e1t15tz


1. BOGDAN PETRICEICU HASDEU (1838-1907)

Hasdeu - “un geniu universal”
Hasdeu face parte din familia spiritelor enciclopedice si universale, a personalitatilor titanice ale culturii romane, din seria inaugurata de Dimitrie Cantemir. Personalitate polivalenta, fascinanta si contradictorie, creator original in variate domenii, savant ce impresioneaza prin eruditie, dar si prin noutatea ipotezelor, scriitor inzestrat si expresiv, unul dintre cei mai prolifici gazetari ai vremii, Hasdeu a fost un “geniu universal”, “romanul cel mai invatat al secolului al XIX-lea” -; dupa aprecierea superlativa a lui Mircea Eliade.
Avand in vedere vastitatea cunostintelor, pasiunea luciferica pentru cercetarea limbii si a istoriei nationale, viziunea totalizatoare asupra vietii sociale si a formelor de expresie simbolica, Eliade considera ca Hasdeu este un deschizator de drumuri in cultura romana moderna, un geniu ce nu are termen de comparatie in epoca, in privinta fortei creatoare, decat in personalitatea emblematica a lui Eminescu. Intre cei doi se pot gasi numeroase si profunde elemente de convergenta spirituala, afinitati teoretice si de viziune istorica. Temperament viforos si agitat de impulsuri contradictorii, spirit iscoditor si abisal, cu atitudini radicale si adesea incoerente, dar cu inzestrari geniale, Hasdeu se afla totusi la antipodul spiritului clasic si geometric intruchipat de Maiorescu. Polemicile sale cu Junimea si cu mentorul ei stau marturie pentru aceasta distanta psihologica si de strategie culturala, desi, in ceea ce priveste sensul profund al unor atitudini spirituale, Hasdeu se integreaza in “directia noua”, fiind si el interesat de a promova “nationalitatea in marginile adevarului” si de a contribui la edificarea unei culturi romanesti autentice si competitive pe plan european.

Hasdeu si-a uimit contemporanii, dar si biografii care i-au cercetat opera, prin eruditia sa “prapastioasa” (unii exegeti afirma ca stapanea 26 de limbi!), prin capacitatea de munca iesita din comun si prin noutatea metodei aplicate in studiul limbii si al istoriei. Intre anii 1860-1888 (anul mortii fiicei sale Iulia), Hasdeu a fost pentru cultura romana un adevarat “om-orchestra”, afirmand-se ca scriitor (poet, prozator, dramaturg), ca publicist redutabil si ca istoric fara egal, ca lingvist, folclorist si etnolog, precum si ca filosof al istoriei si al culturii. Hasdeu era efectiv in acei ani o “institutie” a culturii nationale. G. Calinescu il prezinta astfel: “Hasdeu a fost un geniu universal si se poate afirma ca a izbutit aproape peste tot”, iar in Etimologicum, opera vietii sale, ce ramane “ca literatura a imaginatiunii stiintifice, ca un roman al senzatiei investigative”, Hasdeu s-a dovedit “un Al. Dumas al istoriei si un Edgar Poe al filologiei”. Proiectat pe un plan gigantic, asemenea unui templu oriental, Etimologicum Magnum Romaniae este o opera unica in cultura romana, o adevarata enciclopedie a vietii istorice a poporului roman. A fost un publicist si polemist de temut in epoca, editand numeroase reviste, dintre care cele mai cunoscute sunt cele de istorie: Arhiva istorica a Romaniei (1864), Columna lui Traian (1870-1883).
Principalele sale lucrari sunt:
• Istoria critica a romanilor (1873-1875);
• Cuvente den betrani (1878-1881);
• Etimologicum Magnum Romaniae (1886-1898);
• Principii de filologie comparata (1875);
• Sic cogito (1900).

Istoria ca disciplina integratoare
Gandirea lui Hasdeu se caracterizeaza prin rigoarea demonstratiilor si a documentarii istorice, dar si prin indrazneala ipotezelor, prin forta interpretativa pe care o aplica asupra documentelor. Alaturi de eruditia sa, el se caracterizeaza prin pasiunea romantica pentru cunoasterea totala a realitatii, prin nostalgia originilor, prin interesul pe care-l arata culturilor arhaice, incercand sa reconstituie diversele forme istorice pornind de la fenomenul originar.
“Cea mai sublima forta este de a citi in trecut si in prezent prin puterea unei colosale imagiuni, care, bazandu-se pe putine fragmente, reconstituite deodata un intreg grandios”.
El are deci o viziune integratoare, venita pe o filiera romantica si organicista, potrivit careia istoria are un nucleu, un prototip arhaic care se desfasoara in manifestari diverse, intre care istoricul poate descoperi analogii si similitudini. Demersul sau incearca sa reconstituie, printr-o hermeneutica totala, intregul din fragmente disparate. “Fiecare virgula in isoria umanitatii are un profund inteles”. “Doua-trei cuvinte dintr-o limba pot restaura o lunga si obscura faza din istoria nationala”.
Conceptia sa asupra istoriei si-a denumit-o “pozitivism istoric”, intrucat pune un mare accent pe documentatia istorica, pe recursul la izvoare si pe “critica izvoarelor”. Este influentat de curentele spirituale si de metodologiile vremii, dar este interesat sa realizeze o sinteza originala a lor. Se inscrie in campul conceptiilor evolutioniste, pozitiviste si romantice.
Potrivit lui, istoria “trebuie sa probeze materia prin experienta, spiritul prin rationament, si sa probeze prin rationament si experiment ceea ce este natural si spiritual totodata”. Obiectivitatea se obtine prin sinteza dintre experienta si gandire. El se fereste sa se angajeze ferm pe opozitie inspiritualista sau materialista, spunand ca un pozitivist bazat pe istorie trebuie sa fie naturalist, spiritualist si deist.
Activitatea lui Hasdeu cuprinde doua perioade. Prima a fost numita perioada romantica (1860-1870), definita prin tendinta de a idealiza trecutul istoric si de a acorda personalitatilor un rol exceptional. “Istoricul este un uvrier si un artist totodata”, spunea el, intelegand istoria ca o reconstructie in care documentatia si imaginatia conlucreaza fecund. Personalitatile istorice au capacitatea de a imprima evenimentelor o anumita directie de evolutie. Eroul rezuma legitatea istorica a unui moment, nu este supus ei (cazul Istoriei lui Ion Voda cel Cumplit).
A doua faza a gandirii sale este una critica si se caracterizeaza prin tendinta de a intemeia istoria ca stiinta explicativa dupa modelul stiintelor naturii. Insista pe nevoia de documentatie, rigoare, demonstratie, stabilind si un canon al metodologiei critice in cercetarea istorica. Ea cuprinde formularea unei viziuni integratoare asupra vietii sociale. Toate fenomenele trebuie privite in conexiunea lor. Este vorba, totodata, de o perspectiva interdisciplinara prin care istoria trebuie legata de intregul corp al stiintelor naturii si al stiintelor sociale.
Hasdeu intemeiaza deci o conceptie integratoare asupra istoriei, considerand ca aceasta disciplina trebuie sa cumuleze si sa rezume informatia stiintifica particulara, reconstituind viata sociala in ansamblul articulatiilor sale. Istoria, spune el, este “partea cea mai supraordonata in clasificarea stiintelor”, intrucat ea isi subordoneaza rezultatele cercetarilor particulare “sub raport teritorial, etnografic, dinastic, nobilitar (politic), ostasesc, religios, juridic, economic, literar si artistic”. Exista, spune el, un “complex al stiintelor bio-sociologice” care fundamenteaza istoria si care se sprijina pe cunoasterea textelor, a stiintelor naturii, a filologiei si a economiei politice. Istoricul trebuie sa verifice datele prin confruntarea cu documentele sincronice ale evenimentelor, sa detina o cunoastere multilaterala a lor si sa nu deformeze “adevarul istoric” din considerente politice sau patriotice. Iata decalogul principiilor pe care trebuie sa le respecte istoricul:
“1. Nu e permis istoricului a-si intemeia asertiunile decat numai pe date sincronice evenimentelor;
2. Chiar o sorginte in intelesul de mai sus nu e suficienta daca e una, nesustinuta printr-o serie de mai multe alte consideratiuni;
3. O marturie mai noua atunci numai capata caracterul de fantana ade izvor istorici daca se poate demonstra ca a fost foarte aproape de loc si de timp, sau cel putin avusese la dispozitiune niste adevarate sorginti in virtutea carora se pronunta;
4. Sa nu se citeze niciodata ceea ce nu s-a citit, iar in caz de a fi imprumutata de aiuri vro citatiune sa se puna modestul apud, fara de care nu se poate sti pe a cui responsabilitate se vorbeste;
5. Afara de fantane, scuturate de orice dubiu, nu exista nici o autoritate in istorie si cu atat mai putin nici o nefailibilitate;
6. O sorginte trebuie studiata in text si-n context, cunoscandu-se intr-un mod filologic limba originalului;
7. Nu este iertat a sacrifica eterna veritate trecatorului interes, fie acesta de orice natura, caci falsificandu-se o singura veriga nu vom mai putea intelege totalitatea catenei;
8. Cineva se naste transilvan, moldovean, muntean, basarabean etc., dar istoricul poate fi numai roman prin simtamant si trebuie sa fie numai om prin ratiune: provincialismul si fanatismul ucid stiinta;
9. Ceea ce-i comun naturii umane intregi, formand o nestramutata lege universala, se aplica catre toate cazurile concrete, suplinind chiar lipsa fantanilor propriu-zise;
10. Istoria fiind partea cea mai supraordonata in clasificatiunea pozitivista a stiintelor, nu este nici o ramura a cunostintelor care sa nu poata raspandi cateodata o vie lumina asupra unei cestiuni istorice”.

Raportul dintre natura si istorie
Problema fundamentala a conceptiei sale o constituie raportul dintre natura si istorie. Istoria umana este o istorie naturala, dupa ideea lui Herder, dar ea are o rationalitate intrinseca, o necesitate care o strabate si o ordoneaza. Hasdeu concepe aceasta relatie in termenii interactiunii. Natura actioneaza asupra istoriei, o conditioneaza, o modeleaza intr-o forma anumita. La randul ei, istoria umana reactioneaza si modifica natura. In conceptia sa, omul este o fiinta activa care isi organizeaza viata pornind de la datele naturale. Factorii naturali se impletesc cu cei sociali si umani. Interactiunea societate-natura este conditia permanenta a dezvoltarii umane. Natura si istoria actioneaza reciproc una asupra alteia si astfel si istoria poporului roman este istoria reactiunilor poporului roman fata de mediul sau natural.
“Nu numai natura stapaneste pe om, ci inca si omul modifica natura, incat adesea e greu a decide in aceasta perpetua actiune si reactiune dintre materie si spirit, daca un fenomen oarecare se datoreste anume naturii sau anume omului, ci mai bine ambelor”.
Deci, evolutia istorica se explica prin impletirea si inlantuirea factorilor naturali si umani. In consecinta, stiintele naturii si stiintele sociale se afla in relatii de interdependenta, asa dupa cum societatea se afla in legatura organica cu natura.
Hasdeu depaseste determinismul geografic prin ideea ca actiunea factorilor naturali este limitata si prin rolul pe care-l acorda actiunii umane in istorie. “Trebuie sa vedem pana la ce punct se poate subordona sau trebuie vrand-nevrand sa se subordoneze un popor, in bine sau in rau, inrauririi pamantului”. Natura este deci unul dintre factorii determinanti, dar nu singurul si adesea nu cel mai important. Alaturi de natura intervin si alti factori, precum institutiile sociale, factorii demografici, actiunea umana, personalitatile istorice si providenta.
“A admite fara cercetare si fara restrictiuni dictatura pamantului, a trece peste ideea idiosincraziilor individuale si de ginte, a uita principiul atavismului (traditia), a nu recunoaste providenta, a nu lasa omului liberul arbitru fata cu natura si divinitatea, este a nu intelege istoria”.
Dupa cum vedem, Hasdeu este interesat de o imagine complexa asupra factorilor istorici, respingand deopotriva fatalismul geografic si cel religios. In felul acesta, el se detaseaza de un determinism rigid si mecanicist.
Providenta, considera Hasdeu, este “o forta conducatoare pmniprezenta, inexprimabila, pe care omului nu-i este dat sa o cunoasca, dar pe care el nu poate sa nu o recunoasca”. Dupa opinia lui, superioritatea unui popor fata de alte popoare nu e un dat fatal, dar e determinata de o “selectie providentiala”. Interventia divinitatii in istorie este incidentala si nu determina nimic in mod direct. Omul este cel care realizeaza istoria in complexul de interactiuni al factorilor mentionati. Nu exista popoare osandite la barbarie de catre providenta. Exista numai “popoare lenese”, in conceptia sa. Desi, potrivit lui Hasdeu, unele popoare sunt mai bine inzestrate, providenta este buna cu toti. “Progresul e numai posibil, dar nu necesar”, spune el. Progresul e posibil prin conditiile oferite de providenta tuturor popoarelor, dar providenta si natura nu anuleaza liberul arbitru al omului, nu impiedica libertatea de actiune a popoarelor. Conceptia sa este aici contradictorie, intrucat sustine ca progresul istoric este determinat pana la urma de actiunea umana, dar in corelatie cu forta providentei, pe care o invoca adesea in mod retoric.
Personalitatile istorice sunt supuse necesitatii istorice si ele trebuie sa actioneze “dupa masura timpului si a locului”, dupa conditiile concrete in care se manifesta.
Intre mediul natural si cel social se interpune elementul uman, numit adeseori “ginta”, neamul, factorul demografic, actiunea umana, factori care se modifica de-a lungul istoriei si care pot adeseori infrange rezistenta si influenta mediului natural. Dupa opinia lui, natiunile apar si sunt modelate de factorii naturali dar si de actiunea lor concret-istorica. Natiunea presupune doua elemente constitutive: pamintul si neamul, adica natura si un factor uman (etnic) activ. Primul factor este un factor statornic cu o actiune continua asupra istoriei, un factor constant, pe cata vreme cel de-al doilea factor este variabil istoric, in functie de imprejurari. Natiunea este deci unitatea celor doi factori. “Unirea dintre pamant si neam pe baza careia se inalta o natiune, e atit de strinsa incat pamantul rasfrange in toate ale sale imaginea neamului si neamul rasfrange in toate ale sale imaginea pamantului”.
In ceea ce priveste institutiile sociale, Hasdeu respinge rolul hotarator acordat acestora de conceptiile luministe si rationaliste. Si el abordeaza situatia sociala prin intermediul raportului fond-forma: “viciul institutiilor care sunt o oarba imitatiune din afara, capriciul individual al celor de la carma, poate miseli (distruge, corupe) natiunile cele mai bine inzestrate din punctul de vedere al pamantului”.

Elemente de filosofie a culturii
Potrivit lui, cultura este legata de toate aspectele istoriei unui popor si de toate componentele vietii sociale. Cultura cuprinde un bogat instrumentar material, o serie de modele comportamentale si de valori spirituale. El este interesat mai ales de fondul anonim al culturii, de creatiile populare, de cultura nescrisa, de elementele practice ale vietii, de obiceiuri si traditii in care se exprima totalitatea trasaturilor istorice ale unui popor. Aceste creatii au o valoare functionala, practica, alcatuind “o enciclopedie haotica dupa care un observator filosofic poate judeca tot ce stie si tot ce crede o natiune”.
El reabiliteaza elementele folclorice si miturile, impotriva conceptiilor pozitiviste. Potrivit lui, mitul are o putere expresiva si practica, intrucat “deriva dintr-o lege universala”. Mitul este deci o componenta universala a culturilor populare si nu trebuie privit ca o istorie falsa. Mitul transfigureaza o realitate si are o putere modelatoare asupra comportamentelor umane prin faptul ca exprima atitudini exemplare, situatii semnificative ale conditiei umane. Aceasta idee va fi preluata de Mircea Eliade, cel care va publica in 1937 o masiva culegere din opera lui Hasdeu, insotind-o de un studiu introductiv in care subliniaza valoarea si fecunditatea perspectivei teoretice si istorice a lui Hasdeu.
O alta teza importanta a conceptiei sale priveste ideea comunicarii dintre culturi, a interferentelor multiple dintre ariile de civilizatie. Principiul circulatiei cuvintelor este prezent si in cultura. Culturile nu sunt organisme inchise, ci unitati semnificative aflate in relatii de influentare reciproca. “Civilizatiunea unui popor este intarziatul product al unui numar nedefinit de civilizatii anterioare eterogene”. El are o viziune moderna cu privire la straturile istorice suprapuse in organismul unei civilizatii si cu privire la circulatia motivelor si a temelor de la o civilizatie la alta. Metoda sa consta in a descifra aceste multiple influente care s-au sedimentat in faptele de cultura.
Asadar, conceptia asupra culturii este foarte originala si avansata pentru vremea sa. El vede in cultura un fond de reprezentari, credinte, mituri, simboluri, norme si obiceiuri, obiectivate in creatii spirituale, in institutii si comportamente sociale prin care un popor isi afirma personalitatea sa. Este cel dintai ganditor roman care cerceteaza cultura populara potrivit unei complexe metodologii stiintifice, intemeind folcloristica si etnologia romaneasca la un nivel comparativ cu stiinta europeana.
Hasdeu a insistat asupra corespondentelor si analogiilor dintre diferitele niveluri ale existentei, dintre diferitele forme ale culturii. Putem spune ca, potrivit lui, imaginea intregului este reflectata in parti si poate fi reconstituita din acestea. Metoda sa consta in a aplica asupra unui material istoric riguros determinat o interpretare indrazneata, dar adeseori abuziva si mitizanta. Exegetii au sesizat aceasta structura contradictorie a lui Hasdeu, acest amestec intre rigoare stiintifica si fabulatie, care venea din dorinta lui de a aborda toate problemele si de a acoperi golurile culturii romane. Calinescu afirma ca Hasdeu este un “geniu universal”, care are in el ceva din “haosul scitic”. Mircea Eliade sustine ca, alaturi de Eminescu, Hasdeu este personalitatea cea mai inalt creatoare a culturii romane din secolul al XIX-lea.

Limba -; temelia societatii
Confruntandu-se cu putinatatea izvoarelor istorice asupra unor faze din evolutia poporului roman, Hasdeu a consultat limba ca un document fundamental. Limba, considera el, este un material istoric de mare relevanta, intrucat ea are un profund caracter social. “Nimic mai social ca limba, nodul cel mai puternic, daca nu chiar temelia societatii”, spunea el. In consecinta, lingvistica devine o stiinta sociala fundamentala, apreciata de el drept “algebra stiintelor istorice”.
Hasdeu a elaborat o conceptie surprinzator de moderna asupra limbii, pe care o priveste ca un sistem, integrat sistemului social. Limba se afla intr-o stransa legatura cu istoria societatii, fiind “un tot armonios in care toate se afla in corelatiune”.
“Nemic mai social ca limba, nodul cel mai puternic, daca nu chiar temelia societatii. a…i. Limba unui popor se confunda si se identifica cu nationalitatea lui, cu memoria parintilor, cu leaganul, cu mama, de unde ea se si numeste «limba materna», expresiune sublima”.
Tot el disociaza intre planul sincronic si cel diacronic de analiza a limbii, dupa cum are si observatii fundamentale cu privire la raportul dintre gandire si limbaj. O contributie hotaratoare a lui Hasdeu rezida si in reabilitarea substratului dacic al limbii romane, substrat ocultat de perspectiva Scolii Ardelene.
“Primele incercari asupra graiului poporan al romanilor, conduse intr-un mod ceva mai sistematic, se datoresc unei pleiade de ardeleni: Sincai, Samuil Micu, Petru Maior, a caror marime trebuie masurata nu prin ceea ce ei au facut, ci prin ceea ce voiau sa faca: a destepta nationalitatea romana, a o destepta cu orice pret. «Sunteti fii ai Romei!”, au strigat ei; si romanul, zguduit din somn, s-a pus pe ganduri”.
Ca lingvist si filolog a stabilit metodologia stiintifica a acestor domenii, elaborand teorii si legi care sunt valabile si astazi. Printre acestea putem mentiona legea circulatiei cuvintelor, prin care sustine ca valoarea unei forme lingvistice trebuie stabilita in functie de circulatia ei in limba vie. Aceasta lege este inspirata din economia politica si aminteste de formula lui Simion Stefan, dupa care “cuvintele sunt ca banii”, a caror valoare creste proportional cu viteza lor de circulatie intr-un mediu social.
Potrivit acestei teorii, noi putem reconstitui structura genealogica si fizionomia unei limbi inventariind elementele care au cea mai mare frecventa in limba vie. Intervenind in disputa privind natura limbii romane, el afirma ca directia latinista (ilustrata de Scoala Ardeleana si de Timotei Cipariu si Aug.T.Laurian, in epoca) “exagereaza un adevar”, pe cand directia antilatinista, ilustrata de A. Cihac, exagereaza nu un adevar, ci “exagereaza o exageratiune”. Hasdeu tine cumpana intre aceste orientari opuse, fixand un nou cadru al lingvisticii si al stiintelor umane.
Impotriva lui Cihac, care se baza pe o statistica ce lua in considerare doar originea cuvintelor din limba romana, ajungand la concluzia gresita ca numai o cincime din cuvintele limbii romane ar fi de origine latina, iar doua cincimi de origine slava, plus alte influente, Hasdeu arata ca aceasta statistica nu are nici o valoare, intrucat nu ne dezvaluie valoarea de circulatie a acestor cuvinte. Pentru a demonstra falsitatea teoriei lui Cihac, Hasdeu a preluat din culegerea lui Teodor Burada o poezie populara din Dobrogea, zona de interferenta lingvistica, in care toate cuvintele erau latine.
“Vara vine, iarna trece,/N-am cu cine mai petrece;/Si cu cine am avut, /Vai de mine, l-am pierdut!/L-a mancat negru pamant,/La biserica-n mormant”.
“Cate cuvinte, atatea latinisme”, va exclama Hasdeu, ajungand la concluzia ca “un calcul serios in linguistica, ca si in economia politica, are in vedere nu unitatea bruta, ci valoarea de circulatiune”, “valoarea cea utila a fiecarui din acele elemente”. Hasdeu i-a adresat lui Cihac provocarea de a gasi macar o strofa dintr-o poezie populara in care toate cuvintele sa fie de origine slava.
“Precum in economia politica moneta este mijlocul universal al circulatiunii tuturor bunurilor, tot asa si in linguistica graiul este mijlocul universal al circulatiunii ideilor si impresiunilor”.
Enuntand teoria circulatiunii cuvintelor, Hasdeu spulbera teoria slavofila lui A. Cihac, care ajunsese la concluzia absurda ca romanii au imprumutat masiv cuvinte de la slavi, inclusiv cele din nomenclatorul crestin, ceea ce, spune Hasdeu, ne duce la concluzia ca “romanii nu vorbeau apropape nici o limba, fiind un popor mut aproape opt secole”.
“In linguistica marele principiu al circulatiunii, uitat pana aci aproape cu desavarsire, s-ar putea privi ca piatra angulara a edificiului. Ceea ce se cheama fizionomia unei limbi nu este altceva decat rezultatul circulatiunii. Fizionomia totala a limbei se compune din fizionomiile sale partiale: fonetica, tonica, morfologica, sintactica, lexica, ideologica rezultand fiecare dintr-o circulatiune deosebita, astfel ca se poate intampla, bunaoara, ca fizionomia fonetica sau lexicala sa nu fie de aceeasi natura cu cea sintactica sau cu cea tonica, dar toate circulatiunile speciale la un loc concurg intr-o singura fizionomie generala”.
In acest fel, disociind intre fondul pasiv si fondul activ al limbii, Hasdeu a transat definitiv problema limbii romane, aratand ca ea este in structura ei fundamentala de origine latina, iar acest lucru se poate dovedi luand ca baza limba vie, limba vorbita de popor, deci principiul circulatiei cuvintelor in limba vie.
“Dictionarul unei limbi trebuie sa fie pentru un popor o enciclopedie a traiului sau intreg, trecut si prezent. In limba, o natiune se priveste pe sine insasi intr-o lunga galerie de portrete, din epoca in epoca”.
Desi Scoala Ardeleana a dezvoltat “o directiune unilaterala” si a ajuns la “exces” latinist, ea are o importanta fundamentala, inclusiv prin urmarile sale, producand “doi barbati de-naintea carora cata sa se-nchine toti romanii: Cipar si Laurian”. Primul a suspus unui examen critic vechile texte romanesti, iar Laurian “a presimtit…inainte de somitati occidentale, doua dintre parghiile cele fundamentale ale linguisticii contemporane: ne-ntrerupta continuitate dialectala si reconstituirea prototipurilor”.
Hasdeu a dezvoltat o teorie a dialectelor, ca baza de formare a limbilor nationale, aratand ca lingvistica isi gaseste “materialul brut” nu in limba oficiala, ci in “limba poporana”, cea vie, care se vorbeste in “colibe”, nu in palate. El disociaza clar intre “limba in abstracto” (privita ca “grai abstract”, “ca facultate nativa a omului in genere de a-si manifesta sufletul prin voce”, deci in sens antropologic) si “limba in concreto”, ca utilizare practica, ca vorbire “comuna”, in “forma ei inculta”, nereglementata savant. Aceasta distinctie se va regasi la Ferdinand de Saussure, dar cu un sens relativ schimbat: langage (limbaj, facultatea vorbirii), langue (limba), parole (vorbire).
“Limba concreta” poate fi privita ca “dialect”, in sens de dialect etnologic (doua sau mai multe graiuri ce au o origine comuna, urmand ca din interactiunea lor sa se formeze o limba nationala), dar si in sens de dialect antropologic (limba utilizata de o comunitate umana determinata fata de oricare alta limba).
“Intrucat «limba» e comuna omenirii intregi, fiecare grai al unei colectivitati de oameni este un dialect din acea limba comuna fata cu toate celelalte graiuri ale tuturor celorlalte colectivitati de oameni, oricat de eterogene ar fi intre sine acele graiuri sau colectivitati de oameni”.
Lingvistul va disocia deci aceste aspecte, urmand sa nu caute o “filiatiune nationala” intre limbi indepartate, fara nici un contact istoric intre ele, adica “acolo unde nu se afla decat identitate de natura umana”. Avem deci:
• primul nivel, limba ca dimensiune antropologica, inerenta naturii umane;
• al doilea nivel, limbile determinate sau nationale, ca “dialecte antropologice” sau variatiuni ale acestei trasaturi general umane;
• al treilea nivel, “dialectele etnologice”, dialectele locale, ca variatiuni ale unei limbi determinate sau ale unui grai comun, dialecte desprinse dintr-un trunchi comun.
Hasdeu a insistat pe ideea continuitatii neintrerupte a “dialectelor etnologice”, continuitate ce poate fi regasita pe cel de al treilea nivel, intrucat aici avem de a face cu “limba vie”, cu “limba populara”, cu stratul primar al limbii, cel care asigura “traiul” complet al unei comunitati determinate.
Hasdeu studiaza si mecanismele de interactiune dintre dialectele locale, modul in care unele devin predominante si baza de pornire pentru limba literara nationala, cu toata prudenta unei proceduri stiintifice.
“Orice mapa geografica dialectala implica rezerva fluctuatiunilor terminale: centrul fiecarui dialect e pronuntat, hotarele sunt echivoce. O rezerva si mai importanta trebuie prevazuta in privinta arborelui genealogic al dialectelor”.
O semnificatie deosebita pentru disciplinele filologice o are distinctia dintre analiza sincronica si diacronica a fenomenelor de limba, distinctie pe care o consacra Hasdeu pe urma unor cercetari proprii si a unor lingvisti ai vremii.
“Pentru a intelege intr-un mod stiintific ceea ce este «dialectul etnologic», cata sa raspundem la doua chestiuni fundamentale:
1. Care e raportul reciproc intre doua dialecte ale unui grup?
2.Care este relatiunea lor totala catre punctul comun de plecare?
Cu alte cuvinte, dialectul etnologic ni se prezinta sub doua puncturi de vedere esentiale: punctul de vedere peritetic, cand se compara graiurile sincronice unul altuia, si punctul de vedere anatetic, cand se compara perioadele succesive din ce in ce mai in sus ale fiecarui grai in parte fata cu ale celorlalte graiuri”.
Aceasi distinctie opereaza si cand studiem “dialectele antropologice”, adica limbile nationale, supraordonate dialectelor etnologice.
“Studiul peritetic compara elementele omogene asa-zicand contemporane ale diverselor graiuri, de ex., notiunea pluralului in toate familiile linguistice. Dar aceasta notiune, luata intr-un moment dat, este necesarmente rezultatul unei evolutiuni anterioare, mai lungi sau mai scurte, care se poate constata numai urcandu-ne din treapta in treapta in fazele precedinti ale diverselor graiuri. Cu alte cuvinte, dialectul antropologic, ca si cel etnologic, cata a fi urmarit nu numai prin periteza in spatiu, pe unde este, dar si prin anateza in timp, cum a devenit, caci limba, in orice clipa a existentei sale, are o varsta, la care a ajuns printr-un sir de varste succesive”.
Conjugarea analizei sincronice si a celei diacronice (peritetice si anatetice, in termenii utilizati de Hasdeu), circulatia cuvintelor si “ne-itrerupta continuitate dialectala” sunt principii pe care autorul le-a aplicat in studierea limbii, mai ales in studierea limbii in “uzul comun”, care e “viata” limbii, in dialectele comune, “pline de viata si avute in tot felul de material”.
Capitol suplimentar. Istorie si limba in gandirea romaneasca
In campul creatiei culturale moderne, romanii s-au ilustrat in cateva ramuri: istorie, lingvistica, filosofia culturii, folcloristica, gandire sociala si politica, literatura. Interesul pentru istorie si pentru limba are o semnificatie deosebita in cultura romana.
Adevaratele axe ale vietii noastre culturale vor fi insa gandirea istorica si lingvistica. De ce? “Istoria e cea dintai carte a unei natii”, spunea Balcescu, iar romanii au meditat asupra istoriei dintr-un impuls organic, cautandu-si in istorie fundamentele existentei lor pentru a-si descifra destinul si sensul de evolutie, cum spunea Kogalniceanu.
Cat priveste limba, ea este considerata temelia, reazemul, punctul de sprijin si simbolul specificitatii nationale. Pastrarea limbii s-a identificat in multe veacuri cu pastrarea nationalitatii. Meditatia asupra limbii era firesc sa-i preocupe pe romani.
Istoria (incluzand traditia culturala, in toate aspectele sale) si limba (cea vie, dar si creatiile pentru care ea este un suport primar) constituie dovezile supreme ale unitatii si continuitatii poporului roman, dupa cum reprezinta si elementele constitutive ale identitatii nationale. Reflectia asupra lor se impunea imperativ romanilor, amenintati in existenta lor ca entitate distincta. Pornind din aceste doua sectoare ale cercului antropologic ce exprima identitatea poporului roman, se pot reface si reconstitui toate celelalte determinatii ale specificitatii noastre. Pe aceste doua temelii au lucrat cronicarii si umanistii, apoi corifeii Scolii Ardelene si invatatii veacului al XIX-lea.
Aceste doua teme majore ale cugetarii romanesti aveau deja o traditie bogata la sfirsitul secolului al XIX-lea. Lucrurile esentiale fusesera deja spuse cu privire la ele. Kogalniceanu afirmase ca istoria “este singurul oracol care ne poate spune viitorul”, insistand asupra functiei morale a ei. Prin istorie, poporul ajunge la constiinta de sine, la cunoasterea drepturilor sale, a posibilitatilor si virtualitatilor care urmeaza sa se exprime in viitor.
Cantemir si alti invatati au declansat lupta pentru recucerirea adevarului in istorie si limba. Scoala ardeleana poate fi considerata o miscare de ampla reconchista a adevarului in istoriografia nationala. In alt context istoric, Barnutiu insista asupra ideii ca istoria ne demonstreaza ca libertatea nu poate fi decat nationala, ca ea se identifica cu dreptul de a avea o cultura proprie. Impotriva celor care deformau imaginea istoriei romanesti, adevarurile trebuiau cucerite prin lupta, prin batalii culturale, degajate de straturile de neadevar, de “basnele” cronicarilor si ale istoricilor din tarile vecine. De aceea, adevarul istoric va constitui si un suport al actiunii politice. Constructia politica a statului roman modern trebuie facuta prin consultarea istoriei, care ofera paradigme pentru actiunea politica.
Limba este tezaurul valorilor nationale, vor spune Barnutiu, Eminescu, Hasdeu, Xenopol si toti ganditorii romani angajati in aceasta competitie imagologica. Limba e expresia cugetarii si a simtirii deopotriva si “numai in limba sa omul isi pricepe inima pe deplin” (Eminescu). Tot Eminescu va afirma ca limba noastra nu e una noua ci, din contra, “veche si stationara”, iar nationalitatea se confunda acum mai mult cu limba, pe cand in alte vremuri ea se confunda cu religia.
Gandirea romaneasca moderna - din perimetrul filosofiei, sociologiei, politicii si al artei - s-a construit pe aceste doua discipline: istoria si lingvistica. Istoria, nefiindu-le decat arareori favorabila, iar limba neputandu-li-se lua, ca un tezaur ce se ascundea in fiinta lor, romanii au meditat indelung la aceste doua realitati primordiale si ingemanate. Predominanta istoriei si a lingvisticii ca discipline ale gandirii romanesti e un fenomen cultural izbitor la noi. Putem spune ca, neputandu-si face istoria asa cum au vrut-o, romanii au fost obligati sa faca filosofia istoriei, recuperand in gandire ceea ce pierdeau in planul realitatii. In acest fel, putem intelege si afirmatia lui Noica dupa care romanii au vocatie de “antrenori”, intrucat “au stat pe mal si au vazut cum s-au inecat altii”.
Pornind de la principiul formulat de Eminescu dupa care “limba este masurariul civilizatiei unui popor”, intrucat ea este legata de ansamblul manifestarilor sociale, fiind un fenomen social total, putem lua drept baza a investigatiei si a descrierii unei natiuni orice manifestare expresiva a culturii nationale. Din aceasta perspectiva holografica, pentru care intregul se regaseste transfigurat simbolic in fiecare din partile sale constitutive, putem subscrie la afirmatiile cunoscute ale lui Hasdeu:
"Doua-trei cuvinte dintr-o limba pot restaura o lunga (si) obscura faza dintr-o istorie nationala"; sau: "Ajunge cateodata o litera pentru a caracteriza o natiune" (cazul literei I - eu - din limba engleza, sugerand caracterul insular si inclinatia spre individualizare a englezilor)“.
"In orice limba exista o metafizica implicita" , spune Blaga, in consens cu teoriile relativismului lingvistic si mental, elaborate de E.Sapir si B.L.Whorf. Aceste teorii invoca functia existentiala si implicit holografica a limbii, capacitatea ei de a determina sensurile si mecanismele gandirii colective, de a retine caracteristicile si "memoria" celorlalti factori constitutivi ai vietii nationale.
Aceeasi functie o putem atribui, in proportii variabile, evident, tuturor formelor de creatie care reflecta simbolic totalitatea vietii nationale. Pornind de la aceasta idee, Noica a incercat sa reconstituie o viziune asupra lumii, specific romaneasca, pe suportul prepozitiei intru, care ar avea virtutea de a reprezenta devenirea realitatilor umane intr-un orizont ce presupune o "inchidere ce se deschide", precum si mecanismul de "traducere a mediului extern in mediul intern" .

2. ALEXANDRU D. XENOPOL (1847-1920)
A.D.Xenopol este unul dintre cei mai mari istorici si teoreticieni ai istoriei din cultura romana, un savant care a reusit sa inchege o prima sinteza completa asupra istoriei poporului roman.
Lucrari:
• Istoria romanilor din Dacia Traiana (1880-1910) - 14 volume
• Cultura nationala (Studiu - 1868)
• Istoria partidelor politice din Romania (1910)
• Principii fundamentale ale istoriei (1899 - in franceza)
• Teoria istoriei (1908 - in franceza)
Remarcat de Titu Maiorescu in 1866, este trimis la studii la Berlin pe cheltuiala Junimii. Intors in tara, se manifesta ca un stralucit membru al acestei societati si se afirma ca un istoric de anvergura. Impotriva mentorului Junimii, Xenopol arata ca progresul infaptuit in ultima perioada este unul real si nu aparent si se detaseaza astfel de sensul criticii lui Maiorescu. Dupa 1879 se detaseaza de junimisti si se inregimenteaza in orientarea liberala, devenind un adversar al Junimii.
In studiul “Cultura nationala” (1868), Xenopol cerceteaza raportul dintre sufletul unui popor (starile de spirit, inteligenta, puterile cognitive, formele de creatie) si imprejurarile sau mediul extern in care se formeaza, considerand ca impresiile venite din lumea exterioara dau particularitate dispozitiilor sufletesti. Desi era sub influenta determinismului geografic, Xenopol vorbeste de actiunea transformatoare a omului asupra naturii, de capacitatea omului de a se smulge din determinismul natural. Dupa opinia lui, stiinta nu are caracteristici nationale, la fel ca si anumite activitati economice. Dar specificitatea nationala s-ar manifesta pregnant in limba, traditii, moravuri, literatura, arte.

Conceptia filosofica
Conceptia istorica a lui Xenopol se inscrie intr-o perspectiva evolutionista si pozitivista, specifica epocii. El considera ca lumea materiala parcurge mai multe trepte evolutive, iar spiritul este o “inflorire” a materiei organice, rezultatul ultim al dezvoltarii sale. Respinge apriorismul kantian si sustine o pozitie materialista in problema obiectivitatii spatiului si a timpului. “Fara aceasta conceptie fundamentala, istoria n-ar fi decat o uriasa fantasmagorie”. Bazat pe stiintele vremii, Xenopol da o intelegere rationala evolutiei, explicand-o prin factori imanenti. Evolutia parcurge o treapta anorganica, una organica, iar a treia spirituala. O data cu progresele inregistrate de civilizatia europeana, evolutia materiala s-ar fi incheiat, urmand ca de aici incolo ea sa se desfasoare doar in domeniul spiritului, in istoria formelor de civilizatie.
Cele trei regnuri sunt unitare, considera Xenopol, prin “elementul comun al materiei, temelie a vietii si a spiritului”. Evolutia in istorie si in natura nu este doar cantitativa, ci si calitativa, adica, spune el, “dezvoltarea a fost intotdeauna o perfectionare”. “Cunoasterea provine din experienta; bogatia ei este direct proportionala cu amplitudinea si profunzimea cercetarii”. In confruntarea cu idealismul kantian, Xenopol sustine caracterul reflectoriu al stiintei si caracterul obiectiv al legilor naturii. “Legile care carmuiesc fenomenele nu sunt produsul spiritului nostru”.
Aceasta pozitie va fi afirmata si in confruntarea cu pozitiile neokantienilor, care considerau ca stiinta stabileste doar niste relatii intre notiuni, fiind o creatie a spiritului prin care este organizata experienta. Xenopol precizeaza ca stiinta se constituie ca o relatie intre notiuni si fenomenele reale. El manifesta incredere in cunoastere si in capacitatea stiintei de a contribui la dezvoltarea sociala.

Teoria istoriei
Xenopol elaboreaza o teorie originala a istoriei. El se ocupa de statutul epistemologic al istoriei. Ideea centrala a conceptiei sale consta in distinctia dintre faptele de repetitie si faptele de succesiune.
• Faptele de repetitie nu se modifica esential in spatiu si timp, iar elementele asemanatoare prevaleaza asupra celor diferite. Aceste fapte de repetitie se manifesta atat in natura, cat si in societate. In ele predomina elementele de generalitate, constanta, stabilitate relativa.
• Faptele de succesiune, insa, se modifica calitativ in timp, iar elementele diferentiale sunt decisive in cadrul lor. In consecinta, ele sunt fenomene unice, individuale, care nu se reproduc identic niciodata. Faptele de succesiune sunt deci fenomene istorice, care se manifesta atat in natura, cat si in societate.
Xenopol considera ca aceasta distinctie este esentiala pentru a disocia stiintele teoretice, care se ocupa de faptele de repetitie (fenomene fizice, mecanice, chimice, astronomice, succesiunea anotimpurilor, iar in spatiul social - fenomenele economice, juridice, legile logicii si ale fenomenelor psihologice), de stiintele istorice, care cerceteaza faptele de succesiune. Aceste doua caracteristici sunt trasaturi structurale si complementare ale lumii, iar istoricitatea este o dimensiune ontologica pe care o cerceteaza disciplinele istorice. Criteriul distinctiei sale este raportul fenomenelor respective fata de spatiu si timp.
Xenopol refuza punctul de vedere al neokantienilor, care considerau ca in natura avem de-a face cu o cauzalitate mecanica, iar in istorie cu fenomene irepetabile. Distinctia lui nu reproduce distinctia dintre natura si istorie. Desi radicalizeaza distinctia dintre cele doua categorii de fapte, el vede si legatura dintre ele, afirmand ca faptele de repetitie se transforma treptat in fapte de succesiune. Pe aceasta distinctie ontologica, el propune o noua clasificare a stiintelor, dupa natura relatiei dintre fenomenele pe care le studiaza.
• Stiintele teoretice se subimpart in stiinte ale materiei si ale spiritului (matematica, logica, economia politica, dreptul).
• Stiintele istorice se subimpart si ele in stiinte ale materiei (geologia, paleontologia, teoria evolutiei) si ale spiritului (istoria cu toate ramurile sale, intregul complex al stiintelor care cerceteaza viata sociala).
Deci, obiectul cunoasterii stiintifice prezinta o dualitate ontologica: coexistenta si succesiunea, care solicita o perspectiva sincronica si diacronica. Istoria devine deci un mod de a concepe lumea. Problema pe care o formuleaza Xenopol este urmatoarea: poate exista o stiinta a fenomenelor individuale si irepetabile? Ce temei logic si epistemologic are o atare stiinta? Deci, poate fi istoria o stiinta? Pentru a raspunde la aceste intrebari, Xenopol elaboreaza un studiu serios, temeinic si aplicat asupra conceptelor fundamentale de cauzalitate si legitate, urmarind modul de manifestare a lor in cele doua domenii ale realitatii. Xenopol precizeaza ca “obiectele insesi prezinta cele doua moduri de a fi, si nu spiritul nostru introduce in ele aceste doua calitati”.
Istoria va cerceta, deci, faptele individuale, care nu pot fi formulate sub forma de legi. Pozitivismul a abandonat ideea de cauzalitate pentru a privilegia conceptul de lege. Xenopol sustine ca in faptele de repetitie cauzalitatea se manifesta in mod diferit fata de fenomenele de succesiune. El are o reprezentare complexa asupra cauzalitatii, considerand ca relatia cauzala cuprinde “forta” sau “puterea” care actioneaza genetic in anumite imprejurari sau conditii.
In fenomenele de repetitie, imprejurarile sunt relativ asemanatoare si, deci, cauza actioneaza la fel, iar relatia cauzala poate fi formulata sub forma de lege. In fenomenele de succesiune, imprejurarile difera si, deci, si efectul relatiei cauzale va fi diferit. Ca atare, aici relatia cauzala nu poate fi formulata sub forma de lege. Cand stiinta descopera cauza fenomenelor, ea o poate formula sub forma de lege. Exemple: legea gravitatiei, legea caderii corpurilor etc.
Cauzalitatea are o importanta decisiva in succesiunea fenomenelor istorice, dar ea produce efecte specifice, singulare si, ca atare, intrucat conditiile nu sunt repetabile, ci totdeauna schimbatoare, vom avea de-a face cu fenomene individuale In consecinta, cauzalitatea inlantuie aceste fenomene genetic si le inscrie intr-o anumita serie.

Ideea de serie istorica
Conceptul de serie istorica ii va servi lui Xenopol pentru a inlocui conceptul de lege in fenomenele istorice. Cauzalitatea in succesiune se transmite de la un fenomen la altul si noi putem cerceta aceasta inlantuire din veriga in veriga. Aceasta cauzalitate succesiva este singurul element de legatura pe firul succesiunii fenomenelor. Aceasta este ideea fundamentala a lui Xenopol prin care el incearca sa impace caracterul stiintific al istoriei cu natura obiectului pe care il cerceteaza.
Xenopol nu neaga existenta generalitatii in istorie, dar considera ca aceasta nu are constanta, stabilitate. Istoria umana individualizeaza faptele si mai mult fata de evolutia biologica. Chiar daca putem vorbi de legi sociale, ele exprima doar directia generala de evolutie, dar nu modul de producere al faptelor. In istorie, deci, nu se pot face previziuni decat in mod cu totul aproximativ. Seria decupeaza un grup de fenomene care au o cauza comuna. Seria reprezinta, deci, “cadrele obstesti”, generale ale succesiunii. Explicatia cauzala este vitala pentru istorie, si aici Xenopol vorbeste chiar de superioritatea istoriei fata de stiintele teoretice.
Aceste serii reprezinta “generalul” in istorie, de un fel deosebit. Coordonarea acestor serii care traversaza epocile ar putea duce la o schema care sa intemeieze stiinta istoriei. O epoca este traversata de cateva serii mari, care isi au originea in factori economici, politici si culturali. Astfel, domnia lui Cuza ar fi caracterizata, potrivit lui Xenopol, de urmatoarele serii istorice: seria redesteptarii nationale, care incepe la 1821 si traverseaza diferite momente importante ale secolului; seria interferentelor dintre civilizatia noastra si cea apuseana; seria emanciparii noastre de sub dominatia straina; in sfarsit, seria decaderii orasului Iasi ca centru politic si ascensiunea Bucurestiului in aceasta functie.
Dupa cum vedem, seria istorica reprezinta un aspect major al vietii sociale, care este urmarit in manifestarile sale diverse, potrivit tendintei pe care evolueaza. Seriile indeplinesc, deci, un rol ordonator in istorie, un rol sistematizator. Aceste serii, intrucat exprima anumite tendinte imanente ale epocii, sunt foarte apropiate de ideea legilor cu caracter tendential, statistic.
Pentru stiintele istorice, Xenopol revendica in mod explicit o alta structura logica decat cea care stapanea stiintele teoretice. El vorbea de o logica a "inferentei" , care sa nu dizolve individualitatea fenomenelor istorice in generalitatea "uniformizatoare" (si "muta") a legilor formulate de "stiinta clasica".
In acelasi timp cu Dilthey, el cerea intemeierea unei logici in care individualul, specificul, diversul, irepetabilul, "cazul" etc., sa fie recunoscute ca stari sau manifestari cu greutate ontologica in structura realului si in viata societatilor umane, iar sub raport epistemologic sa fie considerate si ele ca obiect legitim al cunoasterii stiintifice. Una din tezele-pivot ale rationalismului clasic, conform careia nu exista stiinta decat despre universal, singularul nefiind obiect al stiintei, este atacata frontal de Xenopol. Modelul explicatiei prin subsumare, prin "deducerea" faptelor din lege, a particularului din general, a efectului din cauza, a ulteriorului din anterior, culminand cu ideea unei "deductii universale a naturii", cum spunea D.D.Rosca, si-a aratat limitele inerente si inadecvarea de principiu atunci cand a fost aplicat socialului, realitatilor culturale, produselor care exprima si subiectivitatea autorului lor. "Stiintele hermeneutice" s-au constituit in confruntare explicita cu acest model explicativ . Gandirea romaneasca are contributii relevante la edificarea noii paradigme a cunoasterii menite sa "reabiliteze" termenii "recesivi" din dualitatile clasice. Impotriva tendintelor de a elabora o gramatica apriorica a istoriei, exponentii cei mai autentici ai gandirii romanesti s-au angajat in "reabilitarea individului" si a altor categorii care-i sunt asociate, ocolind totodata solutiile nominaliste.

Seria istorica si factorii istorici
Teoria lui Xenopol se completeaza cu o teorie asupra factorilor istorici. Xenopol este interesat sa salveze ideea determinismului in istorie, dar il fundamenteaza pe specificitatea faptelor istorice. Teoria lui se cristalizeaza la intersectia a doua tendinte culturale. Pozitivismul era inclinat sa aplice in istorie principiile metodologice ale stiintelor naturii, stramutand legile naturii (mai ales cele biologice) in viata sociala. Aceasta este schema evolutionismului, care este tentat sa explice superiorul prin inferior. In acelasi timp, neokantienii sunt interesati de a sublinia specificitatea faptelor sociale si umane si de a le distinge de cele naturale.
Pentru Xenopol, determinismul istoric este rezultatul inlantuirii unor factori diversi (“puteri”) in imprejurari concrete, variabile. Astfel, in istorie el disociaza doua mari categorii de factori: factori statornici si factori dinamici, la care se adauga cei auxiliari.
• Factorii statornici sunt: rasa (inteleasa nu in sens biologist, ci culturologic), mediul natural - acestia reprezentand cadrele obstesti, generale ale dezvoltarii;
• Factorii dinamici sunt factori de natura spirituala, factori hotaratori, un fel de mobil energetic al dezvoltarii; ei sunt determinati de interesele umane, de necesitatea adaptarii si transformarii naturii. Inteligenta, factorii spirituali, hotaratori, dupa el, apar ca termeni mijlocitori intre interese si actiuni.
• Factorii auxiliari reprezinta elementele de suprastructura, mediul intelectual, personalitatile istorice, inclusiv intamplarea.
Din aceasta enumerare rezulta ca istoria este o combinatie intre factorii statornici (mediul si rasa), puterile (fortele, actiunea umana dirijata de anumite idei) si imprejurarile (conditiile economice, sociale, culturale, politic etc.).
Prin ideea de serie istorica, Xenopol vrea sa dea o forma logica istoriei, sa gaseasca o structura coerenta pentru explicarea faptelor istorice. Este partea cea mai originala a gandirii sale. Evenimentele individuale, pentru a deveni inteligibile, trebuie sa fie intr-o structura supraordonata, integratoare, care este tocmai seria istorica. In felul acesta, cand descopera relatiile cauzale dintre fenomenele individuale si ajunge sa le grupeze in serii istorice, istoria devine din descriptiva, explicativa.
Xenopol considera ca, si atunci cand putem vorbi de anumite legi ale evolutiei, rezultatul actiunii lor e intotdeauna individual, producand fenomene specifice, concret determinate. De exemplu, selectia naturala, adaptabilitatea, legile productiei de marfuri, ale cererii si ofertei, desi surprind elemente de generalitate, efectele lor sunt totdeauna individuale si diferite, dupa contextul natural sau social in care se produc. El face o comparatie intre notiunea de lege din stiintele teoretice si notiunea de serie din stiintele istorice. Pe cata vreme legea subordoneaza faptele individuale, seria integreaza faptele individuale.
Notiunea de serie indeplineste aceeasi functie logica si explicativa ca si notiunea de lege. Seria este gandita ca un intreg care este alcatuit din parti. In fenomenele istorice, timpul are o actiune modificatoare, pe cata vreme in faptele de coexistenta timpul nu actioneaza. Seria poate fi generala in privinta formei (si a spatiului), dar este individuala in raport cu timpul. Avand in vedere aceste caracteristici ale stiintelor istorice, el considera ca istoria ar trebui sa se intemeieze pe alte operatii logice decat stiintele teoretice. Conceptul de inferenta este propus de el ca temei logic al istoriei. Nici inductia, nici deductia nu sunt adecvate istoriei. Inferenta ar fi legatura care face trecerea de la un fenomen individual la altul, tot individual.


3. NICOLAE IORGA (1871 - 1940)

Personalitate coplesitoare a culturii romane si universale, unul dintre marii istorici ai lumii, cu o opera imensa, creator polivalent, intrand si el in linia pe care Eliade o numea a personalitatilor de factura enciclopedica si titanica. Timp de o jumatate de veac a marcat invatamantul romanesc si presa culturala, fiind un mare dascal national, cu o influenta fara egal asupra studentilor, a tineretului si a opiniei publice.
Iorga s-a nascut la Botosani, unde urmeaza scoala primara si gimnaziul. Termina Liceul National din Iasi, dupa care reuseste intr-un singur an sa absolve Universitatea din Iasi (1889), uimindu-si profesorii prin memoria sa fenomenala, prin forta de munca si prin vastitatea cunostintelor. In anul in care se stingeau Eminescu si Creanga, isi incepe studiile la Paris, Berlin si Leipzig, obtinand doctoratul (1893) si devenind la 23 de ani membru corespondent al Academiei (academician va deveni in 1911). Tanarul savant castiga, in 1894, prin concurs, catedra de istorie, la Universitatea din Bucuresti, afirmandu-se totodata in publicistica vremii cu studii in care abordeaza teme variate ale istoriei nationale si cu articole privitoare la fenomenul artistic.
Din 1903 pana in 1906 a condus revista Samanatorul, iar in 1906 a infiintat ziarul sau Neamul romanesc, care a aparut neintrerupt pana la moartea sa, in 1940. A infiintat Universitatea populara de la Valenii de Munte; a infiintat Institutul de studii sud-est europene (1913).
Prin intreaga sa opera si activitate, desfasurata in plan cultural si politic, Iorga s-a impus ca un militant ardent pentru realizarea idealului national. A fost un om politic de prim plan in epoca; in 1910 a infiintat partidul national-democrat; a ocupat functia de prim-ministru intre 1931-1932; a avut o pozitie net antifascista, fiind ucis in mod bestial de legionari la 27 noiembrie 1940.
Iorga este o figura emblematica a culturii romane. Opera sa este impresionanta ca dimensiune si arie tematica. (Unii exegeti cifreaza opera sa la circa 16.000 de titluri, dintre care 1.000 de volume, 10.000 de articole, 5.000 de recenzii si studii). S-a calculat ca a scris aproximativ cate un articol pe zi. Este considerat un Homer al istoriei, care a scris drama umanitatii, a visat la viitorul ei, a lucrat la edificarea unei constiinte critice a lumii contemporane.
Iata cateva titluri: Geschichte des romanischen Volkes im Rahmen seiner Staatsbildungen, 2 vol (1902); Generalitati cu privire la studiul istoriei (1911-prima editie); Evolutia ideii de libertate (1928); La place des Roumains dans l’histoire universelle, (3 vol); Istoria romanilor (10 vol); Istoria vietii bizantine; Istoria literaturii romanesti in secolul al XVIII-lea - 1688-1821; Istoria literaturii romanesti in veacul al XIX-lea de la 1821 inainte (3 vol.); Istoria literaturii romanesti contemporane (2 vol); Istoria literaturilor romanice in dezvoltarea si legaturile lor (3 vol.); Istoria lui Mihai Viteazul; Istoria armatei romanesti (2 vol.); Istoria comertului romanesc (2 vol.).
Iorga a publicat numeroase izvoare si documente istorice, a elaborat monografii si sinteze de referinta, a ingrijit numeroase colectii de documente.
Iorga si-a uimit contemporanii prin personalitatea sa proteica, prin vastitatea preocuparilor si a orizontului intelectual. A abordat toate domeniile istoriei si a scris multe sinteze monumentale privind istoria literaturii romane si istoria literaturilor romanice, istoria politica si economica, istoria comertului, istoria mentalitatilor etc. Este o opera fatal inegala. Avea o memorie fenomenala si toate lucrarile sale sunt saturate de o documentatie neobisnuita, care mergea adeseori pana la epuizarea unui fenomen studiat.
Iorga era un spirit integral, despre care acelasi Calinescu spunea: "Iorga tine piept ca specialist total unei sumedenii de specialisti unilaterali"; iar Nicolae Bagdasar considera ca "Iorga a pregatit prin opera sa unitatea politica a poporului roman".

Conceptia asupra istoriei
Desi nu a elaborat o teorie sistematica asupra istoriei, in opera sa, pe langa unele consideratii generale de metodologie si de viziune, se afla in mod implicit si o filosofie a istoriei.
Iata cateva idei dominante:
1. Rationalismul si umanismul, sinteza dintre obiectivitate si subiectivitate. Un suflu etic si umanist strabate toate lucrarile sale. Istoricul participa subiectiv la reconstructia unei epoci trecute, proiectand asupra obiectului cercetat experienta sa umana directa, structura comuna a sufletului omenesc, care o are in el. Prin aceasta unitate de substanta a vietii omenesti, pe care o evoca adeseori, Iorga spune ca putem reconstitui evenimentele trecute, pasiunile care i-au animat pe actorii sociali si politici din alte timpuri.

2. Explicatie si comprehensiune. Iorga refuza formula rece si distanta a pozitivismului, spunand ca istoria se compune din 20 la suta documentare si 80 la suta interpretare. Iorga are un sentiment dramatic al vietii si opera sa este o sinteza intre rigoare stiintifica si imaginatie evocatoare, intre cunoastere si traire. Istoria foloseste deopotriva explicatia si comprehensiunea, doua abordari care sunt complementare. A subliniat mereu finalitatea morala si practica a istoriei, rostul ei educativ si formativ: acela de a-i aduce omului in lumina ereditatea sa culturala si istorica, aventura devenirii sale. Istoria este o "magistra vitae", pentru care adevarul este valoarea suprema, dar sarcinile sale teroretice trebuie privite in unitate cu alte finalitati si valori (etice, formative, estetice).

3. Viziunea integratoare asupra istoriei si a vietii. In centrul acestei viziuni se afla ideea de unitate fundamentala a istoriei umane. "Istoria este un tot", e un intreg, un organism armonios, va repeta el. El are o viziune organicista, nu biologista. Conceptul sau integrator este cel de viata, privita ca totalitate a manifestarilor umane, ca izvor al tuturor faptelor. Subiectul istoriei universale sunt popoarele, nu indivizii, chiar exceptionali. Personalitatile sunt o expresie a maselor sau a unor curente dominante intr-o epoca. "Popoarele sunt rauri; nu undele, nu valurile ne intereseaza, ci raul insusi", spune Iorga. Istoria politica se intrepatrunde cu istoria culturala. Istoria nationala trebuie integrata in cea universala, care, ea insasi, ca sinteza a numeroase istorii particulare care interfereaza, are o unitate data de substanta vietii umane. Intr-o lucrare pe care nu a terminat-o, intitulata "Materiale pentru o istoriologie umana", Iorga dorea sa scrie o epopee a omenirii, ca pe o scena enorma in care personajele se schimba, dar situatiile se repeta.

4. Metodologia istoriei. Reconstructia adevarului istoric este posibila prin respectarea a patru cerinte metodologice:
• a. Documentatia completa asupra obiectului tratat; stabilirea faptelor prin izvoare autentice, folosind monumente si documente ale unei epoci: izvoare scrise, elemente ale culturii materiale, ale artei (vesminte, podoabe, statui, vase, unelte etc.). Metoda este similara celei folosite de scoala Analelor din Franta. Iorga vedea in arta un document al mentalitatii unei epoci.
• b. Critica acestor izvoare, selectarea lor dupa gradul de relevanta si credibilitate.
• c. Organizarea faptelor intr-un tot organic, intr-o sinteza interpretativa, ierarhizarea si ordonarea lor in functie de valoarea datelor, pentru a retine ceea ce este caracteristic. Aceasta operatie se face prin raportarea faptelor la permanentele istorice, prin prisma valorilor umane.
• d. Stilul, forma de exprimare, puterea de evocare. Aici intervine fantezia reproductiva a istoricului, forta sa de a da viata paginii de istorie. Adevarul dobandit nu este absolut, ci vesnic interpretabil, intrucat poate fi adancit. Istoricul trebuie sa aiba o inzestrare de artist care sa-l ajute sa refaca unitatea organica a realitatii sociale. Iorga pune mare accent pe forta divinatorie a istoriei, pe capacitatea sa de a da viata documentului, de a-l insufleti printr-un patos deosebit.

Teoria permanentelor istorice
Ideea de evolutie este cardinala la Iorga. El nu cade in relativism si subiectivism istoric, ci este adeptul unui istorism rational. Iorga a avut o aversiune de constanta fata de filosofia ca speculatie abstracta, intrucat reprezinta doar "coaja uscata a intelepciunii". Doar filosofia ca interpretare a faptelor din perspectiva valorilor umane fundamentale are justificare.
Istoria este o stiinta autonoma, dar filosofia istoriei pune istoria in corelatie cu alte discipline. Pentru a nu cadea in empirism si factologie, Iorga cauta in istorie o serie de factori statornici care actioneaza si la care trebuie sa raportam evenimentele. Asa elaboreaza teoria permanentelor istorice.
Pentru a fundamenta istoria ca stiinta, Iorga foloseste acelasi traseu explicativ precum profesorul sau Xenopol. Istoria se ocupa de fapte concrete, de concretul istoric, de faptul integral, ireductibil la o schema abstracta. Fapt istoric este orice manifestare expresiva a vietii umane. Caracterul esential al faptului istoric este dat de unicitatea si irepetabilitatea sa. Faptul istoric este produsul unor oameni concreti si a unor conjuncturi particulare, care nu se repeta intocmai. Deci, istoria nu poate stabili legi, ca stiintele naturii. Pe istoric nu-l intereseaza legea fenomenului, ci fenomenul ca atare in concretetea lui. De ce ? Pentru ca istoria este o tesatura complicata de fapte intre care nu putem descoperi raporturi statornice si generale. Este o reactie fata de naturalism si pozitivism, fata de conceptiile care au extins si asupra vietii sociale conceptele din stiintele naturii, cautand legitati peste tot.
Daca istoria nu poate stabili relatii legice intre fenomene, ea are menirea de a stabili filiatiunea spatio-temporala a faptelor, conexiunea dintre ele, pentru a reproduce imaginea completa a unei epoci. Deci faptele trebuie grupate in functie de anumite criterii. Corelatiile dintre fapte sunt necesare, dar ele nu au aspect legic. "Pentru ca faptele sa fie istorie, trebuie ca sistemul sa intervina", dar prin sistem Iorga intelege un lant de conexiuni intre fapte.
Intr-un text din 1926 afirma, aparent contrazicandu-se: "Evenimentele istorice nu sunt decat foarte rareori noi; daca le privim mai putin superficial, vedem ca ele se repeta". Deci, daca ne pastram la stratul evenimential, ele par noi; daca le raportam la substanta vietii si la structurile de adancime ale istoriei, atunci gasim similitudini si paralelisme intre epoci, personalitati si fapte istorice.
“Eu am spus ca faptele istorice se deosebesc, fiecare dintre ele avand originalitatea sa. Tocmai in acest lucru sta farmecul spectacolului omenirii.a...i. Trebuie sa judeci pe cineva pe masura unitatii lui, caci faptele sunt noua doar in amanunte. a....i. Pe de alta parte, sunt linii generale de evolutie. Amanuntele sunt noua, tipurile raman. Istoricul trebuie sa pastreze tipul, adaugandu-i ceea ce-i lipseste”.
Desi neaga determinismul de tip pozitivist, el spune ca dac