n6q11qj
Trecand peste palidul anacreontic rural G. Tutoveanu, se cade sa ne oprim la Corneliu Moldovanu, autor de versuri sacerdotale, de o indiscutabila puritate de timbru si intr-o limba relativ incolora dar cu o usoara aroma biblica, care canta dupa Anghel “soapta miresmelor dulci ca si mierea” a florilor si izbuteste mai ales cand se coboara la intimitati:
O, Medy, ochii tai as vrea sa-i cant
Si parul tau ce-si flutura in vant
Risipa de beteala aurie,—
Si gura, si gropita din barbie...
(Chiar nasul e-un motiv de poezie...)
Bucata antologica este descrierea secetei din Cetatea soarelui , viziune hugoliana tratata in colori de carte bisericeasca:
Pamantul e vanat,— si-adanc impietrita
Puterea rodirii in brazda lihnita;

Un rau de cenusa e holda de grau

In care an-vara intrai pan’ la brau;
Cuptor e pamantul — vazduhul dogoare,
Si zorii n-au roua, si-n murg nu-i racoare.
Reprezentativa este si talmacirea in versuri a Cantarii Cantarilor, in lexic timid dar cu fraze alunecand grele, uleioase:
Neagra sunt, dar in Ierusalim
Nu-i alta mai frumoasa decat mine,
Dulce sunt — ca mierea de albine,
Ca ramura de vita, mladioasa,
Placuta ca un zambet, ca un dar,
Ca falnicele corturi din Kedar.
Romanul in doua volume Purgatoriul e fara valoare.