q5v21vb
Costache Conachi (1777—1849) e un poet dedicat exclusiv lui
Eros, traind in iatac si pe sofa. Versurile in acrostih ne dezvaluie un raboj de femei: Casandra, Anica, Elena, Lucsandra, Marioara. Conachi petrarchizeaza prin “la petite poésie” a secolului XVIII, cultivand un intreg jansenism amoros, mergand de la faza “dulcelui stil” pana la poza melancolica:
Innoptez printre prapastii, printre rapi, printre ponoara
Ca doar oi uita degraba dorul care ma omoara...
Cum poetul nostru e un Petrarca ras in cap, cu chip de faun oriental, cu islic, antereu si iminei, ducand omagiul pana la tararea in pulbere si la inchinarea ortodoxa si tristeta occidentala pana la pandalii si istericale, efectul e dintre cele mai originale. Pretiozitatea, obisnuita in aceasta poezie, se rascumpara printr-o mare gingasie, vrednica de un Chiabrera;
Doi ochisori verzi,
Ce privind nu-i pierzi
Printre ceialalti,
Genele-i umbresc
Si ei stralucesc
Ca niste brilanti.
“Les ruses de l’amour” ocupa un loc mare in chip de mici epigrame:
Nu pot a tagadui
Ca moriu... de nu te-oi iubi... simulari de lesinuri si nebunii orientale si tot atat de occidentale
(langueurs, défaillances, fureurs, transports), artificioase si simetrice:
Simtu-te ca vii? tremur peste fire;
De te vaz, ma pierd... si-mi ies din simtire.
Gurita deschizi, ceriul se deschide;
De mana ma iai, foc simt ca m-aprinde!...
In brate ma tii, fulgera vazduhul...
La sanu-ti ma strangi, caz si imi dau duhul!...
De esenta petrarchismului sunt lunga durata a iubirii inregistrata odata la numarul mistic noua:

De noua ori pana astazi pamantul colindator
Au calatorit pe crugul soarelui nemiscator...
De cand am vazut cu ochii o muritoare a ta... indoiala, confuzia intre “prietesug” si amor, marea solemnitate erotica.
La Slanic, in decor alpestru, cu
Munti inalti pana la nouri, paraie prin stanci varsate,
Codri de copaci salbateci printre petre rasturnate,
Prapastii peste prapastii, adancimi intunecoase... boierul cu islic cade la picioarele Zulniei cu inima sagetata “ca de-o arma arzatoare” si se inclesteaza cu mainile de picioarele ei. Ca si stravechea Laura, Zulnia, “ibovnica slavita”, avea un sot. Ingrozita,
“in sudori, lacrimi scaldata, desculta si despletita”, ea alearga “zaluda“ si se lungeste la pamant cu ochii negri ca mura si gura ca rubinul.
Boierul o duce sub un copac mare si, luand chezasie cerul, jura s-o iubeasca pana la moarte:
Atunci fulgere cu trasnet prin vazduh scaparatoare,
Pamantul tot in cutremur, si stihiile-n perzare
Samana inspaimantate de atata patimire!...

Dupa aceea, vulnerat, indragostitul cu giubea isi poarta “melan holia” prin singuratati. Visul amorului aduce o banuiala de Roman de la rose si de La carte du tendre a d-nei de Scudéry. E vorba de “caile amorezesti”, de temutul, fratele prepusului si clevetirii, prieten al necredintei, de caiala si alte abstractiuni de acestea.