, cum am spus de atatea ori, literatura nu se importa, ca formele politice. Scriitorii nostri n-au trans plantat literatura straina (lucru, dealtfel, imposibil si inconceptibil), ci numai s-au inspirat de la ea, au luat-o ca model, unii mai servil, altii mai liber. Gradul de servili tate ori de libertate a atarnat de talentul scriitorului si de gradul participarii lui la sufletul specific national. Acest din urma fapt, antidotul imitatiei servile, a atarnat mult de familiarizarea scriitorului cu literatura populara nationala si de extractia sociala a scriitorului, de clasa sociala din care facea el parte, caci, daca era dintr-o clasa mai de jos, acest lucru putea suplini intr-o masura oare care lipsa de familiarizare cu literatura populara.
Cu alte cuvinte, scriitorul care a avut un organism sufletesc destul de robust (ca talent si ca originalitate




nationala) ca sa-si asimileze modelele straine, sa si le trans forme in substanta proprie, a dat opera literara nationala si viabila; ceilalti au fost mai mult niste pastisori, si ope ra lor n-a putut “ramanea”.
Daca este asa — si altfel nu poate fi, adevarurile de mai sus sunt doar banale —, atunci trebuie sa fie adevarate si aceste doua propozitii — si ele una mai banala decat alta:
1) Numai modelele care conveneau spiritului national si, fireste, gradului de dezvoltare sufleteasca a paturii noastre culte, numai acele modele au dat rezultate bune, viabile, adica au ajutat la inchegarea unei literaturi nationale.
2) Cu cat s-a tot emancipat de modelele straine, cu atat literatura romana a tot progresat. (Aceasta nu inseam na ca la un moment dat o literatura rupe cu literatura lumii. Nu, caci orice literatura, cat de veche, de mare si de autonoma, nu poate sa nu se influenteze de alte litera turi. Dar aceste influente nu mai creeaza raportul de la invatator la ucenic; influentele, in cazul acesta, aduc numai fermenti care invioreaza literaturile, le procura puncte noi de vedere a lumii etc.)
Prima propozitie se probeaza prin faptele din trecutul literaturii noastre:
Poezia franceza pseudoclasica din veacul al XVIII-lea, cu formalismul ei, cu retorismul ei, cu caracterul ei fac tice, cu lipsa de sentimente adevarate, cu mièvreria ei, a putut conveni perfect boierimii noastre, primitiva, dar — cum spunea Pompiliu Eliade — deja decadenta din cauza traiului fanariotic de la sfarsitul dominatiei turcesti. Si am avut atunci o serie intreaga de poeti boieri (numai boierii faceau literatura, caci numai ei aveau cultura).

Aceasta poezie este inferioara (cu tot talentul unuia din reprezentantii ei, al lui Conachi), si cauza principala a inferioritatii ei este faptul ca aceasta poezie n-a fost estetizata prin influenta poeziei populare, caci, ca sa vor bim de cel mai talentat, cu toate ca Conachi cunoaste poezia populara macar sub forma ei lautareasca, el n-a fost transformat de poezia populara. Poezia lui, imagina ta in altfel de limba, macar in limba lui Alecsandri (ori tradusa in frantuzeste) ar fi acceptabila si azi. Si aceea ce o face absolut inacceptabila pentru noi si-i da un caracter chiar cam ridicol e limba, limba boiereasca de atunci, din care a ramas pana azi un ecou in limba mahalalelor — suprema nenorocire a poeziei lui Conachi.
In epoca urmatoare, sa-i zicem epoca Alecsandri, asupra poeziei romane se exercita influenta altei literaturi straine, a unei mari literaturi, a poeziei romantice franceze.
Aceasta literatura convenea perfect spiritului public din Romania din acel moment, paturii intelectuale de dupa
1830. Dar nu toata poezia romantica franceza convenea acestui public. Musset, poetul deja al orasului, nu conve nea speciei Bolintineanu-Alecsandri; si nici poetul filozof
Alfred de Vigny. Si fiindca poezia lor nu corespundea la necesitatile noastre sufletesti de atunci, acesti doi poeti n-au avut nici o influenta. Cineva care sa-i ia ca model, numai din dorinta cu orice pret de originalitate si singu larizare, nu s-a gasit atunci. In societatea aceea, ca in toate societatile mai primitive, nu putea exista dorinta de singularizare; societatile primitive se caracterizeaza prin conformism, si nu prin individualism. Dar chiar si fara aceasta cauza, pe vremea aceea nu puteau aparea veleitati de singularizare, pentru ca, neexistand inca o literatura, nu aveai in contra cui sa te singularizezi.

Influenta au avut-o atunci mai ales Hugo si Lamartine, poetii ideilor si sentimentelor mai simple, mai generale.
Dar aceasta influenta a romantismului s-a exercitat divers in Moldova si Muntenia. Literatura moldoveneasca a fost influentata mai ales de Hugo; cea munteneasca, mai ales de Lamartine. Sufletul muntenesc a fost atunci mai liric, pentru ca in Muntenia, tara revolutionara (fi indca avea burghezie, ca sa amintim cauza principala), era mai mult avant. De aceea, acolo prinde eminamente liricul Lamartine. Si sa se observe ca poezia lui Lamartine, pe langa lirism, mai continea si altceva, potrivit Munte niei: un suflu de spiritualism. In adevar, Muntenia este mai religioasa decat Moldova, iar ideologia politica “patru zecioptista“ din Muntenia a fost spiritualista, ca si ideo logia revolutionara franceza de atunci, care a inspirat-o
(vezi ideile lui C. A. Rosetti din proza lui “din exiliu”; filozofia istoriei lui Balcescu etc.), asadar, poezia lui La martine convenea si din acest punct de vedere spiritului din Muntenia (vezi reflexe la Carlova si Alexandrescu).
Moldova, rece si critica (pentru ca Moldova n-avea burghezie, ca sa dam, iarasi, numai cauza principala), nu se putea influenta de lirismul si spiritualismul lui Lamar tine. Raceala si criticismul au facut pe moldoveni sa cul tive cu predilectie proza, si anume genul epic (dezgroparea trecutului trebuia sa fie atunci la ordinea zilei!) si, in versuri, mai mult poezia obiectiva — si iata de ce Moldova s-a influentat mai mult de poetul mai obiectiv Hugo, si anume de Hugo epicul, din Balade si din teatrul istoric.
(Influentele mai mici confirma consideratia de mai sus, ca si unele mici abateri mai mult aparente — dar nu e locul aici sa intram in detalii. Vom face-o alta data.)
Aceste influente au fost binefacatoare, adica fructuoa-

se, pentru ca au fost potrivite cu spiritul vremii. Imaginati va ce caricatura, ce literatura “noua“, ce “modernism” desantat s-ar fi produs atunci, daca niste scriitori, in dis perare de cauza (asa cum ne-a zugravit dl Davidescu imbratisarea simbolismului de catre Macedonski), si spre a fi “originali”, adica cu orice pret altfel decat ceilalti, ar fi inceput sa imite pe Musset si pe Vigny!
*
Dar, in deosebire de epoca precedenta pseudoclasica, modelele franceze au fost acum mai asimilate de sufletul national, pentru ca acum scriitorii, din cauza extractiei lor sociale — in Moldova boierinasi, in Muntenia burghezi mai ales —, sunt, pe de o parte, mai aproape de popor, iar pe de alta parte, din cauza acestei extractii, avand mai redus patosul de clasa, au avut o atitudine mai binevoitoare fata de popor, mai ales de limba lui. Pe langa acestea, sa se ia in seama ca trecuse si vremea culturii fanariote, care instraina spiritul public.
Dar mai este ceva.
Este poezia populara, care invigoreaza spiritul specific national si-l face sa asimileze influenta straina. Si cum curentul acesta poporan exista numai in Moldova, scrii torii moldoveni de atunci sunt mai mari si mai trainici.
(Atragem atentia profanilor ca acest “curent poporan” nu inseamna curent poporanist. E un termen uzual in istoria literaturii romane.)
In Muntenia, spiritul specific are numai taria pe care i-o da extractia scriitorilor, mai apropiati de popor, dar nu o are si pe aceea pe care i-ar fi dat-o curentul poporan.
De aceea, un poet ca Grigore Alexandrescu, cel mai mare talent dinainte de Eminescu afara de Carlova (care insa,

dupa ce a scris cinci poezii, a murit), abia se poate spune ca “a ramas”. Structura artistica defectuoasa a acestui poet se explica, pe langa alte cauze, si prin lipsa ajutoru lui pe care i l-ar fi dat poezia populara. Dovada sunt res turile de “vechime” din poezia lui, accente si forme care aduc aminte de Vacarescu — “vechime” care se observa si la un “modern” ca C. A. Rosetti chiar — “vechime” care se explica prin lipsa influentei poeziei populare —, a acelei literaturi nationale care a innoit si mladiat totul.
(Poezia populara da unui scriitor cult o multime de resurse specific nationale. Dar daca nu i-ar pune la indemana decat una, limba, inca ar fi un minimum satis facator, pentru ca limba unui popor nu e o colectie de semne abstracte pentru notiuni ca cuvintele unui volapük.
In limba unui popor — in cuvinte, in chipul de a forma familia cuvantului, in constructii speciale, in idiotisme, in sintaxa etc. — e depozitat sufletul unui popor, experienta lui de-a lungul vremii, chipul lui de a simti, de a gandi, de a considera lumea. Cine cunoaste perfect limba poporului sau, cu toate finetele si tainele ei, poseda, prin chiar aceasta, spiritul specific al poporului sau. Cine nu cunoaste cum trebuie nu poseda acest spirit. Patriotismul nu poate tine loc de spirit specific, pe care il poate avea si un nepatriot si chiar un dusman al patriotismului. Fireste, insa, ca un om patruns de spiritul poporului sau are mai multe sanse sa-si iubeasca poporul si sa fie patriot, dar aceasta e un efect.)
*
Eminescu!
Poezia lui Eminescu, intruparea celei mai puternice influente straine si in acelasi timp a celui mai pronuntat

spirit specific national, ilustreaza admirabil teza noastra.
Niciodata o influenta straina n-a fost mai potrivita, mai adecvata — s-ar putea zice. Pesimistul, reactionarul, romanticul (din cauza naturii innascute, a vietii sale, a momentului istoric) Eminescu a fost influentat de litera tura prin excelenta romantica, reactionara si pesimista a
Germaniei. Romantismul german, exprimat de naturi “pe simiste”, a fost, ca si romantismul eminescian, expresia reactionarismului medievalist si, deci, a aversiunii pentru ideologia Revolutiei Franceze (ori, daca voiti, expresia acestei aversiuni si deci a reactionarismului medievalist
— e indiferent).
Din cauza acestei asemanari, influenta germana asu pra lui Eminescu este una dintre cele mai puternice pe care a suferit-o poezia romana. Dar robustul organism national al acestui culegator de lectura populara — roman tica si ea — al acestui pelerin in toate tinuturile romanesti, al acestui tovaras, la Blaj si la Viena, al feciorilor de tarani de peste munti, al acestui cititor de cronici si hri soave — acest robust organism national a asimilat, a romanizat perfect elementul strain, care l-a influentat.
Si a asimilat nu numai elementul literar strain, dar si gandirea filozofica straina, caci Eminescu, cum se stie, n-a fost influentat numai de literatura straina, ci si de filozofia straina, si anume, de acea filozofie care conve nea perfect naturii sale. Acest pesimist trebuia sa traiasca pe socoteala sa filozofia lui Schopenhauer. Acest idealist solitar, pentru care realitatea cea mai reala era lumea lui subiectiva (vezi Sarmanul Dionis, autobiografia lui mora la), trebuia sa traiasca idealismul lui Kant, Fichte si
Schopenhauer (care e filozofia din opera mai sus-citata).
Acest pesimist si idealist trebuia sa traiasca pe socoteala

sa pesimismul si idealismul budist. (Dealtfel, romantism, pesimism, idealism filozofic sunt, in cazul acesta, tot atatea fete ale uneia si aceleiasi stari sufletesti.)
Iar starea sufleteasca a lui Eminescu nu era numai a unui om, a sa, ci a unei intregi paturi romanesti, a in telectualilor de la sfarsitul veacului trecut — gratie unor cauze istorice, aratate aiurea. Asa ca, poezia lui a fost expresia sufletului categoriei ganditoare de atunci.
Aceasta nuanta insa a spiritului national s-a intamplat sa coincida mai bine decat oricare alta cu acea categorie a poeziei populare a carei expresie suprema e Miorita.



Poezia lui Eminescu tine mai mult de specia Miorita decat de orice alta specie a poeziei populare. Substratul pro fund national al poeziei lui Eminescu — pe care Maiorescu l-a remarcat cel dintai, cum am vazut intr-un articol trecut, — este expresia cea mai pura, mai spiritualizata a sufletului popular.
Poate si aceasta e una din cauzele profundei impresii ce face poezia lui Eminescu.
*
Sa revenim.
Daca la poetii anteriori poti cita uneori si poeziile straine care le-au influentat unele bucati — la Eminescu acest lucru nu mai e cu putinta. Detractorii au incercat — cu
Heine, cu Lenau, cu Platen — sa arate ca Eminescu “a copiat”, dar a fost in zadar. (La steaua..., dupa Gottfried
Keller, Sonetul Venetiei, dupa Cerri, nu le-a publicat
Eminescu. S-au gasit in hartiile lui. El nu a spus ca sunt originale.) In Eminescu e influenta unui curent literar, cum am vazut, si nu imitarea unor modele straine. Nici
Floare albastra, in care e “floarea albastra“, simbolul ro-

mantismului, si care reclama un nume, pe al lui Novalis, nu este o poezie imitata.
Asadar, in locul modelelor din epoca anterioara, acum, cu Eminescu, avem numai influenta generala a unei litera turi. Emanciparea literaturii romane a facut, asadar, un pas insemnat.
Desi paragraful destinat in acest articol lui Eminescu a luat o intindere cam prea mare, vom mai adauga totusi consideratia, esentiala pentru tema noastra, ca influenta romantica germana se face tot mai putin vadita cu vre mea in opera lui Eminescu. El se tot elibereaza de ea, si in fond si in forma. Elementele de fond romantic-germane, mai frecvente la inceput (Floare albastra, Calin, Strigoii,
Fat-Frumos din tei, Povestea teiului), apar mai tarziu numai in “castelul” din Scrisoarea IV si in “castelul” din
Luceafarul. Dar Luceafarul e mixt: “A fost odata“ anunta o poveste romaneasca, iar Catalin si Catalina sunt ele mente populare romanesti; “castelul” si “pajul” sunt medie valism occidental.
Aceeasi degajare de influenta romantica se vede si in forma. Stilul, la inceput inflorit, “figurat”, spre sfarsit devine sobru, alcatuit mai mult din termeni proprii, caci acum Eminescu devine mai analist, mai “realist” si mai subiectiv — mai el. (Se intelege ca aici nu e vorba de acele parti din poezia sa care, prin genul lor, reclama numaidecat stilul figurat.) Romantismului de imaginatie si fantezie, mai imprumutabil, i-a luat locul subiectivismul romantic, mai personal.
*
S-a inteles ca, in dezvoltarile de mai sus, vorbim de scriitori, nu de operele lor singuratice. Caci daca Alecsan dri a imitat in Teatru si in Legende, n-a imitat in toate

scrierile sale. Originalizarea, care la Eminescu e pe toata linia, la scriitorii anteriori e numai partiala.
Asadar, ca sa fim mai clari, e vorba de atitudinea scriito rului fata de literaturile straine, de conceptia lui asupra originalitatii literare, de gradul in care s-a emancipat el de tirania modelelor, de faptul daca mai admite el, pentru el, posibilitatea de a broda pe o tema straina.
Mai tarziu, literatura adevarata — aleea principala a literaturii noastre — se elibereaza si mai mult. La Vlahuta, la Delavrancea, la Caragiale, trebuie sa fii grand clerc in literatura mondiala ca sa gasesti ce influente s-au exer citat asupra lor. Si, daca la Delavrancea se poate spune in chip vag: realismul francez; la Caragiale, cu privire la
Napasta si Faclia de Pasti: Dostoievski; La Vlahuta: parna sienii si... Eminescu! — ce se poate spune cu privire la dl
Sadoveanu, adica la scriitorul tip din ultima epoca litera ra? Al carei literaturi straine e ucenic d-sa?
Este drept ca proza (Delavrancea, Caragiale) e mai ferita de influente straine decat poezia si ca influentele suferite de prozator sunt mai greu de observat. Realitatea obiectiva, pe care trebuie s-o redai in proza, te distrage de la influ entele straine pe care le-ai suferit; iar atitudinea obiec tiva a prozatorului (ascunderea propriei personalitati a acestuia) impiedica vadirea influentei straine. In toate literaturile, influentele straine se observa mai ales si mai mult in poezie.
Si daca este asa, atunci Eminescu nu este mai inapoiat decat urmasii sai, caci faptul ca apare mai influentat decat ei se datoreste genului sau literar. Si sa ne aducem aminte si de faptul ca pentru Eminescu e existat in Europa o literatura asa de perfect adecvata naturii sale si conceptiei

sale filozofice si sociale, incat trebuia sa-l influenteze numaidecat! Dealtfel, romantismul medieval si pesimist este mult mai unitar decat realismul, pentru ca este in mai mare grad o atitudine decat realismul, care, prin definitie, trebuie sa fie o supunere la obiect. Si, de fapt, influentele internationale intre romantici sunt din cele mai puternice care s-au exercitat in literatura lumii. Sa ne gandim numai la influenta lui Byron asupra atator literaturi.
*
Din acest mic istoric al evolutiei literare, de la imitatie si slaba nationalizare a modelelor pana la originalitate prin eliberare de modele si nationalizare prin influenta spiritului popular, din acest istoric, in care am citat cateva nume, se vede si mai limpede ca originalizarea merge paralel cu recrutarea scriitorilor din clase tot mai aproape de popor (Conachi—Alecsandri—Eminescu, Sa doveanu).
Dupa aceasta evolutie, se poate spune ca avem deja o traditie — o mica traditie literara. Literatura de pana acum, care a intrupat deja spiritul specific national, poate avea pentru scriitorii ulteriori rolul pe care l-au avut spiri tul si literatura populara pentru scriitorii dinainte. Cu alte cuvinte, scriitorul care nu rupe cu traditia noastra literara se poate dispensa de poezia populara, iar extractia sa sociala nu are insemnatatea de mai inainte. (Daca insa scriitorul e direct in contact cu sufletul national, fie prin clasa lui sociala, fie prin familiarizarea cu produsele lite raturii populare, cu atat mai bine.) Aceasta dispensa insa cere nu numai cunoasterea literaturii anterioare culte, ci si interes, si chiar dragoste pentru ea (dragostea nu im-

plica admiratie) — asa cum s-au comportat cu literatura tarii lor cei mai insemnati scriitori din alte tari, care au gasit chiar scoli sau epoci literare vechi de la care sa se reclame. Cine dispretuieste literatura anterioara tarii sale nu poate fi scriitor bun, chiar si aiurea, unde influentele straine sunt neinsemnate si unde, deci, nu e atata nevoie de sprijinul traditiei pentru asimilarea acestor influente, cum e cazul nostru, popor incepator, inca in perioada de completare a literaturii sale.
*
Dupa Eminescu a venit, cum am vazut, o literatura mai libera de influentele straine. Aceasta literatura e numai una din directiile literaturii post-eminescene. E literatura asa-numitilor “proletari intelectuali”, a intelectualilor dezradacinati, iesiti din clasele inferioare, din clasele vechi, pozitive, cum le numea Eminescu.
Alaturea, desi unii veniti putin mai tarziu, sunt scrii tori ca Creanga, Cosbuc, Duiliu Zamfirescu, Bratescu Voinesti, care fac parte din alte categorii sociale si creea za o altfel de literatura. Cei doi dintai sunt tarani si creeaza clasicismul taranesc; cei doi din urma creeaza clasicismul boierinasilor. Create de scriitori din clasele cele mai nationale, aceste literaturi sunt foarte specific nationale
— si nu mai este nevoie de nici o dezvoltare. Asupra aces tor scriitori — afara de Creanga — s-au exercitat cu putere influente straine, dar aceste influente sunt “cultura litera ra“, si nu “modele”. Asa-numitele “plagiate” ale lui Cosbuc nu infirma propozitia noastra. Cum a aratat el, Cosbuc nu le-a spus “traduceri”, sau “dupa cutare autor” din cauza ca si-a incurcat manuscrisele. Si chiar de ar fi plagiate,

aceasta ar fi cu totul altceva, o chestie de etica, si nu una de estetica. Unul din cei mai originali scriitori vechi, C.
Negruzzi, n-a dispretuit plagiatul.
*
Inainte de 1900 se ridica spre suprafata literatura “deca denta“ aparuta pe la 1880 cu Macedonski; iar dupa 1900, apare literatura taranista.
Ce pozitie au aceste scoli si curente fata de evolutia normala a literaturii romane?
Prin literatura romana normala intelegem acea litera tura care s-a influentat de literaturile straine, dar care a asimilat acele influente organismului sufletesc national
— caci aceste doua conditii au fost necesare crearii litera turii romane, cum am vazut mai sus. Lipsind una din aceste conditii, literatura e lipsita de unul din cei doi factori indispensabili. Lipsind influenta straina, lipseste scoala, fermentul, elementul cultural si progresist; lipsind influenta nationala, lipseste originalitatea — materialul subiectiv si obiectiv al literaturii.
Decadentismul repudia traditia noastra literara, litera tura anterioara, spiritul national, si se inspira numai de la literatura straina si (vom vedea) de la o literatura care ni se potrivea mult mai putin decat s-ar fi potrivit Alfred de Vigny in vremea lui Alecsandri si Bolintineanu.
Taranismul literar repudia influenta straina si se marginea la imitarea poporului (vom vedea in ce chip).
Asadar, si una si alta din aceste doua literaturi in lupta erau exclusiviste; se lipseau de un factor esential al litera turii normale, rupeau cu traditia noastra, alcatuita din influente straine si din afirmarea caracterului specific national.

In 1906, cand a aparut aceasta revista si am gasit aceasta stare, am venit cu ideea veche, dar atat de necesa ra atunci: cultura straina, adaptata la caracterul national.
Aceasta o spuneam in articolul-program “catre cititori”.
Ideea, mai special literara, pe care am dezvoltat-o dupa aceea, era numai un corolar al acestei idei mai generale — literatura fiind un capitol al culturii.
Ce-a fost taranismul literar?
Sa luam cateva exemple de ceea ce nu e taranism literar, ca sa intelegem, prin eliminare, ce a fost acel taranism.
A scrie nuvele ori romane cu subiect din viata taraneasca nu e taranism literar. Nimanui nu i-a venit in cap sa spuna ca Povestirile unui vanator ale lui Turgheniev ori
Taranii lui Balzac sunt taranism literar. Si tot asa nu velele dlui Sadoveanu cu subiect din viata taraneasca, ori Voica, romanul drei Stahl. Si aceasta, pentru ca un scriitor nu poate fi definit dupa subiectele sale, ci dupa maniera sa.
Si nici Creanga nu este taranist. Ar fi curios ca un taran ca el sa fie taran-ist. Acest “ist” inseamna o aderare, si un taran nu poate adera la taranime. Dealtfel, nimeni nu l-a trecut vreodata printre taranisti.
Si, fireste, nici poezia populara nu e taranista, pentru acelasi motiv pentru care Creanga nu e taranist.
Taranist literar e acela care imita pe taran. Si daca un targovat ar reusi sa imite pe taran cum trebuie, acel targovat ar face minunea sa fie un Creanga — caci ar reusi sa se transpuna in sufletul taranului, sa gandeasca, sa simta si sa se exprime ca el.



Atunci literatura lui ar fi valabila, gradul ei de frumu sete atarnand de gradul talentului sau. Fireste insa ca ar fi cantonat in anumite subiecte si stari sufletesti, ca si

Creanga — si i-ar fi interzise orice excursii in lumea si in sufletul orasenesc.
Taranistii literari insa au fost altceva. Ei au fost niste targoveti care parodiau, caricaturizau literatura tara neasca, intocmai cum decadentii parodiau si caricaturizau literatura baudelairiana.
Taranul pe care-l imitau ei era un taran conventional, imaginat de ei — si de obicei nu unul idilic, ca al lui
Alecsandri, ci unul badaran, un fel de randas ori de vizi tiu (atat de deosebit de taranul care a creat doinele si
Miorita). Aceasta se vede mai clar in unele poezii ale lor, in care cereau sange si bautura. In proza, inventau subiecte taranesti imposibile, scrise intr-o limba fortat taraneasca, inexistenta la tara. Si, inca si mai rau, abordau subiecte orasenesti, pe care le tratau intr-un limbaj “taranesc” (care, chiar de ar fi fost taranesc, tot ar fi fost o caricaturizare.
Imaginati o nuvela a dlui Bratescu-Voinesti scrisa in lim ba lui Mos Nichifor Cotcariul!).
Asadar, taranismul literar este afectarea tonului, sti lului si limbii taranesti de catre un targovat care nu reu seste sa-si insuseasca tonul, stilul si limba adevarat tara neasca si care isi exprima propriile-i sentimente de targovat in acea forma pseudo-taraneasca, ori transcrie viata orase neasca in aceeasi forma pseudo-taraneasca, ori zugraveste o pseudo-taranime in forma aceasta pseudo-taraneasca. Si n-avem pretentia ca am insirat aici toate speciile taranis mului.
Acum s-a inteles pentru ce nuvelele dlui Sadoveanu si
Voica nu sunt taranism. Aici, un scriitor cult scrie despre tarani ca scriitor cult, cu conceptia si in forma unui scri itor cult, exact cum ar scrie despre orice alta categorie de oameni. Ca Sadoveanu a extras chintesenta poeziei popu lare si a limbii populare si si-a insusit-o organismului sau

sufletesc e alta vorba. Asa a facut si Eminescu, si Lucea farul nu e o poezie taranista.
Si nici idealizarea taranului in opera de arta nu este taranism literar. Opera mai sus amintita a lui Turghe niev, in care el idealizeaza pe taranul rus, nu e literatura taranista. Idealizarea poate fi cel mult taranism politic, cand nu-i romantism, ori ca la Alecsandri bergerism pseu do-clasic.
Taranismul literar — autorul acestor randuri l-a comba tut de la inceput, acum douazeci de ani. Dl Sanielevici mi-a reprosat ca am facut exceptie pentru dl Sadoveanu.
Da, am facut exceptie, caci dl Sadoveanu nu era taranist.
Si nu numai ca am facut aceasta exceptie, dar, in acelasi timp in care ma ridicam impotriva vatavismului si a cras marismului taranist, am adus cele mai mari elogii dlui
Sadoveanu. Vremea mi-a dat dreptate: astazi dl Sadoveanu este primul scriitor roman necontestat aproape de nimene.
In fata taranismuli literar, care parodia si caricaturiza tarania, badaraniza literatura si arata dispret culturii si literaturii straine, statea “poezia noua“, care parodia si caricaturiza artificialismul parizian si repudia elementul national. Aceasta poezie era veche, caci incepuse cu Mace donski inca de pe la 1880. Cuvantul acesta: “nou” nu e o notiune cronologica, de aceea Macedonski, mort la varsta de saptezeci de ani, e numit “nou”, iar dnii Goga si Topar ceanu sunt “vechi”.
“Nou” a fost si este o eticheta, care inseamna: in afara de curentul cel mare al literaturii nationale.
Dar aceasta eticheta au aplicat-o modernistii si unor poeti foarte nationali, produsi de imprejurarile noastre.
Se poate, de pilda, un poet mai national decat dl Demos-

tene Botez — atat de national, incat unii critici au putut sa intre si in subdiviziuni, taxandu-l drept poet moldovan si chiar “iesan”? Ce asemanare poate fi intre acest poet prin excelenta al pamantului nostru si imitatorii artifi cialismului parizian? (Vom vedea imediat ce intelegem prin aceste ultime cuvinte.)
Acest artificialism a inflorit mai ales acum douazeci de ani: sunt versificatorii cei cu “etajere”, cu “autumnale”, cu ametisturi”, cu “femei albastre si scheletice”, dar totusi
“bacanalice” etc. — versificatori cu volume fudule si teribil intitulate, dar astazi uitate pentru totdeauna. Acest arti ficialism parizian e, mai ales, ceea ce defineste acea poezie
“noua“ pe care literatura romana a expulzat-o si o va expulza mereu, pentru ca (vom vedea imediat pentru ce) acest artificialism nu poate fi, la noi, decat o imitatie caricaturala.
Acest artificialism este baudelairismul: urbanismul exagerat, maladivitatea, amorul pervers — afectate, maimutarite, nu firesti si sincere, ca la Baudelaire si la urmasii sai parizieni. Astazi acest element nu mai formeaza singur — naiv-exhibitionist ca atunci — materialul poetic al scriitorilor asa-numiti “noi”; acum, acest element se amesteca, numai, in poezia lor. Si cu cat se amesteca mai mult, cu atata acesti poeti sunt mai in afara de litera tura. Despre acest singur element al poeziei numita “noua“, cel mai exotic, si cel care dadea mai ales fizionomia poezi ei “noi“ dinainte de razboi, voim sa vorbim acum.
Baudelaire e un poet in toata puterea cuvantului. Lec tura lui nu poate aduce decat foloase unui poet roman, pentru ca din lectura unui poet roman trebuie sa faca parte orice poet mare. Mai mult, Baudelaire poate da unui

poet roman folositoare indrumari tehnice. Dar Baudelaire nu poate fi pentru poezia romana ceea ce a fost Lamartine si Hugo pentru poetii vechi, ori romantismul german pen tru Eminescu.
S-a spus candva in aceasta revista ca Baudelaire e poetul orasului. Astazi putem aduce in sprijinul acestei idei opinia lui Thibaudet, cel mai de seama critic din
Franta, care a inteles pe Proust, pe Valéry etc., si deci nu poate fi recuzat. Studiul lui despre Baudelaire (din volumul Interiéurs) este unul din cele mai elogioase din cate sau scris asupra marelui si nefericitului autor al lui
Fleurs du Mal.
Thibaudet spune ca intreaga poezie franceza dinainte de Baudelaire, care s-ar putea numi “poezie eterna“, poezie
“de prototip homeric”, “si-a intors spatele de la rafina mentele si complexitatile urbane”. Lamartine, zice acest critic, imprumutand o caracterizare a lui Lemaitre, este
“un mare poet aryan”. “Din punct de vedere poetic, urmea za Thibaudet, Lamartine a trait in familia, sentimentele aerate si luminoase, plenitudinea solida si sanatoasa a flori lor si a fructelor, a corpurilor si a sufletelor.” “Hugo, adauga criticul, a stralucit de sanatate, de natura exube ranta si directa.”
Cu Baudelaire insa, urmeaza Thibaudet, apare pentru prima oara poetul civilizatiei urbane (caruia ii gaseste totusi un precursor in Alfred de Musset).
Inainte de a expune chipul de a vedea al lui Thibaudet, credem ca nu e fara interes sa aducem in sprijinul ideilor lui si parerile lui Taine, care a vazut bine problema poezi ei urbane, datorita singurului mediu in stare s-o produca,
Parisului, si care, ca si Thibaudet, a vazut in Musset tot un poet al Parisului, si nu unul “aryan”, al “eternului omenesc”.

“Londra, zice Taine, e un rendez-vous de afaceri; oamenii de lume traiesc, se amuza si primesc la tara.” In Franta, urmeaza Taine, viata e concentrata in Paris. Si Parisul nu este numai un oras, o capitala. Este un popor aparte:
“Sunt doua popoare in Franta: provincia si Parisul”. Iar
Musset este poetul poporului numit Paris. La parizieni, zice Taine, s-au dezvoltat in veacul al XIX-lea stari de suflet “necunoscute parintilor lor... care pana acum pareau straine rasei”. Taine zugraveste pe larg viata aceasta unica a Parisului, in care “visurile, teoriile, fanteziile, poftele fara noima, poetice si bolnavicioase, se ingramadesc si se alunga unele pe altele ca niste nouri...” “Iata lumea pen tru care scria Alfred de Musset; pe el trebuie sa-l citesti in acest Paris. Sa-l citesti? Il stim toti pe de rost... El a murit, dar ni se pare ca-l auzim vorbind in fiecare zi. O causerie intre artisti care fac glume intr-un atelier, o fata frumoasa care se apleaca la teatru pe marginea lojei, o strada spalata de ploaie, in care luceste caldaramul inne grit... totul ni-l face prezent si parca viu a doua oara a...i
Iesim la miezul noptii din teatrul unde el asculta pe Mali bran, si intram in strada aceea lugubra Moulins, unde, pe un pat cu plata, Rolla al sau a venit sa doarma si sa moara...” etc.
Pentru Thibaudet insa, cum am vazut, Musset este numai un precursor, caci adevaratul poet al Parisului este
Baudelaire (despre care Taine n-a vorbit nicaieri, pe cat tinem minte).
Si pentru Thibaudet, ca si pentru Taine, Parisul este un popor: “Poporul de patru milioane de suflete”. Acest
“popor” este unic in Europa (cum spunea si Taine). “Capi tala Paris are in veacul al XIX-lea in Europa si in lume aceeasi situatie ca si curtea lui Louis XIV in veacul al

XVIII-lea. El nu e singura capitala, nici cea mai mare, nici cea mai bogata, el cedeaza in cantitate altor metro pole; dar el e singura in care omul traieste profund viata proprie a unei mari capitale...” “Dupa cum viata de curte a produs in veacul al XVII-lea o poezie psihologica, tot asa, era natural ca viata unei mari capitale sa produca in veacul al XIX-lea o poezie...” “Aceasta e poezia care incepe oarecum cu Musset si-si gaseste desavarsirea — in masura in care poate fi vorba de desavarsire — in Baudelaire.”
Numai o singura capitala, zice Thibaudet, “a mai realizat plenitudinea vietii urbane”, si anume Roma, care a creat si ea “o poezie urbana originala, autohtona, satira, — satira tota nostra”.
Poezia lui Baudelaire, dupa Thibaudet, nu putea naste decat in Paris. Acest critic arata ca totul — peisajul, amorul, femeia din Baudelaire — este conditionat de Paris, si nu se poate intelege fara Paris. “Din toate capitalele, numai Parisul le va produce ca un fruct natural”, zice
Thibaudet. “Acest oras, ca si sufletul poetului, este o durata, o forma inveterata a vietii, o memorie.” Poezia lui Baudelaire “este in intregime a Parisului. Ea cores punde la o rafinare — numiti-o bolnavicioasa, daca voiti
— de civilizatie intr-o tara veche”. “Aceasta viata artifi ciala pusa pentru intaia oara in lumina si exprimata de un poet constient, a dat Les Fleurs du Mal si Le Spleen de
Paris.” “Cu Baudelaire a trebuit de privit in fata adevarul, de considerat formele corupte... pe care le ia amorul intr un mare oras vechi si inteligent.” “Toate aceste Fleurs du
Mal, tot acest Spleen de Paris se invartesc in jurul unei anumite forme a amorului, aceea care apartine in special unui oras mare si care e, sa vorbim curat, prostitutia.”



(Thibaudet se explica, spunand ca aceasta nu inseamna ca in Paris nu exista si amor curat.) “O mulatresa stupida,

vitioasa, alcoolica a fost tovarasa vietii lui, inspiratoarea unora din cele mai frumoase versuri ale sale.” “Baude laire scosese pe Jeanne Duval din prostitutia pariziana ca pe un idol african.” “Acest poet al Parisului e un copil al
Parisului... El a indreptat lumina critica asupra lui insusi, asupra noastra, asupra orasului sau, asupra Orasului, si
Muza lui bolnava, constienta si trista, se ridica, de pe colina lui Rastignac, deasupra poporului de patru milioa ne de suflete.”
Ni se potriveste noua aceasta poezie nascuta in aceste imprejurari unice? Conditiile care au creat-o — civilizatia veche, cultura milenara, o lunga traditie literara in toate genurile poetice posibile, extrema artificialitate, coruptia fina, peisajul arhiurban, populatia colosala pur-ubrana, urbanismul fara analogie decat in Roma veche — exista cumva si la Bucuresti? (Taine si Thibaudet spun ca nu exista nicaieri!) Ni se potriveste noua aceasta poezie, ma car pe departe, cum se potriveau la 1840 Lamartine si
Hugo, poetii “aryeni”, poetii poeziei eterne si generale?
Ori cum se potrivea lui Eminescu romantismul german, determinat de cauzele identice cu cauzele lui “Eminescu”?
Este Bucurestiul Orasul (...asadar al treilea Oras, dupa
Roma veche si Paris), cand el nu-i macar inca nici “Oras” in toata puterea cuvantului? S-a creat acolo de-a lungul vremii viata aceea urbana milenara? Sunt bucuresteni suprasaturati de civilizatie si de cultura?
Dar noi suntem inca la inceputurile vietii urbane, ale culturii, ale civilizatiei, ale literaturii! Noi n-am creat inca nici macar toate genurile literare. Suntem departe de a fi epuizat macar poezia tarii, a provinciei, a romanismului
— poezia “aryana“.
Care e realitatea obiectiva “pariziana“, “baudelairiana“,

de redat la noi? Si de unde poetul, produs de o astfel de realitate, care sa redea realitatea baudelairiana? Asadar, cum s-ar zice, nici obiect, nici subiect:
Dar nici de vazut nu fuse si nici ochi care s-o vaza.
Ca unii din noi ne dedam la (iar altii din noi se incanta de) jocurile “pariziene” ale unora dintre poetii nostri “noi” e o grandomanie naiva, de care sufar si cei care (si mai ales cei care) se cred grozav de pretentiosi si de artisti!
N-ar trebui oare sa intelegem odata ca nu putem avea orice literatura, ci numai pe aceea care se potriveste cu realitatile noastre? E atat de simplu acest lucru! Simplu ca o tautologie!
Autorul acestor randuri (sa ne intervievam si noi sin guri — e la moda azi!) admira mult pe Anatole France si pe Marcel Proust. Dar ar fi cel dintai care s-ar ridica impotriva cui ar vrea sa faca la noi anatolfrancism si proustism, caci stie bine ca incercarea ar fi zadarnica.
Un Anatole France sau un Marcel Proust ne este inter zis. Nu ca nu putem avea talente mari native; nu ca nu putem avea inteligente superioare native; nu ca nu putem avea spirite satirice, oameni de spirit; observatori ai sufle tului propriu si al sufletului altora.
E altceva. N-avem conditiile nationale pentru un France si pentru un Proust. France presupune o lunga cultura — si una anumita: franceza si greco-latina — si un mediu intelectual saturat de civilizatie si de cultura. Proust presu pune o lunga traditie culturala, un mediu intelectual supra rafinat — si o “societate” culta, fina, rafinata, unde sa se poata dezvolta spiritul de observatie si de analiza —, o societate care ca solicite observatorului acest spirit si sa i-l ascuta. (S-a zis ca la Rochefoucauld nu a putut deveni autorul Maximelor decat intr-o societate complicata, ra-

finata, egoista, vanitoasa, ipocrita din cauza vietii de curte etc. Transplantat la Iasi atunci, ori acum, de unde ar fi putut scoate Maximele?)
France si Proust, in deosebire de Hugo etc., presupun, in primul rand, toata cultura moderna in supremul ei grad de dezvoltare.
Acum, fireste, am trecut de vremea lui Lamartine si
Hugo. Putem nazui mai sus. Dar pana la France si Proust, nu! Ori poate teoria salturilor — pentru a ajunge asa deodata la nivelul “occidental”?
Nici in domeniul social si politic nu se fac salturi, decat daca o forma superioara e impusa — cum ni s-a impus liberalismul, cum ni s-ar putea impune socialismul, cand ar izbuti in Europa. In literatura insa nu exista fenome nul impunere.
Dar chiar daca ni s-ar impune baudelairismul prin fata litati ca cele sociale si economice — ce-ar rezulta? Rezulta tul il vedem, caci am facut baudelairism, fara sa ne mai forteze cineva. Iar acest rezultat e caricatura, cum a fost si in ordinea politica si sociala caricatura formelor noi.
Formele noi insa nu numai ca au fost fatale, dar au fost, asa caricaturizate, un bine: tranzitia spre adevaratul bine. Pe cand o literatura caricaturizata nu prezinta nici o valoare pozitiva. Din contra, e ceva negativ.
Dar existenta la noi — de vreo patruzeci de ani — a baudelairismului este un fapt si trebuia sa aiba o cauza.
In imitatia de Paris care e Bucurestiul, trebuia sa apara o imitatie a poeziei Parisului, adica a baudelairismului — si a aparut (toata poezia aceasta e bucuresteana). Si aceasta poezie e exact pe atata un produs al unei extreme civilizatii
(cum ar trebui sa fie, ca sa fie valabila) pe cat si Bucurestiul e un Paris.

Ca Bucurestiul e imitatie inferioara de Paris e in ordinea fireasca a lucrurilor: e un fenomen de importare a formelor noi, menite sa creeze, sa provoace si fondul. Aceasta capi tala e o realitate, organizatia ei aduce foloase, lucrurile se pot imbunatati, pana ce vom avea o adevarata capitala europeana. Dar caricatura poeziei Parisului, baudelai rismul bucurestean? Un obiect de utilitate practica, oricat ar fi de prost, are un rost, daca-ti face un serviciu cat de mic; o poezie prost imitata e in cazul cel mai bun zero, nu e o realitate estetica, nu face parte din literatura.
Faptul ca aparitia acestei literaturi are o cauza (toate lucrurile au o cauza!) o legitimeaza filozofic, dar nu si estetic.
Putem, fireste, admira orice, dar nu orice ne este posi bil. Admiram Iliada, Divina Comedie, dar nu se va gasi, speram, nimeni, care sa creada ca putem imita cu succes aceste doua opere. Si daca in privinta aceasta suntem toti intelesi, pentru ca am invatat cu totii ca epopeea este un produs al popoarelor primitive si ca “nu mai este posibila in timpurile moderne”; ca aparitia lui Dante nu se poate concepe fara tot ceea ce e veacul de mijloc — apoi, cand e vorba de scriitori moderni, ni se pare ca, odata ce-i price pem si-i admiram, ii putem si imita cu succes. Dar conditiile lui France, Proust si Baudelaire ne sunt absen te, ca si cele ale lui Homer si Dante.
Ca sunt stari sufletesti in Baudelaire (“l’ennui”) care pot fi si ale noastre? Dar sunt si in Iliada, si in Dante — si inca poate mai multe. Aceasta este o alta chestie. Din acest punct de vedere, putem folosi pentru sufletul nos tru orice literatura — chiar si Ramayana... Ba putem capata chiar sugestii in opera noastra literara. Dar, inca o data,

aceasta e alta chestie. Homerism, dantism, ramayanism romanesc nu se poate!
Fiecare tara, fiecare societate umana are felul ei de a fi si gradul ei de dezvoltare pe scara evolutiei. Si nimic din lume nu se potriveste la fel in doua tari sau doua societati umane. Si ceea ce se refuza mai ales la adaptare e literatura, care e prea strans legata de sufletul unui popor (e izvorata chiar din el), suflet conditionat de tot complexul vietii in curs de veacuri, mai ales cand acea literatura e prea legata de un anumit mediu si moment, si inca de un mediu si un moment atat de deosebite — de contrare! —, cum e cazul poeziei specific pariziene, care e baudelairismul.
Spuneam de curand ca noi nu putem avea industrie mare. Dar cineva ar putea imagina in orele libere cata clisme sociale europene, din care sa rezulte o stare favo rabila pentru o industrie mare la noi — o stare in care sa nu fim invinsi in concurenta mondiala. A avea insa un
France sau un Proust e imposibil in orice caz, caci noi nu suntem lipsiti de un France sau de un Proust pentru ca nu ne permite concurenta francezilor France si Proust, ci pentru ca nu avem conditiile de cultura, de civilizatie, de structura sociala si poate nici spiritul specific potrivit.
S-a spus odata in aceasta revista ca prima si cea mai urgenta forma noua care ar trebui introdusa la patagonezi ar fi pantalonii! Putem adauga acuma ca prima “scoala literara“ pe care ar trebui s-o transplanteze la ei acesti frati ai nostri ar fi un abecedar cu istorioare morale.
De la patagonezi pana la parizieni sunt grade — si fiecare grad cu “forma lui noua“ si cu scoala lui literara...
Pseudobaudelairismul nostru este acelasi snobism
(foarte “specific” societatilor orientale inapoiate) care face

pe cucoana Zinca din Tatarasi sa-si innobileze odaia de culcare (unde si mananca) cu un pat de bronz, pe care-l vezi din strada, mai jos de nivelul trotuarului — e aceeasi dorinta de declasare ascendenta, care formeaza tema come diei romane de la Bacalia ambitioasa a lui A. Russo pana la Noaptea furtunoasa a lui Caragiale —, e fudulia Zitei
Tircadau de a vorbi “frantuzeste”.
Dar Zita e numai comica, deloc primejdioasa. Din con tra: fiica Zitei va vorbi chiar frantuzeste si nepoata ei va citi pe Anatole France. “Imitatia” caricaturala, care e Zita, e inceputul, fatal ridicol, al civilizatiei. Imitatia caricatu rala care e pseudobaudelairismul, inca o data, nu numai ca nu e nimic, dar e ceva negativ. “Arta“ si “imitatie caricaturala“ este o contradictie intre termeni.
Amatorii de noutati cu orice pret se cred foarte inaintati si revolutionari. Si totusi, sunt reactionari, caci “reactiona rismul” nu e, nu poate fi altceva decat ceea ce impiedica progresul. Si “noutatile” acestea — nefiind o contributie reala la imbogatirea literaturii nationale, mai mult, ener vand mereu miscarea literara, producand confuzie in pu blic, stricandu-i gustul, abatand unele energii creatoare de la adevarata literatura — sunt piedici in calea progre sului si deci reactionare.
Singura atitudine “inaintata“, “revolutionara“ e aceea de a avea taria de a ne supune realitatii, de a recunoaste ca stadiul nostru de dezvoltare nu ne ingaduie decat anu mite lucruri “europene”, pe care insa (pe acele!) sa le cream in adevar!
Dar umbland cu iluzii vane, nu vom putea crea nici posibilul. Cheltuind energia cu zadarnicii — de unde ener gia pentru lucrurile posibile, adica serioase?




Colt dreapta
Creeaza cont
Comentarii:

Nu ai gasit ce cautai? Crezi ca ceva ne lipseste? Lasa-ti comentariul si incercam sa te ajutam.
Esti satisfacut de calitarea acestui referat, eseu, cometariu? Apreciem aprecierile voastre.

Nume (obligatoriu):

Email (obligatoriu, nu va fi publicat):

Site URL (optional):


Comentariile tale: (NO HTML)




Noteaza referatul:
In prezent referatul este notat cu: ? (media unui numar de ? de note primite).

2345678910



 
Copyright 2005 - 2023 | Trimite referat | Harta site | Adauga in favorite
Colt dreapta