u2k8kf
Spiritul critic, despre care vorbim in acest studiu, tine de la 1840 pana la 1880, adica tocmai cat tine perioada de formare a Romaniei moderne, cu alte cuvinte, vremea cand s-a introdus in tarile romane cultura apuseana moderna si cand a fost mai urgenta si mai la ordinea zilei proble ma asimilarii culturii straine. Dupa 1880, incepe proce sul de organizare interna mai serioasa, pe baza si cu ele mentele civilizatiei introduse. La 1880, se poate spune, s-a ispravit si “unirea” celor doua principate romane — de atunci nu mai exista Moldova si Muntenia, ca tari deose bite, de atunci nu mai poate fi vorba de o cultura deose bita moldoveneasca si, prin urmare, de atunci inceteaza si existenta scoalei critice moldovenesti. Vom vedea, totusi, ca inca o suma de ani, pana dupa 1890, in Moldova mai apar manifestari critice special moldovenesti, mai mult sau mai putin efecte ale culturii moldovenesti, mai mult

sau mai putin consecvente ale vechii critici moldovenesti.
Acestea vor fi junimismul politic, radicalismul si socialis mul, cu revistele sale, in special Contemporanul.
S-a inteles de la sine ca “critica”, de care vorbim in acest studiu, e critica culturii, a societatii si a literaturii in genere, si nu critica literara cum o intelegem acum, adica critica scriitorilor. Ultima manifestare a acestui spirit critic e articolul dlui Maiorescu — ultimul reprezentant al scoalei critice moldovenesti — In contra neologismelor, scris in 1881, care, daca nu ni se ia in nume de rau acest pedantism, e data cand, cu proclamarea regatului, Romania moderna era creata. Ceea ce a scris dupa aceea dl Maiorescu e critica literara. Activitatea critica a lui dl Maiorescu se imparte in doua perioade bine distinse. Prima perioada de critica a culturii, a introducerii si asimilarii culturii eu ropene, cu Scrierea limbei romane (1866), Poezia romana
(1867), Contra scoalei Barnutiu (1868), Limba romana in ziarele din Austria (1868), In contra directiei de astazi in cultura romana (1868), Observari polemice (1869), Directia noua (1872), Betia de cuvinte (1873), Raspunsurile “Re vistei contimporane” (1873), In contra neologismelor
(1881). Celelalte articole, de dupa 1881, Caragiale, Emi nescu, Poeti si critici, In laturi!, Contraziceri etc. sunt articole de critica literara. Incat, inca de la 1881, “Mau rul” a crezut de cuviinta ca-si “facuse datoria”. O spune insusi dl Maiorescu:
“In proportia cresterii acestei miscari aliterare si stiintificei, scade trebuinta unei critici generale. Din mo mentul in care se face mai bine, acest fapt insusi este sprijinul cel mai puternic al directiei adevarate. a...i
Sinteza generala in atac, izbirea unui intreg curent periculos o credem acum stearsa de la ordinea zilei pentru

partile esentiale in literatura proprie si in stiinta teoreti ca. Ramane inca la ordinea zilei in politica, dar de aceasta nu ne ocupam aici”1.
Aceeasi constiinta de incetarea datoriei critice se vede si la Alecsandri, care, de la 1880, nu mai vorbeste nici macar in scrisorile sale de primejdia stricatorilor de limba.
Daca la 1880 era vremea ca Maurul sa creada ca si-a facut toata datoria, daca, adica, dupa aceea si chiar azi, n-a mai fost si nu mai este nevoie de acea critica, in care se cu prinde si necesara “critica judecatoreasca“ — aceasta ar forma subiectul unui capitol special al acestui studiu.
Critica dlui Maiorescu de dupa 1881, ca si a dlui Gherea, nu intra in cadrul acestui studiu, care vrea sa fie numai cercetarea spiritului critic aplicat la formarea culturii romanesti moderne din vremea cand, in celalalt domeniu, politic, si mai ales in Muntenia, oamenii de pe primul plan al scenei lucrau pentru organizarea statului roman modern.
Dealtmintrelea, critica literara nici nu se putea naste pe vremea aceea, caci n-avea pentru ce.
Nu exista o literatura care sa merite, mai bine: care sa comporte ceea ce se cheama “critica literara“. Ni se pare ca insusi dl Maiorescu spune acest lucru undeva in scrierile sale.
A face critica literara este a face anatomia, fiziologia si etiologia unei opere de arta, sau, ceea ce este acelasi lucru, a spiritului unui scriitor. Acesti termeni, impru mutati de la stiintele naturale, nu vor sa fie decat niste metafore clarificatoare si nimic mai mult.

Cand diseci opera de arta sau spiritul scriitorului — cand faci anatomia operei sau a spiritului scriitorului — pentru a-i descoperi insusirile; cand descoperi legatura dintre acele insusiri si conditionarea lor reciproca — cand faci fiziologia operei sau a spiritului; cand descoperi legatura cauzala dintre opera sau spiritul scriitorului si conditiile cosmice, morale, intelectuale, sociale in care s-a produs acea opera sau s-a format acel spirit — cand faci etiologia operei de arta: atunci faci critica stiintifica, cat poate fi “stiintifica“ critica literara, adica intru cat i se pot aplica ei metodele stiintelor exacte ale naturii.
Dar nu se analizeaza decat realitatea, numai ea merita aceasta truda si onoare. Iar literatura de pana la Emines cu, afara de oarecare mici exceptii, nefiind zugravirea serioasa a vietii, nu comporta o adevarata critica litera ra. Cand au venit Eminescu si Caragiale, atunci si dl Maio rescu si-a schimbat rolul, a trecut la a doua perioada a activitatii sale, la critica literara. Cu alte cuvinte, cand, formandu-se o cultura romaneasca, Eminescu si Caragiale au fost posibili, si critica, din jandarm al culturii, ca mai inainte, devine analista, literara1.

Si daca critica dlui Maiorescu nu e asa de literara, daca, vreau sa zic, ea este mai mult afirmare de principii teoretice decat disecare de opere, pe langa alte pricini pe care le-o fi avand dl Maiorescu, desigur ca principalele sunt teoriile sale estetice, care, orice s-ar zice, sunt o piedica pentru considerarea unei opere de arta ca o mani festare de viata pur si simplu, si nimic alta. Acest defect s-a exagerat apoi la epigonii sai.
Asadar, dl Maiorescu cel de pana la 1881 a avut marele rol de a fi unul — si ultimul — dintre acei care au prezi dat la formarea culturii romane, in unele privinte, cum vom vedea, inferior, in unele mai unilateral, in altele, superior.
Curentul acesta critic incepe cu M. Kogalniceanu, se continua cu C. Negruzzi, A. Russo, Alecsandri si se sfar seste cu dl Maiorescu — ca sa nu citez decat pe corifei, pe cele cateva personaje reprezentative care l-au intrupat.
El are ca organe de lupta Dacia literara, Propasirea, Roma nia literara, Steaua Dunarii si Convorbiri literare cat au aparut in Iasi (adica cat a fost o cultura “moldoveneasca“ deosebita; sau in vremea formarii culturii romanesti, care coincide cu formarea statului roman, cu alte cuvinte, pana

cand se desavarseste cu adevarat Unirea), revista care a fost “sora Romaniei literare”, cum o numeste Alecsandri si pe care acesta stia unde s-o aseze — chiar in biblioteca sa! —, “alaturi de Romania literara“. Alecsandri, consta tand aceasta inrudire de gradul intai intre Convorbiri si

Romania literara — “surori” — si recunoscand Convor birilor “calitatile necesare unei foi ce tinteste a dezvolta gustul frumosului si distrage spiritele din ratacirea poli tica“ (ca si Dacia literara, Propasirea, Romania literara, adaugam noi; vezi “introducerile” acestor reviste), e “gata” a le “da mana cu toata inima”1.
Nu e adevarat, dar, ca “directia noua“ incepe de la
1860 cu V. Alecsandri, cum zice undeva dl Maiorescu2, si cu atat mai putin adevarat ca “singura revista critica ce a avut-o Romania” au fost Convorbirile literare3, cum zice aiurea tot dl Maiorescu si ca: “...pentru intaia oara s-a aratat in Convorbiri o directiune critica in contra limbei obicinuite pe atunci in multe scrieri ale literaturii romane.
Critica voia, pe de o parte, sa combata constructiunile arbitrare ale filologilor, care, sub cuvant de “purificare” intocmeau un vocabular de termeni necunoscuti romanului si departau vorbirea claselor culte de la izvorul de viata al limbii populare”4.
...Ceea ce este absolut gresit, cum s-a vazut pana aici si mai ales cum se va vedea in cele ce urmeaza, caci A. Russo a scris mult mai mult, mai pe larg si cu argumente mai variate decat dl Maiorescu in contra stricatorilor de limba,

asa de mult incat “cere iertare pentru nevoia in care s-a aflat de a spune de trei si patru ori tot acele lucruri si acele idei...” 1 .
Ca Moldova luptase mult pentru ferirea limbii de con structiunile arbitrare ale filologilor” era asa de cunoscut moldovenilor, incat Alecsandri, in 18682, constata ca: “Tot
Moldova, sarmana, pastreaza simtul bun si gustul estetic in privinta literaturii”... Tot Moldova, ca mai inainte.
E curios cum dl Maiorescu trece peste aceste locuri, cand Alecsandri, in “scrisorile” sale catre dl I. Negruzzi, chiar de la aparitia Convorbirilor, pomeneste necontenit de Romania literara, ceea ce va fi facut si prin viu grai.
Desigur ca conducatorii “Junimii” cunosteau pe “sora” mai mare a revistei lor si vor fi citit si pe A. Russo, in care se gaseste tot atata critica cat in toti ceilalti critici la un loc si in mai multe directii decat la toti. E cu nepu tinta ca “Junimea”, care a facut procesul literaturii si culturii romane, care a vorbit, cu tonul cunostintei de cauza, de vechea directie, sa nu fi cunoscut literatura si directia “veche”. Staruinta cu care Alecsandri vorbea in scrisorile sale catre junimisti de Romania literara trebuie sa-i fi facut sa citeasca acea revista, daca nu vor fi citit-o chiar cand ea aparea, caci intemeietorii “Junimii” erau adolescenti cultivati cand aparea Romania literara, iar aceasta revista, la care colaborau scriitorii romani de pre tutindene, avea o mare raspandire si un mare rasunet. In
Saptamana (Amintiri de la “Junimea”) dl Panu, care e dintr-o generatie mai tanara, vorbeste adesea de revistele mai vechi moldovenesti.

Ca tendinta si spiritul Convorbirilor nu au fost o nouta te, o marturiseste dealtmintrelea si dl Maiorescu, cand zice, cum am vazut, ca directia noua incepe cu Alecsandri, de la 1860. Era imposibil sa nu vorbeasca despre “criti cul” Alecsandri, caci acesta era in “Junimea”. Ba dl Maio rescu marturiseste chiar si influenta vechii scoli critice asupra “Junimii”; mai mult, marturiseste ca “Junimea” este o continuare a acelei scoli, cand ne spune ca:

“V. Alecsandri, prin scrieri si sfatuiri orale, ne-a intarit in tendinta de a ne emancipa limba din pedantismul filolo gilor si de a o primi asa cum iese ca un izvor limpede din mintea poporului”1 .
Despre felul acelor sfaturi, ne putem face o idee din sfaturile pe care V. Alecsandri le da, in scrisori particu lare, directorului Convorbirilor, dlui I. Negruzzi. Odata il sfatuieste sa loveasca “in ceata chiloasa a pedantilor”2 prin Còpiile dupa natura (anul 1869); altadata (acelasi an) prevede ca Convorbirile vor ajunge o Academie a bunu lui-gust. Dar inca mai inainte, in 1868, il sfatuieste pe dl
Negruzzi sa nu cada, impreuna cu dl Maiorescu si “Juni mea”, in “aberaciuni” si “elucubraciuni”, caci i se parea

ca “Junimea” nu se fereste destul de pedantism1 . Dorinta lui V. Alecsandri — directorul Romaniei literare si colabo ratorul lui A. Russo — este “ca reusita victorioasa a Con vorbirilor sa fie cel mai bun raspuns atat la atacurile arde lenilor, cat si la tacerea bucuresteana“2.
Asadar, dupa marturisirea dlui Maiorescu, dupa scri sorile lui Alecsandri, “Junimea” a fost sfatuita de Alecsan dri. Dar Alecsandri nu era decat unul dintre reprezentantii spiritului critic moldovenesc. Si, daca studiem cu atentie miscarea culturala de la 1840 incoace, vedem ca initiatorul acestui curent critic e M. Kogalniceanu, iar teoreticianul e A. Russo. V. Alecsandri a fost fara indoiala influentat de acestia si in teoriile lingvistice, poate mai mult decat in privinta literaturii populare, a fost influentat, doc trinizat de catre primul teoretician al teoriei fenomenaliste a limbii la romani, de dusmanul sistematic al “aberaciu nilor si elucubraciunilor”, de A. Russo. Si cand Alecsan dri da sfaturi, in realitate sfaturile erau date de vechea scoala critica, al carui teoretician a fost A. Russo.
Chiar daca n-am fi surprins aceasta filiatiune, tot eram indreptatiti s-o banuim, caci ar fi fost curios sa se nasca in Iasi, distantate numai prin doisprezece ani, doua re viste critice, Romania literara si Convorbirile, cu aceleasi

tendinte, fara ca cea din urma sa fie o continuare fireasca a celei dintai.
O revista e sprijinita, gustata de un public, are nevoie de o atmosfera priincioasa — publicul; e sustinuta de un cerc; in cazul special, cercul a fost societatea “Junimea”1.
Dar cine pregatise acest public, din care iesise acest cerc, daca nu vechea critica, vechea cultura moldoveneasca?”
Asadar, prin atmosfera intelectuala, prin sfaturile lui
Alecsandri, prin — desigur — lectura vechilor reviste si desigur, si prin cultura serioasa a conducatorilor “Juni mii”, se explica aparitia acestei societati si a revistei Con vorbiri literare, care va continua — mai linistit, mai multa vreme si mai usor, din pricina conditiilor mai prielnice din tara — opera criticilor si a revistelor din trecut, in unele privinte mai cu succes, in unele mai cu ingustime, mai fara comprehensiune, dar adaugand si puncte noi de privire, parasind insa, din nefericire, unele puncte de privi re foarte importante din cele ale vechii critici moldove nesti, deosebiri care rezulta si din deosebirea dintre vre mea de la 1840—1860 si cea urmatoare, si din deosebirea de temperamente dintre critici.