Referat, comentariu, eseu, proiect, lucrare bacalaureat, liceu si facultate
Top referateAdmitereTesteUtileContact
      
    


 


Ultimele referate adaugate

Adauga referat - poti sa ne ajuti cu un referat?

Politica de confidentialitate





Ultimele referate descarcare de pe site
  CREDITUL IPOTECAR PENTRU INVESTITII IMOBILIARE (economie)
  Comertul cu amanuntul (economie)
  IDENTIFICAREA CRIMINALISTICA (drept)
  Mecanismul motor, Biela, organe mobile proiect (diverse)
  O scrisoare pierduta (romana)
  O scrisoare pierduta (romana)
  Ion DRUTA (romana)
  COMPORTAMENT PROSOCIAL-COMPORTAMENT ANTISOCIAL (psihologie)
  COMPORTAMENT PROSOCIAL-COMPORTAMENT ANTISOCIAL (psihologie)
  Starea civila (geografie)
 




Ultimele referate cautate in site
   domnisoara hus
   legume
    istoria unui galban
   metanol
   recapitulare
   profitul
   caract
   comentariu liric
   radiolocatia
   praslea cel voinic si merele da aur
 
despre:
 
EPIGONII - comentariu
Colt dreapta
Vizite: ? Nota: ? Ce reprezinta? Intrebari si raspunsuri
 
Mihai Eminescu j1p1pr

Dependent intr-o masura mai mare sau mai mica de inainta=ii sai (Alecsandri, Bolintineanu, Heliade, Gr. Alexandrescu), la varsta de de ani Eminescu devine dintr-o data el insu=i, nea=teptat de nou =i original, prin Epigonii. Acest poem (aparut pentru prima data in Convorbiri Literare din luna august ) aduna ca intr-un focar principalele direc\ii de dezvoltare a literaturii romane moderne de pana la cel mai mare poet al nostru.
Compozi\ional, Epigonii se sprijina pe o antiteza, procedeu tipic romantic, intre trecutul insufle\it de idealuri inalte, epoca scriitorilor de la , =i prezentul dominat de scepticism rece.
Apropiat ideologic de inainta=i, a caror „spusa” era „santa =i frumoasa”, pentru ca era izvorata din inimi, poetul repudiaza scepticismul, insa constata totodata imposibilitatea de a i se sustrage, acesta fiind o trasatura inerenta epocii:
Toate-s praf... Lumea-i cum este... =i ca dansa suntem noi.
Ideea apare explicit =i in scrisoarea catre Iacob Negruzzi, scrisoare ce inso\ea poezia la redac\ia Convorbirilor literare:
„Daca in Epigonii ve\i vedea laude pentru poe\i ca Bolliac,
Mure=an, Eliade — acelea nu sunt pentru meritul intern al lucrarilor lor, ci numai pentru ca intr-adevar te mi=ca acea naivitate sincera, neconsciuta cu care lucrau ei. Noi ce=ti mai noi cunoa=tem starea noastra, suntem trezi la suflarea secolului
— =i de aceea avem atata cauza de-a ne descuragia. Nimic — decat culmile stralucite, nimic — decat con=tiin\a sigura ca nu le vom ajunge niciodata. Si sa nu fim sceptici?”
Din citatul reprodus se poate observa ca Eminescu avea, privitor la scriitorii de la , o opinie critica foarte bine precizata, chiar de pe acum, din , care va ramane aproape neschimbata. Un Mure=an, un Bolliac sau Heliade erau pre\ui\i pentru „naivitatea sincera, neconsciuta” mai mult decat pentru



„meritul intern” al scrierilor lor. Cu numai opt luni mai inainte de apari\ia poeziei Epigonii, intr-un articol publicat in Albina din Pesta, poetul exprima exact aceea=i idee in legatura cu activitatea altui pa=optist, profesorul sau de la Cernau\i, Aron
Pumnul, caruia ii lua apararea impotriva unui detractor de ocazie, criticastrul baron Dimitrie Petrino. Intr-adevar, =i pentru Eminescu ideile filologice ale lui Pumnul erau gre=ite,
insa ele erau „cronistice” indrepta\ite pentru ca izvorau din
„increderea cea sfanta in puterea creatrice a limbii” , la inimosul profesor de la Cernau\i. Poetul a avut drept prima sursa de informa\ie =i inspira\ie pentru Epigonii Lepturariul lui Aron Pumnul (I — IV, Viena, —). Lauda exagerata a „scripturilor romane” se afla mai intai acolo =i Eminescu este perfect con=tient de acest lucru, dovada a faptului ca opiniile lui se intemeiau =i pe alte izvoare. Poetice=te insa accepta exagerarile lui Pumnul. O spune foarte clar in articolul amintit mai sus:
„Daca apoi Lepturariul a exagerat in lauda unor oameni ce nu mai sunt, cel pu\in aceia, mul\i dintre ei, au fost pionieri perseveren\i ai na\ionalita\ii =i ai romanismului — pionieri, solda\i gregari, a caror inima mare platea poate mai mult decat mintea lor, e adevarat — care insa, de nu erau genii, erau cel pu\in oameni de o erudi\iune vasta, a=a precum nu exista in capetele junilor no=tri dandy”.
Prima parte a poemului este o oda inchinata „zilelor de aur” cand au trait poe\i „ce-au scris o limba ca un fagure de miere”. Cre=terea u=or retorica a frazei poetice, ca =i unele epitete ca: „visari dulci =i senine”, „dulci =i mandre primaveri”,
„verzi dumbravi cu filomele”, mai amintesc de Alecsandri =i
Bolintineanu. Dar gestul scufundarii intr-o mare de vise, oceanele de stele, zilele „cu trei sori in frunte”, izvoarele gandirii =i raurile de cantari sunt imagini care arata pe marele Eminescu:
Cand privesc zilele de aur a scripturelor romane,
Ma cufund ca intr-o mare de visari dulci =i senine
Si in jur parca-mi colinda dulci =i mandre primaveri,
Sau vad nop\i ce-ntind deasupra-mi oceanele de stele,
Zile cu trei sori in frunte, verzi dumbravi cu filomele,
Cu izvoare-ale gandirii =i cu rauri de cantari.
Impresia de lauda exagerata o da caracterizarea lui
Cichindeal (sau Tichindeal), a=ezat chiar in capul ilustrului
=ir. „Gura de aur” este insa o expresie mai mult conven\ionala, copiata dupa Ioan Gura de Aur (Ioan Zlataust sau Ioan
Hrisostomul). Aici Eminescu se lasa influen\at de caracterizarea facuta de Pumnul, in Lepturariu (IV, partea I), modestului scriitor bana\ean care traducea, fara a marturisi, fabulele clasicului sarb Dositei Obradovici. Pumnul, la randul sau, reproduce opinia lui Heliade care, retiparind, in ,
Filosofice=ti =i politice=ti prin fabule moralnice inva\aturi, le numea „tablele legii aduse in pustie”. Heliade era un om care se entuziasma foarte u=or. Insa, daca avem in vedere ca
Fabulele lui Dimitrie Tichindeal se tipareau in (la Buda), lauda redactorului Curierului nu ne mai apare atat de exagerata. Caci cu ce se poate mandri poezia romana in materie de fabula pana la ? Exagerarea a parut flagranta
in momentul cand s-a descoperit ca Fabulele in chestiune, deosebit de valoroase, luate in ele insele, nu sunt originale, ci numai ni=te traduceri. Lucrul acesta nu l-a =tiut insa Heliade, nici Pumnul, nici Eminescu. Abia in , la Arad, I. Russu tiparea Fabulele lui Demetriu Cichindeal in traducere noua din originalul sarbesc al lui Dositei Obradovici, lucrare pe care Eminescu nu a cunoscut-o, poate, niciodata.
Mumulean „glas cu durere”, Prale „firea cea intoarsa”, Daniil
„cel trist =i mic” sunt mai mult ni=te figuri pitore=ti ce coloreaza epoca =i pe care Eminescu le prezinta ca atare. Despre Mumulean se informase, odata cu Pumnul in Lepturariul sau (IV, partea ), de la acela=i Heliade, autoritatea cea mai mare in probleme literare, care spunea despre autorul Caracterurilor cum ca, la un moment dat, in poezia lui: „Amorul dete loc durerii =i melancoliei”. De Ion Prale, un boem sucit, traducator al Psaltirii
in versuri (Bra=ov, ), autor de versuri rele din cale-afara
(„Iar de vrei sa faci versuri ia pilda de la Prale” — zice Gr.
Alexandrescu in Satira. Duhului meu) — , afla tot din
Lepturariu. Insa Eminescu a cunoscut =i alte pareri in legatura cu pitorescul personaj, citind poate Observa\iunile polemice ale lui Titu Maiorescu, aparute exact cu un an inaintea Epigonilor
(in Convorbiri literare din august , p. , unde in nota e pomenit, dupa o amintire a lui Vasile Alecsandri, Prale cu moravurile sale ie=ite din comun). Poetul nu men\ioneaza decat ciuda\enia omului, neurmand de asta data pe Pumnul, care se arata nemaipomenit de generos =i considera pe Prale drept un geniu, un fel de „uomo universale”: „Poet, music, arhitect, croitor, ciobotar =i aflator de lucruri noua. Spiritul lui \intea la universalitate.“
„Daniil cel trist =i mic” este Daniil Scavinschi (care se iscalea, dupa imprejurari, Scavinschi, Scavinescu, Scavinov, Scavin etc.).
Era „trist”, pentru ca in urma unei medicamenta\ii gre=it ad ministrate ii cazusera parul =i musta\ile, podoaba la care \inea foarte mult. Era „mititel de statura”, cum insu=i marturise=te in versurile care prezinta traducerea piesei Democrit, facuta de dansul dupa Jean-François Regnard (—):
De un Daniil Scavinschi cel mititel de statura
Pe care placu naturei a-l lucra-n miniatura.
Toate acestea Eminescu le putea afla in scrisoarea lui C. Ne gruzzi intitulata Un poet necunoscut (in edi\ia Negru pe alb,
) =i din acela=i Lepturariu, unde Pumnul tiparise


Intamplarea comiceasca a lui Democrit. Iancu Vacarescu e amintit prin versul: „Vacarescu cantand iara=i a iubirii primavara”, care face aluzie la cea mai de seama poezie a sa,
Primavara amorului.
Versul:
Cantemir croind la planuri din cu\ite =i pahara a dat na=tere la interpretari foarte diferite. S-ar putea sa fie o aluzie la opera lui Dimitrie Cantemir Divanul sau galceava
in\eleptului cu lumea sau giude\ul sufletului cu trupul, cunoscut lui Eminescu din Arhiva istorica a Romaniei (tom. II,), publicat de B. P. Hasdeu , dupa cum s-ar putea sa fie o referire la planurile politice ale domnitorului moldovean care dadea banchete in cinstea lui Petru cel Mare, venit la Ia=i cu suita =i armatele sale in , a=a cum men\ioneaza cronica lui Neculce
=i aceea a lui Nicolae Costin. S-ar putea, de asemenea, sa fie la mijloc un reflex al lecturii unei balade populare referitoare la
Constantin Cantemir, tatal lui Dimitrie, balada in care se pomene=te de banchetele domnitorului moldovean ce poruncise moartea Costine=tilor. Probabila este — dat fiind faptul ca versul continua a ramane obscur — =i ipoteza dupa care Eminescu s-ar referi la Antioh Cantemir, fiul lui Dimitrie, scriitorul clasic rus.
Acesta aparea, cu o satira tradusa de C. Negruzzi, in Lepturariul lui Pumnul in care era vorba de un boier, facand „din cu\ite =i pahara” planuri de amenajare a mo=iei. Ipoteze se mai pot face inca.
Alexandru Beldiman cu Tragodia sa este caracterizat, printr-o inten\ionata gre=eala, facuta in spiritul sintaxei greoaie a poetului anului : “Beldiman vestind in stihuri pe razboiul inimic”; Sihleanu cu ale sale Armonii intime e denumit „lira de argint”; Donici e caracterizat printr-o metafora deosebit de sugestiva : „cuib de-n\elepciune”, referin\a facandu-se la fabu list. Pann este „finul Pepelei cel iste\ ca un proverb”, aluzie la celebra Povestea vorbei.
Lui Heliade i se dedica una dintre cele mai frumoase strofe, tulburatoare prin imagistica ei pletorica, romantica. Autorul
Biblicelor sau noti\e istorice, filozofice, religioase =i politice asupra Bibliei (Paris, ) e infa\i=at ca un profet al amaraciunilor viitoare. El este un munte cu capul de piatra detunata de furtuni, o enigma neexplicata, un sfinx plutind in ce\uri de mitologie =i eresuri:
Eliad zidea din visuri =i din basme seculare
Delta biblicelor sante, profe\iilor amare,
Adevar scaldat in mite, sfinx patrunsa de-n\eles;
Munte cu capul de piatra de furtune detunata,
Sta =i azi in fa\a lumii o enigma nesplicata
Si vegheaz-o stanca arsa dintre nouri de eres.
Bolliac e amintit prin Sila =i Claca=ul: „Bolliac canta iobagul
=-a lui lan\uri de arama”.
Carlova, prin poezia sa Mar=ul, chema o=tirea „l-ale \arii flamuri”, care insa erau „negre”, indoliate, patria a=teptand
inca eliberarea. Gr. Alexandrescu e comparat cu Byron, cand
in Umbra lui Mircea. La Cozia vrajea umbre „dintr-al secolilor plan” =i cand, in Anul , descifra „eternitatea din ruina unui an”. Bolintineanu plange romantic la capataiul iubitei, aluzie la fata tanara pe patul mor\ii. Una dintre cele mai frumoase strofe ale Epigonilor este aceea dedicata lui Andrei Mure=anu.
Eminescu ii inchinase =i cunoscutul poem faustic Mure=an, ramas postum. Mure=an devine simbolul poporului roman care, la , „scutura lan\ul cu o voce ruginita”. Comentand aceasta rara imagine, G. Calinescu scria:
„Ce imagine mai marea\a pentru cantare\ul de=teptarii noastre decat aceasta a lui Mure=an legat in lan\uri pe care le scutura? Vocea lui nu e ragu=ita, ci, de atata imbra\i=are cu fieraria ruginita, pe lira canta cu mana «amor\ita» de stransoare.
In acela=i spirit uria= =i fabulos, el vorbe=te brazilor, face sa rasune mun\ii =i invie piatra”.
Cum arata acela=i G. Calinescu, Eminescu introduce amplu
=i substan\ial adevarata metafora in poezia romaneasca.
Alecsandri =i Bolintineanu cultivau cu precadere compara\ia:
„Ca fantasme albe plopii in=ira\i se pierd in zare”; „Ca un glob de aur luna stralucea” etc. Chiar atunci cand metafora se producea, la poe\ii anteriori, ea nu avea densitatea =i puterea evocatoare a celei eminesciene. De o mare plasticitate este versul:
Iar Negruzzi =terge colbul de pe cronice batrane, sugerand un gest memorabil, vazut de cititor ca pe un ecran.
Semnul marii poezii sta mai ales in puterea de concretizare a abstrac\iunilor. In evocarea trecutului istoric (din Alexandru
Lapusneanul, Riga Poloniei =i domnul Moldovei, Sobie\ki =i
Romanii, Aprodul Purice), Negruzzi realiza culoarea de epoca muind pana in cerneala vremurilor: „Moaie pana in cerneala unor vremi de mult trecute”.
Alecsandri este „rege al poeziei, ve=nic tanar =i ferice”. El, care a cules baladele =i poeziile populare ale romanilor =i a compus Doinele =i lacrimioarele, „doine=te din frunza”, „zice” din fluier =i poveste=te cu basmul, in=irand — in In=ir-te margarite
— margaritare pe firul unei raze de stele. El evoca in legende
„dorul \arii cei strabune, vremea lui Stefan cel Mare”.
Cum s-a mai observat, in partea a doua a poemului Eminescu e total original, purificat de orice urma de conven\ie =i retorism.
Acum apare mi=carea abrupta, sacadata a frazei satirice.
Propozi\iile sunt scurte, interogative, juxtapuse, eliptice de predicat cele mai multe:
Iara noi? noi, epigonii? Sim\iri reci, harfe zdrobite,
Mici de zile, mari de patimi, inimi batrane, ur`te,
Ma=ti razande puse bine pe-un caracter inimic;
Dumnezeul nostru: umbra, patria noastra: o fraza;
In noi totul e spoiala, totu-i lustru fara baza:
Voi credea\i in scrisul vostru, noi nu credem in nimic!
Metafora, prin care abstrac\iile devin materiale, palpabile, se afla aici, in partea a doua a poeziei Epigonii, la locul ei mai mult ca oriunde: epigonii sunt sim\iri reci, harfe zdrobite; de=i sunt tineri, mici de zile, sunt mari de patimi =i au inimi batrane, ur`te; in timp ce inainta=ii, de=i sunt batrani, au inimi mari, tinere inca. Contrastul tanar - batran, infa\i=at prin rasturnare, izbe=te imagina\ia, imprimandu-se cu o for\a expresiva imposibil de aflat altundeva decat la Eminescu:


S-a intors ma=ina lumii, cu voi viitorul trece;
Noi suntem iara=i trecutul, fara inimi, trist =i rece.
Primul din cele doua versuri citate mai sus era o reminiscen\a din poezia Moldova in anul de Vasile Fabian Bob, poezie aflata de asemenea in Lepturariu (tom III, p. ):
S-a intors ma=ina lumii, s-a intors cu capu-n jos.
Prozaicul emistih s-a intors cu capu-n jos este inlocuit
(opera\ia a avut loc parca incon=tient, in fierberea inspira\iei) cu straniu de frumoasa expresie cu voi viitorul trece, preten\ioasa
in formularea ei =i cumva ininteligibila pana la un punct, limba lui Eminescu impresionand spiritul =i prin anume absconsita\i.
Cuvantul familiar, diurn, prozaic — luat in sine — va aparea
insa numaidecat in formularea metaforelor care exprima pozi\ia epigonilor: fraza, lustru, spoiala, calp, carpim, manjim, privire scrutatoare, minciuna. Contrastul dintre genera\ii se realizeaza prin acel joc al pronumelui personal noi — voi, pus la inceput de vers sau la cezura, in propozi\ii simetrice, a=ezate paratactic:
Voi, pierdu\i in ganduri sante, convorbea\i cu idealuri;
Noi carpim cerul cu stele, noi manjim marea cu valuri.
De remarcat, chiar in versurile citate, deosebirea de expresie de la unul la celalalt, facuta anume pentru a servi acela=i con trast romantic. A fi pierdut in ganduri, a „convorbi cu idealuri”
(formulare u=or pleonastica, retorica chiar, pana la un punct), a pronun\a s`nte in loc de sfinte etc. sugereaza atitudinea visatoare tipic pa=optista. Versul al doilea insa, de o mare precizie =i corectitudine rece, cade retezat, ca o sentin\a fara apel.
Ultimele — strofe ale Epigonilor realizeaza prin pana lui
Eminescu una dintre cele mai patrunzatoare pagini lirice in care e vorba de scepticism: epigonii privesc reci la lumea asta, dispre\uiesc pe vizionari =i considera ca totul e conven\ie, de vreme ce s-a constatat ca un lucru care azi e drept, maine poate deveni minciuna. Lupta inainta=ilor a fost de=arta =i \inta lor nebuna. Scepticii formuleaza defini\ii schopenhaueriene de felul
„Moartea succede vie\ii, via\a succede la moarte”. Lumea nu are — dupa dan=ii — alt sens. Cugetarea nu e decat o „combi nare maiestrita” a unor lucruri care nu exista, o carte „trista
=i-ncalcita/Ce mai mult o incifreaza cel ce vrea a descifra”.
Poezia? „Inger palid cu priviri curate,/Voluptos joc cu icoane =i cu glasuri tremurate,/Strai de purpura =i aur peste \arana cea grea”.
A=adar, poetul traie=te o drama, drama neputin\ei ie=irii din contemporaneitate, condi\ia de epigon sceptic fiind in cele din urma =i a lui, cu toate ca ideologic ramane un adept =i un admirator al inainta=ilor de la . De aici decurge vibra\ia lirica intensa a poemului, care trebuie vazut ca un manifest ivit intr-un moment de rascruce al dezvoltarii poeziei romane=ti.
Cercetate strict din unghiul de vedere al categoriilor gramaticale, versurile din Epigonii nu spun mare lucru. Caci
Eminescu, oricat de mult ar fi iubit =i studiat limba romaneasca, o privea mai intai =i intai ca pe un mijloc de comunicare, =i nicidecum ca pe un scop in sine. Poetul se folose=te de cuvantul cel mai potrivit =i cel mai la indemana pentru exprimarea ideii.
Nimic nu-i era mai strain decat pitorescul de limbaj.
Muzicalitatea insa=i a limbii il interesa numai in masura in care aceasta ajuta muzica ideilor, singura valabila in poezie.
O prima confirmare a celor aratate mai sus o da observa\ia asupra vocabularului. Eminescu utilizeaza, in toata libertatea, cuvantul vechi, neao=, rar, alaturi de neologism, descopera noi sensuri sau le intare=te pe cele mai pu\in cunoscute. Impresia de frumos nu vine insa din cuvintele luate izolat, ci din context, din frumuse\ea ideii poetice. A crede ca Eminescu are cuvinte =i expresii frumoase in sine =i, in genere, ca a scris intr-o limba frumoasa este o eroare provenita din despar\irea arbitrara a formei de con\inut.
Astfel arhaicul scripturi nu e folosit decat in consonan\a cu zilele de-aur ale entuziasmului inainta=ilor pentru cuvantul scris.
Popularele colinda =i dumbrava sunt in acord cu ideea scufundarii
intr-o mare de vise, dupa cum grecismul filomele da sugestia de epoca, de la =i de mai inainte, acest cuvant fiind socotit pe atunci potrivit a inlocui cu succes romanescul privighetoare.
Donici, „cuib de-n\elepciune”, pune „urechile ce-s prea lunge ori coarnele de la cerb” sa mediteze. Boul lui e cuminte (cuvant cu doua in\elesuri: bland sau in\elept) =i vulpea diplomata.
Vechiul =i rarul participiu neinturnata, din versul:
S-au dus to\i =i s-au dus toate pe o cale nenturnata, suna mai categoric decat neintoarsa, in vederea transmiterii ideii de ireversibilitate. Heliade este o „enigma nesplicata”.
Neologismele, dintre care unul e transcris, prin abatere de la regula, italienizant (de la esplicare, esplicazione) in spirit heliadist, stau foarte bine alaturi de un cuvant bisericesc =i arhaic, eres, din versul urmator:
Si vegheaz-o stanca arsa dintre nouri de eres, care insa sugereaza =i ideea de eresie (ratacire), nu fara a avea
=i el un corespondent italian (eresia care se traduce cu erezie, dar =i cu... injuratura). Nouri de erezii, iata tot ce poate fi mai
in spiritul lui Heliade, visatorul romantic, fauritorul de planuri fantastice, dar =i polemistul in lupta cu tot felul de adversari.


Verbul a vraji e adus la sensul lui ini\ial, acela de chemare a duhurilor, ceea ce se potrive=te evocarii umbrei lui Mircea cel
Batran la Cozia de catre Gr. Alexandrescu:
In prezent vraje=te umbre dintr-al secolilor plan.
Neologismul plan, din acela=i vers, e folosit pentru convertirea abstrac\iunii temporale secole intr-o reprezentare mai concreta, spa\iala. Asemenea vocabule, introduse in chipul cel mai nea=teptat in lirica, i=i au func\ia lor precisa, mai ales
in a doua parte a poemului:
Noi? Privirea scrutatoare ce nimica nu viseaza,
Ce tablourile minte, ce sim\irea simuleaza,
Privim reci la lumea asta — va numim vizionari.
O conven\ie e totul; ce-i azi drept, maine-i minciuna.
……………………………………………………..
Moartea succede vie\ii, via\a succede la moarte.
Adjectivul calificativ scrutatoare e pus pentru a marca raceala
=i neincrederea, in opozi\ie cu visatoare. Verbul din predicatul simuleaza e depreciativ pe langa substantival abstract sim\irea.
Vizionari =i conven\ie este un mod liric al stilului indirect liber, succede suna doctoral, ca intr-o defini\ie, =i ironic-amar totodata.
Cuvantul neao=, arhaismul =i provincialismul sunt folosite nu pentru culoare, cat mai ales pentru precizia ideii. Mure=an
„rumpe” coarde de arama. Arhaicul rumpe (il aflam la cronicari, dar, prin imitarea celor vechi, =i la pa=opti=ti) e mult mai potrivit decat rupe, care suna sec =i prozaic. Glasul lui Mure=an era a=a de puternic, incat poetul nu canta pe o lira cu coarde de argint, ci pe una cu coarde de arama, rasunatoare ca ni=te fanfare, pe care — dat fiind ca glasul lui simbolic vine din strafundul trecutului de oprimare — le rumpe. Cuvantul, sonor, sugerand gestul energic al cantare\ului, transmite in chipul cel mai elocvent ideea poetului-profet care chema „piatra sa invie”.
Regionalul colb din versul:
Iar Negruzzi =terge colbul de pe cronice batrane e potrivit aici, unde e vorba de cronicarii moldoveni a caror mana veche (adjectivul are sensul special de batran) scrisese domniile romane pe mucedele pagini. In schimb, muntenescul praf sugereaza distrugerea =i neantul, fiind cu totul la locul lui
inainte de o prima cezura, in versul:
Toate-s praf...//Lumea-i cum este//=i ca dansa suntem noi, care, sunand senten\ios in finalul poemului, este frant in trei propozi\ii. A=adar, Eminescu folose=te un cuvant sau altul nu pentru ca ar fi mai frumos, ci pentru ca e mai propriu in a transmite ideea. Carpim =i manjim, iata doua cuvinte ur`te. Si totu=i cat de propriu suna ele in versul:
Noi carpim cerul cu stele, noi manjim marea cu valuri, transformandu-se de fapt in metafore. Opera\ia a avut loc in fierberea inspira\iei, cu punctul de plecare in urmatoarea compara\ie probabila: „Noi, epigonii, scriem (sau pictam) a=a de urat, de parca am carpi cerul cu stele =i am manji marea cu valuri”. Poetul a re\inut puterea expresiva a celor doua verbe =i a contras totul intr-o formulare cat mai lapidara.
Sur, rece, spoiala, trista, incalcita, lustru fara baza, lupta de=arta, alt sens n-are lumea..., cadavru trist =i gol, \arana cea grea, noroi, praf etc., iata alte vocabule =i expresii care concura la ideea de scepticism epigonic, dar nu prin ele
insele, ci prin \intuirea lor in contextul poemului, care surprinde ochiul printr-o mare concentrare =i da impresia neta de forma unde abia incape gandirea. Nevoia de conciziune l-a adus pe poet la crearea de noi cuvinte uneori.
A=a, de exemplu, incifra e format prin opozi\ie cu descifra:
„...cartea trista =i-ncalcita,/Ce mai mult o incifreaza cel ce vrea a descifra” (ca =i deszic, fa\a de zic, in Mortua est: „Ce un secol o zice, ceilal\i o deszic”).
Exprimarea concentrata, sintetica poate fi constatata =i in construc\iile in care este elidat articolul posesiv (genitival), fapt ce da aspect de dativ comunicarii:
Delta biblicelor sante, profe\iilor amare
Ce-aratau faptele crunte unor domni tirani, vicleni.
...Combinare maiestrita
Unor lucruri nexistente...
Tot a=a, eliminarea lui ca in introducerea circumstan\ialului:
Si vegheaz-o stanca arsa dintre nouri de eres
(subin\eles: „vegheaza ca o stanca...”).
S-ar putea insa ca aceste intorsaturi sintactice sa mimeze pa=optismul, fiindca le gasim la Heliade =i la Alecsandri. Aceea=i func\ie stilistica, de evocare a epocii prin mimetism de limbaj o avea — dupa cum aratam — „enigma nesplicata”, ca =i acel pe gre=it pus sa introduca acuzativul din versul: „Beldiman vestind
in stihuri pe razboiul inimic”.
In acela=i fel ar mai putea fi interpretat =i sante din „sante firi vizionare”, adjectivul gerundival din „lebada murinda“, care evoca O fata tanara pe patul mor\ii a lui Bolintineanu, antepunerea adjectivului inso\it de prepozi\ie in expresia: „umbra dulce cu de-argint aripe albe”, ca =i pluralul mite din versul:
Adevar scaldat in mite, sfinx patrunsa de-n\eles.
Ele pot fi insa =i simple abateri de la regulile comune ale exprimarii strict literare, gre=eli provenite din forma prea stramta,
incorsetata, pe care limba o impune cugetarii de geniu, poetul nefiind interesat de perfec\iunea gramaticala, sacrificand-o, in orice caz, ideii. „Este gre=it dar — arata G. Calinescu — sa se creada ca
Eminescu ingrijea forma, fiindca in in\elesul acesta de combina\ie forma nu-l interesa deloc. Sfor\area, cea mai mare sfor\are artis tica din literatura romana, exista la el, dar nu spre a face versuri sonore =i bine rimate, insa uneori gaunoase, ca Alecsandri, ci a cristaliza cat mai aproape de momentul genetic ideea.”



Colt dreapta
Creeaza cont
Comentarii:

Nu ai gasit ce cautai? Crezi ca ceva ne lipseste? Lasa-ti comentariul si incercam sa te ajutam.
Esti satisfacut de calitarea acestui referat, eseu, cometariu? Apreciem aprecierile voastre.

Nume (obligatoriu):

Email (obligatoriu, nu va fi publicat):

Site URL (optional):


Comentariile tale: (NO HTML)




Noteaza referatul:
In prezent referatul este notat cu: ? (media unui numar de ? de note primite).

2345678910



 
Copyright 2005 - 2023 | Trimite referat | Harta site | Adauga in favorite
Colt dreapta