u2r11ry
( Creatie si analiza Caragiale I. Al. Bratescu-Voinesti Th. Hardy
M Sadoveanu Otilia Cazimir Panait Istrati K. Michaëlis
Voica Eminescu ). Bucuresti, Editura Cartea Romaneasca , 1930.
Cu rabdare profesorala, cu fina patrundere si inteligenta cumpatare, defineste si explica dl Ibraileanu, in 32 de paragrafe substantiale, caracterul si procedarile literare a 22 de scriitori...
In fata vietii literare, dl I. a avut totdeauna o cumintenie de biolog. De aceea tot ce scrie el odihneste de impresionismul iritat care ne domina cu exces, si carui nimeni, cred, nu i-a rezistat atat de bine ca dansul... Procedarea dlui I. este rezultatul ultim la care tinde orice nevoie si orice incercare de clarificare in materie literara.
Cuprinsul randurilor de mai sus, scrise de mine (in Adevarul literar din 1926) la aparitia studiului Creatie si analiza in aceasta revista, mi se accentueaza mie insumi si mai mult acum, cand am recitit bucata impreuna cu celelalte stranse in volumul pe care-l anuntam. Inconjurate de atatea exemple, ideile discutate in Creatie si analiza se valorifica intens.

Este in spiritul domnului I. o minunata combinare de rabdare cu vioiciune. Argumentarea lui e si clara, si subtila; concluziile sunt, nu stiu cum, atat de frumos raspicate fara a fi vreodata prea simple. Maniera lui este un didactism superior rafinat; e in el o capacitate surprinzatoare de a prevedea si dezvolta toate punctele unui subiect, fara a-l intuneca si fara a obosi interesul cititorului. Sa fii absolut clar, fara a fi prolix, este taina dlui I.
Aceasta putere de a cerceta linistit, de a desface cu rabdare si a generaliza fara prevenire se dovedeste eclatant chiar prin diversitatea aproape paradoxala a exemplelor cercetate unul langa altul: Tolstoi, Agarbiceanu, Dostoievski, Bratescu-Voinesti,
Proust, Marcel Prévost... Este obiectivitatea in plin, sau, cu un cuvant mai potrivit in materie: e un amestec fericit de generozitate cu dreptate. Mie, cel putin, imi pare indispensabila o generozitate nesecata, pentru a prepara un asa de substantial exemplu, cum face dl I. cu perechea Irina Litvinov a lui Turgheniev. Acestui
Feuillet-Bourget rusesc, cum e Turgheniev in Fum si in altele! dl I. trebuie sa-i daruiasca din fantezia lui prea binevoitoare, pentru a putea obtine apoi din el atat de frumoase exemple spre ilustrarea artei psihologice.
Daca Taine a zis vreodata textual, in formula atat de simplu populara, ca de la tragicii greci n-a mai existat scriitor ca
Turgheniev , nu ramane decat sa notam aceasta memorabila ciudatenie. De altfel, imi pare ca istoria literaturii ruse a casat de mult formula indistincta pe care o repetam aproape toti acum patruzeci de ani: Turgheniev-Tolstoi-Dostoievski. In fond, Taine n-a acceptat niciodata pe Flaubert, de exemplu... De ce oare, in necrologul asupra marelui critic, Anatole France a scris vorbele: il n avait pas l esprit literaire1?
Memoriul acesta introductiv al dlui I. nu e de citit, ci de studiat.
In el e dezvoltat unul din cele mai fundamentale capitole din teoria artei literare; este in definitiv un magistral tratat de metoda.
Impreuna cu nota, atat de completa, despre numele proprii in

Caragiale, si cu minunatele observatii asupra versificatiei lui
Eminescu, studiul despre Creatie si analiza tine mai mult decat jumatatea volumului. Aceste trei bucati dau cartii substanta hotaratoare.
Dl I. este, mi se pare, cel dintai intre invatatii nostri care s-a specializat in studierea unui scriitor: un Eminescu-Forscher 2 in cea mai apuseana semnificare a cuvantului. Si filologic, si literar, dl I. e aici autoritate.
In doua foarte deosebite feluri se studiaza versificatia. Cel mai vechi si mai obisnuit consta in inventarierea curat fonetica a structurii versurilor. Asa fac filologii de cand lumea: pe dansii ii intereseaza doar gramatica; si versul este pentru ei un izvor al istoriei sunetelor, si atat.
Asa se invata si in scoala, asa-numita metrica; ca si cum versul s-a nascut dinadins pentru ca sa aiba gramaticii de unde sa mai studieze sunetele. Este drept ca in vremea veche, formele versului erau strict impuse dupa genuri; dar posibilitati de a diferentia expresivitatea au existat, in deosebite grade, oricand.
Boeckh, maistrul filologilor moderni, a numit, semnificativ, metrica gramaticala inventarierea mecanica a regulilor versi ficarii. Totusi grecii din vremea de plina productivitate poetica au stiut doar bine ce este expresivitatea versului, si au si numit-o cu un cuvant deosebit: ethos . Numai studierea versului din acest punct de vedere intereseaza interpretarea si istoria pro priu-zisa literara. Cealalta priveste numai pe gramatici. Cerce tarea caracterului etic al metrilor este centrul de greutate al metricii, caci prin aceasta numai metrica intra in cuprinsul stilisticii zice Boeckh. Patruzeci de ani am studiat metrica si muzica veche spune Théodore Reinach in prefata manualului sau de muzica greaca si nu stiu sa scandez adevarat o oda a lui Pindar sau un vers al lui Bacchylides. A scanda adevarat , intelegem: a-si da seama de frumusetea versului, adica a actualiza valoarea lui muzicala, deci expresiva. Poate ca aici, ca si in alte

parti ale studiului limbii, literaturile vii vor aduce servicii pe care nu le-au putut aduce cele moarte.
Dl I. ne da un exemplu rar si pretios de asemenea cercetare a expresivitatii versului, descoperind o suma de amanunte in intrebuintarea masurilor si in dispunerea accentelor, in legatura cu cuprinsul reprezentativ sau afectiv al versului. Cine va alatura studiul lui Alexandru Bogdan despre metrica lui Eminescu (in
Anuarul institutului de limba romana din Lipsca, 1904) cu notele dlui I. va avea in fata exemple, nu se poate mai clare, de metrica gramaticala si de metrica literara.
In cursul anului acestuia se va publica, probabil, Dictionarul numelor proprii ramas de la Caragiale. Publicarea nu va putea decat sa ilustreze analiza dlui I. asupra numelor proprii cunoscute din comedii si nuvele. Dictionarul pare a cuprinde atat notari cat si constructii de nume. Caragiale construia nume, plin de respect scrupulos catre realitatea sociala care-i statea model si, fireste, acest respect a crescut cu maturitatea lui literara.
Numele proprii sunt caracteristice nu numai pentru indivizii care le poarta, ci si pentru metoda dupa care se dau, deci pentru gustul si cultura claselor sociale corespunzatoare. La noi vanitatile puerile inca nu s-au linistit in aceasta privinta. Sunt clase carora
Napoleon Branzau sau Ricard Dascalovici le suna elegant foarte.
Nume de tipul acesta am fi gasit neaparat in Caragiale, daca ar fi apucat sa scrie isloria copiilor si nepotilor lui Jupan Dumitrache.
Dupa nota dlui I., ma intreb, ingrijorat, ce mi-ar mai ramane de spus despre Dictionarul numelor proprii mie, in a carui sarcina cade editarea lui. Ma gandesc insa ca mi-e comod si placut, in definitiv, sa ma indatorez la dl I. E om care are de unde.