Compozitor roman, violonist, pianist, dirijor si pedagog, unul dintre
cei mai proeminenti muzicieni de la sfarsitul sec. al XII-lea si din prima
jumatate a sec. al XX-lea, Enescu a ridicat muzica profesionala romaneasca
la nivelul valorilor muzicii universale. Nascut la Liveni, langa Dorohoi,
el a cunoscut din copilarie folclorul prin intermediul tarafurilor populare.
Primele indrumari muzicale le-a primit de la parintii sai si de la un
vestit lautar, Nicolae Chioru. Intre anii 1888 si 1893 a studiat la Conservatorul
din Viena, cu Joseph Hellmesberger (vioara) si Robert Fuchs (compozitie), iar
intre 1893 si 1899 la Paris, cu Andre Gédalge (contrapunct), Jules
Massenet si Gabriel Fauré (compozitie), precum si cu M.P.J. Marsick (vioara).
Creatia sa componistica abordeaza aproape toate formele si genurile muzicale.
Reflectand dragostea pentru poporul din mijlocul caruia s-a ridicat si
cu a carui sensibilitate s-a identificat, Enescu a creat o muzica cu un vadit
caracter popular, national si realist. Opera lui Enescu reprezinta o pilda de
insusire si dezvoltare creatoare a cuceririlor artei muzicale europene,
de imbinare a acestora cu traditiile muzicii folclorice romanesti.
Chiar si in lucrarile in care se manifesta influente germane sau
franceze, ori in acelea al caror continut nu presupune neaparat forma
nationala, ca, de pilda, Suita I “in stil clasic” pentru pian
si opera “Oedip”, se vadeste legatura cu folclorul nostru, prin
utilizarea, uneori discreta, alteori destul de evidenta, a formelor modale,
ritmice, intonatiile, ale acestuia. Enescu a pus bazele temeliile simfonismului
nostru, deschizandu-i mari perspective. Printre lucrarile lui mai de seama
se numara: “Poema romana”(1897), care intruchipeaza
o serie de tablouri sugestive ale vietii rustice; doua “Rapsodii romane”(1901;
1902), caracterizate printr-o linie melodica bogata, de autentica obarsie
folclorica si invesmantare orchestrala colorata; trei suite pentru
orchestra (printre care Suita a III-a “Sateasca”, 1938), in
care folclorul cunoaste o transfigurare subtila; trei simfonii (1905; 1913;
1919, aceasta din urma refacuta in 1921), care, prin maturitatea conceptiei,
exceptionala maiestrie armonica, polifonica si orchestrala, prin dimensiunile
lor, reprezinta monumentale fresce sonore; o Simfonie de camera pentru 12 instrumente
solistice (1945), in care folclorul atinge un grad inalt de rafinament;
o Simfonie concertanta pentru violoncel si orchestra (1901). Enescu a scris
si lucrari pentru formatii de camera (doua cvartete de coarde, 1912, 1952; doua
cvartete cu pian 1909-1911, 1944; un octet pentru instrumente cu coarde, 1900;
un dixtuor pentru instrumente de suflat, 1906 s.a.) caracterizate printr-o melodica
expresiva, prin constructii unitare, inchegate si prin transparenta sonoritatii
de ansamblu; lucrari pentru pian, pentru violoncel si pian, precum si pentru
vioara si pian (printre care Sonata a III-a “in caracter popular
romanesc”, 1926; suita “Impresii din copilarie”, 1940),
care se remarca prin echilibru dintre libertatea inspiratiei si disciplinei
formei; lieduri (printre care ciclul de lieduri pe versuri de Clément
Marot); prelucrari si transcriptii. Pornind de la subiectul binecunoscut al
tragediei clasice grecesti, Enescu a scris, dupa libretul lui Ed. Fleg, opera
“Oedip”. Creatie capitala a lui Enescu, ea este strabatuta de un
continut emotional generos si intens si se distinge printr-un limbaj poetic
evocator si dramatic. Ea cuprinde si transpuneri ale unor elemente folclorice,
pe planul unei inalte generalizari, cu mijloace de expresie caracteristice
artei contemporane occidentale. Sub inraurirea de mai tarziu
a unor curente ale muzicii franceze si germane si ca urmare a preocuparilor
pentru gasirea unor noi modalitati de expresie, unele lucrari ale lui Enescu,
de pilda Simfonia de camera, vadesc pe alocuri o mai accentuata interiorizare
si redare mai abstracta a continutului emotional. Ca violonist, arta sa interpretativa
s-a caracterizat prin naturalete, sensibilitate, bogatia coloritului, varietatea
nuantelor si imbinarea atentiei acordate substantei muzicale cu virtuozitatea.
Repertoriul sau a cuprins intreaga literatura a instrumentului. In
formatiile de camera, Enescu a colaborat cu P. Casals, J. Thibaud, A. Cortot,
A. Casella, D. Oistrah si alti artisti de seama. Ca pianist, arta sa se distingea
printr-o bogata si rafinata paleta si prin sonoritatea orchestrala a executiei.
Enescu a fost unul dintre cei mai de seama dirijori contemporani. Maiestria
sa dirijorala se caracteriza prin profunzimea redarii sensului operei artistice
si prin sobrietatea, supletea si expresivitatea gestului. A fost un remarcabil
talmacitor al creatiei lui Bach, Mozart, Beethoven, R. Strauss, Brahms, Ceaikovski,
Wagner. Enescu a propagat peste hotare, alaturi de lucrarile sale care capatasera
un incontestabil prestigiu international, creatiile unor compatrioti ai sai,
atragand astfel atentia asupra tinerei scoli muzicale romanesti.
Ca pedagog, Enescu a indrumat si a format o serie de renumiti instrumentisti
(Dinu Lipatti, Yehudi Menuhin, Ida Haendel s.a.). Multilaterala personalitate
a lui Enescu se intregeste cu activitatea sa pe plan obstesc. In
1913 a infiintat, din beneficiul concertelor sale, premiul de compozitie
care-i poarta numele si care a consacrat pe multi exponenti de frunte ai muzicii
romanesti. In 1920 a fost unul dintre intemeietorii Societatii
compozitorilor romani si primul ei presedinte. Reprezentant al intelectualitatii
inaintate, Enescu a luat atitudine, in timpul celui de-al doilea
razboi mondial, impotriva hitlerismului. Prin creatia si activitatea sa
Enescu se situeaza in randul celor mai reprezentative figuri ale
culturii romanesti progresiste. Pentru cinstirea memoriei lui Enescu,
guvernul roman a infiintat bursa “George Enescu” si
a instituit Concursul si Festivalul International “George Enescu”,
care a avut loc din trei in trei ani, incepand din 1958, la
Bucuresti. Casa in care a locuit Enescu a devenit casa memoriala; in
capitala a luat fiinta Muzeul “George Enescu”, iar satul natal al
artistului si Filarmonica de stat din Bucuresti ii poarta numele. George
Enescu a fost membru al Academiei Romane precum si membru corespondent
al Academiei Franceze.