g2z11zd
Volumul Una suta una poeme (1947) anun\a ceea ce critica a numit a doua faza a lirismului arghezian. Nimeni nu banuia, la apari\ia acestor versuri, cu nimic deosebite ca tematica =i tehnica literara de cele anterioare, c`t de lunga =i de bogata va fi aceasta faza. Unele poeme sunt datate 1933, altele 1945, cele mai multe fiind in legatura cu doua experien\e biografice: boala (stagiul la spital) =i razboiul, date care explica punctul de pornire, nu =i substan\a versurilor. Tema noua (suferin\a, percep\ia fizica a mor\ii) este racordata deindata la o viziune fixata deja in poe mele anterioare: aceea in care apare un sentiment puternic de teroare =i o senza\ie de destramare, stingere a universului. Marile obsesii urmaresc pretutindeni pe Arghezi =i incidentele vie\ii nu constituie pentru el dec`t ni=te marunte chei care deschid pentru o clipa lacatele mari =i grele ale sufletului. Una suta una poeme
(distribuite, apoi, in ciclul Poeme din volumul Versuri, 1959, =i regrupate in Scrieri II—V, 1963—1964) cuprinde un numar de versuri care merg in direc\ia psalmilor, altele se alatura poeziei gnomice sau poeziei caminului =i a universului mic. Cu o sim bolistica noua =i intr-un mod mai sistematic este reluata =i tematica sociala =i civica. Volumul se deschide cu o arta poetica (Inscrip\ie), una din multele confesiuni prin care Arghezi arata poezia ca ,,o copilarie“, un „zbeng“ pe pietre, pe stele, urcioare, case, copaci, o joaca, altfel spus, cu elementele. Este chipul obi=nuit la Arghezi de a pune actul poetic in r`ndul me=te=ugurilor simple =i sana toase, alung`nd orice snobism intelectualist. Poezia? Un desen in carbune, o m`zgalire cu tibi=irul, ni=te semne pe cruci de lemn, un alfabet inva\at de la buruieni =i insecte in pauza muncii agri cole, infinit mai grava =i mai importanta!
„Neav`nd de lucru-n c`mp,
Nici in lunca, nici in d`mb,

Ca murisera =i pomii
De ar=i\ele Sodomii,
Cu care ne-a os`ndit
Leatul anului cumplit,
Matraguna =i le=ia
Napadindu-ne mo=ia,
M-apucai, mol`u, sa-nva\
Sn \ar`na-a scri cu ba\.
Macar \arina sa deie
Vorbe-n brazda =i condeie.“
Snsa aceasta umilin\a nu mai in=eala pe nimeni. Cititorul este di spus sa vada totul pe dos =i sa dea (dealtfel in sensul poemului) o interpretare mai grava acestor jocuri cu silabele. Poetul insu=i nu
int`rzie sa ne introduca in adevarata problematica a liricii sale, profunda =i radicala. Tema creatorului este tratata indirect intr-o alegorie (+oim =i fata) =i in termeni mai limpezi in Flautul desc`ntat. Alegoria aminte=te in egala masura de Luceafarul =i Al batrosul baudelairian. Nou este simbolul trufa=ei domni\e care vrea sa transforme vulturul intr-o pasare de curte. Domesticit, vultu rul (prin care nu e greu de imaginat destinul creatorului) i=i pier de seme\ia =i, voind sa zboare, se love=te de tavan =i cade jalnic pe podea. Snchis in turn, el este uitat de domni\a capricioasa =i cruda, simbolul puterii ademenitoare. Lipsit de aerul tare al liberta\ii, =oimul piere, arta nu poate inflori dec`t cu dimensiu nea absolutului in fa\a. Idei, in fond, comune, spuse =i de al\ii,
Arghezi le introduce intr-o mica nara\iune =i le da, prin repeta rea simbolurilor, acea transparen\a in=elatoare pe care o au =i la curile de munte:
„Dar ce vad? zise fata de-mparat,
Care-l vazuse numai in zbor =i leganat.
Stap`n pe uragan =i peste vii =i mor\i,
Ma mir de gheba, cum o por\i.
Numai in zbor e=ti inva\at
Sa nu fii str`mb =i coco=at?
Cum po\i sa fii de zbor in stare
Cu c`tamai movila in spinare?
Nu m-a=teptam, spun drept, sa fii at`t
De-mpiedicat =i de ur`t.
|i-a= face =i-o marturisire,
Eu te-am vazut mai sprinten, mai sub\ire,
+i urmarind in slava drumul tau
Te-a= fi crezut mai falnic, mai flacau.
Ma uit mai bine. G`ndul mi se-ncurca
Erai vultur =i ai ramas o curca.“
Flautul desc`ntat da acelora=i idei inveli=ul unei istorii sociale, relatata in stilul plin de cruzime =i profe\ie grea folosit mai t`rziu
in pamfletele lirice din volumul 1907. Dealtfel, tematic =i stilis tic, poemul din 1940 face parte din ciclul acestor „peisaje“. Isto ria, construita pe opunerea dintre oameni =i stap`ni („caci intre oameni =i stap`ni / Era un gol zidit, ca la f`nt`ni“), este simpla =i previzibila. Simbolul artei ram`ne in plan secund: ciobanul Ion este chemat la curte de catre boierul indragostit de c`ntecul lui.
Urmeaza scena tipica a corup\iei prin danie: ciobanului i se ofera o jumatate din palat ca sa faca „ghersuri =i cuvinte“, insa suspi cios, ciobanul pune condi\ii, se apara prin obi=nuita (=i falsa) desconsiderare a talentului propriu:
„Un lucru =tiu, ca sunt nauc.
C`nt =i eu ca o cioara, ca un cuc,
+i niciodata nu m-a= fi g`ndit
Ca fac ceva deosebit.
Eu am crezut, sa fie zicala mea iertata,
Ca flautul nu-mi face o ceapa degerata.
Sl cerc =i eu, a=a-ntr-o doara,
+i suflu-n el =i-acum ca-nt`ia oara.
Berbecilor tai, poate, le placuse
+i babelor cu caiere pe fuse.
+i asculta la flaut =i un ied.
De-mi spui =i dumneata incep sa cred.
Ia seama insa, Doamne, voia buna
Sa nu ne dea de gol =i de minciuna.
Am auzit odata ca mai-marii
Se sarutau la chef cu lautarii
+i ca trezi\i, a doua zi, de grea\a,
Si trimiteau la =treanguri cu dis-de-diminea\a“.
Devenit, totu=i, stap`n, „Prin\ul“ Ion introduce reforme cura joase: sloboze=te robii, deschide larg por\ile pentru a putea intra cine vrea, sfatuie=te bucatarii sa man`nce „tot ce are mai gustos palatul“ =i decreteaza „dreptul la dreptate =i la jalba“ al tuturor oamenilor. Plictisit de flaut, stap`nul il alunga. Unii comentatori au vazut in acest poem epic o aluzie la rela\iile dintre poet =i monarhul pre\uitor de cultura. Poate sa fie a=a, insa, ca =i in alte cazuri, evenimentul este absorbit in crea\ie =i poemul se concen treaza in final in ideea sociala a incompatibilita\ii dintre cele doua lumi. Creatorul este in aceste raporturi de doua ori damnat: ca artist =i ca individ social. Sn in\elegerea fa\a de cel dint`i, poetul cite=te tragedia celui din urma =i, las`nd subtilita\ile deoparte, face printr-o pilda aspra elogiul vie\ii naturale =i al c`ntecului liber, izvor`t din experien\a anonima.
Sn volumul Stihuri pestri\e (1957), Arghezi va relua ideea prin poemul Tri=ca, unde dam, iara=i, peste acela=i orgoliu \aranesc manifestat printr-o umilin\a tactica. Un plugar c`nta dintr-un in strument facut de el =i, cercetat de inva\a\i, se dovede=te a nu cunoa=te nici o =tiin\a muzicala. El c`nta ca pitpalacul („imi vine cum ii vine sa dea din cioc =i lui“), intr-o simplitate =i o profun zime ce se trag din misterul lucrurilor naturale. Poezia =i c`ntecul constituie insignele de noble\e ale \aranului, dovada vechimii is torice =i a boga\iei lui spirituale. Toate aceste teze sunt dezvoltate
in ni=te versuri ce amintesc prin jelania lor amenin\atoare de
Co=buc:
„Din neam in neam cu boii pe brazda =i ciobani,
Noi suntem pro=ti, badie, de doua mii de ani.
+i totu=i, lua\i de v`nturi =i indur`nd ar=i\a,
Noi, pro=tii, pe o tri=ca, facuram Miori\a.
Te-ai luat cu mine-n vorbe, boierule, la tr`nta,
Mai bine pune gura, ia tri=ca mea =i c`nta.
Sa ascultam nu vorba, ci ghiersul c`t i\i face,
Ca nici \aranii no=tri nu-s ni=te dobitoace“.
Sn linia lirismului social al lui Eminescu =i Goga se situeaza, legate mai direct de realita\ile epocii, versurile de razboi (M-am intre bat, C`nd venira, Altadata, Sntr-un jude\ etc.). Poemele sunt acum ni=te pilde dezvoltate cu abilitate, destul de transparente pentru a in\elege ca \arina instrainata e Ardealul =i ca \ara de Eden in care spicele cresc mari =i casele n-au zavoare este Rom`nia, pe care Arghezi o vede, in stilul lui Eminescu, amenin\ata de jefuitori, imaginile obi=nuite ale poeziei patriotice (pleava navalitorilor, ceta\ile risipite ca tar`\ele de v`nt, rezisten\a \araneasca, vitele =i plugul — arhetipuri eterne) sunt reimprospatate intr-o lirica de tip neoclasic, fumurie =i revendicativa ca un bocet demn:
„De mii de ani eu ma pastrez
Fara ceta\i =i fara meterez.
Sunt alt soi de barbat:
Eu am batut =i fara sa ma bat.
Cu z`mbetul =i a=teptarea
Am str`ns acasa toata zarea
+i se va-ntoarce inc-o data
+i c`ta-a mai ramas instrainata.
Sn fie=tece \arina straina,
Am bulgari tari de jar =i de lumina.
Strainii nu pot sa le are
Ca plugul nu razbe=te prin v`lvoare
+i se fac scrum =i vitele =i plugul.
Cenu=a li-e c`=tigul, funinginea bel=ugul“.
O poezie de tip jurnalistic, insa cu bun efect estetic, scrie
Arghezi in carnetele sale de la T`rgu-Jiu, unde apare =i imaginea unei \ari umplute de cruci, napadite de schilozi. Viziunea infer nului uman din Flori de mucigai e tradusa aici in imaginea biblica a pam`ntului pustiit de razboi pe care ratacesc mici strigoi jal nici, simboluri ale suferin\ei mute:
„Sn satele =i vaile din Jii,
Numai schilozi, numai muieri, numai copii
Smpletici\i in cea\a.
Carnea pe ei e v`nata =i crea\a
+i omul se stravede-n piele.
Dau bra\ele de glezne, picioarele sunt grele.
Strigoii a=tia mici, de \ara,
Parc-ar voi sa sara
+i s-ar sfii sa calce pe pam`nt,
Ca de morm`nt,
La fiecare cotitura.
Nici nu se pl`nge =i nici nu injura
At`ta carne buna le-a ramas,
C`t buba rea, de la urechi la nas“.
Sn volumul Versuri (1959), intr-un ciclu de Stihuri noi (datate
1946—1955), Arghezi publica un carnet din mai 1944, insemnari aspre, intre blestem =i ruga, in pauza dintre doua bombardamente.
Ele nu au fine\ea altor versuri, legatura lor e mai rara =i firele par trase de o m`na care tremura, dar puse laolalta, lasa o im presie puternica de vale a pl`ngerii, de vaiet prelung =i dur. O poezie, in fond, expresionista, cu expunerea cruda a plagilor, a
\ar`nii amestecate cu s`nge =i maruntaie:
„Caci dintr-un om, intreaga, nu vine niciodata
O singura bucata.
+i ce-a ramas dintr-insul se scoate pe lopata:
O laba, =oldul, bra\ul, intregi numai buca\i
De om, =i zdren\e, sferturi, far`me, jumata\i“.
(Convoiul sicrielor)
Sntorc`ndu-ne la Una suta una poeme, trebuie spus ca ceea ce domina este totu=i viziunea subiectiva, aceea care traduce o neimpacata lupta interioara. Din contemplarea acestor reliefuri iese int`i o sugestie de singuratate densa =i de destramare a tim pului in secunde putrede, de trecere a lucrurilor prin m`inile de bruma ale mor\ii:
„Singuratatea-n zale mi-a strajuit cavoul
Ales pentru odihna ranitului o=tean
+i i-a cules auzul catifelat ecoul
Cu =ase foi, al frunzei cazute din castan.
De mult paze=te cripta =i treapta ce scoboara,
De vremea, neintrerupta de mor\i =i craci uscate,
Prin m`inile tacerii, de ceara, se strecoara
Ca un fuior de pulberi =i brume dezl`nate“.
(C`nd s-ar opri secunda)
De aici p`na la o poezie de teroare a indoielii nu este dec`t foarte pu\in. O regasim in c`teva poeme din seria rebela a psalmilor (Ma uit la flori, Rugaciune, De c`nd ma =tiu, Psalm), nuan\e noi la o mitologie ce nu se va incheia dec`t odata cu moartea poetului.
Panteismul liric de care a vorbit intreaga critica este ilustrat in termeni mult prea clari, aproape conceptuali, in versuri ce exprima senza\ia cunoscuta de nalucire, de cautare zadarnica. Insa pe golul cunoa=terii se ridica lumea fecunda a vegeta\iei =i a vie\uitoarelor mici, simboluri ale crea\iei eterne. Umbra Creatorului s-a ascuns
in tulpinile plap`nde ale verbinei, =oapta v`ntului exprima mis terul ini\ial. Cercetat de intrebari, fara raspuns, spiritul at`rna
intre doua realita\i:
„Fuse=i in toate =i te-ai dat in laturi.
Sncerc sulfina: tu trecu=i alaturi.
Sntreb plap`ndele verbine.
Ele raspund ca =tie patlagina mai bine.
Zisei =op`rlei: — „A trecut pe-aici?“
+i m-a trimis la =erpi =i licurici.
+i neprimind raspuns nici de la stupi,
Ma iau dupa vulturi =i lupi.
Am colindat mo=ia-n lung =i lat
+i-am scobor`t din leat in leat
+i, ostenit in r`vna =i puteri,
N-am dat de tine nicaieri.
Oriunde-ncep a cerceta
Trecuse alba, chiar atuncea, umbra ta“...
Sn legatura cu ideea acestei nelini=ti, trebuie re\inuta in ver surile lui Arghezi preferin\a pentru metafora materiilor inconsis tente: fum, cea\a, scama, bezna etc. suger`nd o nedeterminare care de la obiect trece =i la subiect. Cel ce cauta „toarce =i im p`nze=te fum“, drumurile sunt de bezna =i luminile lui se pierd
in neguri groase. Este modul cel mai rasp`ndit la un poet cu un sim\ puternic al concretului de a da sentimentul fragilita\ii =i al inconsisten\ei:
„Torc`nd matasea tu o faci de scama
+i frumuse\ea i se =i destrama,
Ai scos din buturuga o vioara
+i-i pui =i coarda-n care vrei sa moara,
Plesnind in miezul nop\ii albe, de smarald,
Pe strigatul =i zborul in sus cel mai inalt.
Un zbor i-ai dat =i =oimului la stele.
Smpiedicat in peticele mele.
Tu ai ramas de-a pururi =i via\a noastra piere.
Te mul\ume=ti cu-at`ta m`ng`iere
Ca singur, intre neguri, e=ti ve=nic; sorocit
Prin marturia celor ce-au murit“.
(Rugaciune)
Rasp`ndita este in poezia religioasa a lui Arghezi =i tema urcu=ului, pusa in legatura cu simbolul unei damna\iuni absurde.
Robul a fost ales sa poarte povara cea mai grea, drumul lui ingust este o Golgota pe care „caricatura lui Isus“ n-ajunge s-o urce. Sn tr-o izbucnire de m`nie profana, psalmistul pune in discu\ie sana tatea min\ii divine:
„Eu, Doamne, le-am primit =i ma supun.
Stap`ne drag, ginga= ca un lastun.
Vreau sa te-ntreb: c`nd m-ai ales, ai fost nebun?“
Poemele de mai sus =i altele care vor mai veni, unele cu o mai puternica nota metafizica, altele apasate de o revolta morala tul bure, cauta, in fond, sa dea o sugestie grava a condi\iei omului in univers. Oric`t de iritante ar fi unele repeti\ii, mitologia complexa
=i profunda care se formeaza la urma prin aceste adaosuri de stra turi noi ca foile carnoase pe bulbul unui liliaceu ram`ne unica in poezia moderna. Comparat cu al\i poe\i religio=i (Claudel),
Arghezi este mai profund liric, pentru ca fuge de conceptualitate
=i da dialogului om-divinitate o semnifica\ie ad`nc umana. Sn ju rul unei interoga\ii, el dezvolta miturile fundamentale ale exis ten\ei, pun`nd nelini=tile sale sub acoperi=uri cosmice.
Alte poeme din Una suta... reinnoiesc ipostaze cunoscute:
Arghezi poet al paternita\ii (Pastreaza, Copila), poet gnomic =i sarcastic (Epitaf, Apocalips), pamfletar (M`hniri de t`nar cartu rar), cu o viziune mai neagra a sf`r=itului in Inscrip\ie pe Ararat.
Imaginea pam`ntului care at`rna putred printre hoiturile altor planete este teribila:
„Iudeea, piramidele, pustiul...
Cine-a-ntrebat al cui era sicriul
M`nat pribeag printre v`rtejuri oarbe,
De-l varsa unul, celalalt de-l soarbe?
Snvaluit in stele, flori =i ape,
Nu banuia ca moartea-i pe aproape
Ce zamislise-n vreme din via\a lui mai bun:
O mu=i\a =i-o musca a viermelui nebun.
Mai =tie cineva ca-n neamul lor
T`n\arul cu hrisoave a fost nemuritor,
C`nd nici strigoilor de cea\a
Slova de-aci nu le mai e citea\a?“
Inscrip\iile, ca =i Epitafurile, exprima un moralist c`nd tandru, galant (Inscrip\ie in inel, Inscrip\ie in pantoful logodnicei), c`nd mu=cator, caricatural, cu o mare for\a de a sugera diformul, zm`rcurile, intr-o direc\ie pe care n-o va parasi nici in operele viitoare.
Nu tot ce cuprinde acest volum este la acela=i nivel estetic.
Poet mare, Arghezi scoate =i sunete mai obosite, puterea lui de inven\ie slabe=te =i atunci ies toate acele rumegu=uri care se rotesc
in jurul marilor teme.
* * *
Ni=te Stihuri noi (datate 1946—1955), publicate mai t`rziu, reactualizeaza =i intregesc bucolica argheziana. Iezi, ca\ei, cara bu=i, fluturi, brotacei alcatuiesc un univers mirific, acela in care poetul simte mai puternic bucuria existen\ei. Sn volumele Frunze,
Poeme noi etc., imaginile acestei feerii vor fi reluate din perspec tiva mai grava a mor\ii. Sn toate situa\iile imagina\ia lui Arghezi este formidabila, par`nd ca se joaca, el love=te cu nuielu=a fante ziei in locurile cele mai obscure =i mai pu\in banuite a ascunde izvoarele poeziei =i, deodata, se ridica roiuri de metafore ce
intuneca pam`ntul =i cerul poemului ca stolurile de lacuste. Im presia este de freamat cosmic in lumea ierburilor =i a vie\uitoarelor marunte. Poezie ludica, dar =i o percep\ie extraordinara a vie\ii materiale in laturile ei minore, o senza\ie pu\in obi=nuita de fra gilitate =i fecunditate:
„Sn odajdii de atlaz
Vin lastunii mici la iaz,
Sa se bucure =i scalde
Sn v`ltoarea de smaralde.
O =op`rla vrea sa fie
C`t un ac cu gamalie.
Sn imperiul meu patrat,
S-au mutat =i a=ezat
Ciute, cerbi =i caprioare
Prefacute-n mar\i=oare.
Toate cele mari =i vii
Sunt facute jucarii
+i-au trecut prin facatura
Noua, in miniatura,
Sntre bumbi =i cui=oare,
Fermecate sa =i zboare;
Vite mari, cu coarne grele,
Deocheate, in margele,
Viespii, mu=te =i lacuste
Cu aripile inguste;
Fiarele-au ajuns sfioase
+i-s cusute cu matase.
Un \`n\ar cu picioroange
Sare-n arcuri peste goange,
Alt lungan =i-un uliu berc
Tremura-n zigzag =i-n cerc.
O chirilica rasare
Pe un punct de intrebare.
Droaiele de alfabete
+i de litere schelete
Se t`rasc pe geam alene,
Printre slove egiptene,
Tresarite de un har
De mai nou abecedar,
+i jivina cu jivina
Sug bezmetica lumina“
(Parada)
Unele poeme (Cinci pisici, Joc de creion) par a fi scrise pentru copii, dar, ca =i Cartea cu jucarii =i Prisaca de mai t`rziu (1954), ele
inc`nta ochiul matur prin capacitatea de inven\ie poetica. Sarind peste alte etape, sa spunem aici doua cuvinte despre aceste ver suri scrise cu o desav`r=ita tehnica. Ele alcatuiesc ceea ce am putea numi la Arghezi o viziune umoresca a universului. Copilarie, afec tare, basm, fabula, dar e suficient ca poetul sa intoarca intr-un anumit fel versul muzical =i sarbatoresc pentru ca aceste delecta bile jocuri de papu=i sa schimbe direc\ia privirii noastre. Facerea lumii (din ciclul: Versuri pentru copii, vol. Versuri, 1959) este o cosmogonie ironica ie=ita dintr-o interpretare libera a car\ii Ge nezei. Prima figura din acest „balet pe =apte silabe“ sugereaza ha osul ini\ial, bezna de dinaintea logosului. Aceasta ar fi ideea grava, serioasa cu care debuteaza toate cosmogoniile, sociogoniile cu noscute. Intervine insa sistemul de referin\e care ii da o nota de parodie:
„C`nd a fost, la inceput,
Nu era nimic facut.
Lumea toata era goala,
Ca o tidva, ca o oala.
Era noapte peste tot,
Ca-n cutia cu compot.
Era cea\a,
Ca-n borcanul cu dulcea\a.
+i tacere,
Ca intr-un h`rdau cu miere.
Pe atuncea, Dumnezeu,
Singur, o ducea cam greu.
Ar fi vrut sa vada soare
Ca apune =i rasare
+i sa stea intotdeauna
Macar de vorba cu luna“.
Parodia nu-i totu=i at`t de puternica inc`t sa ridiculizeze ideea de solitudine cosmica. Vine la r`nd momentul sacru al crea\iei, prezent =i acesta in chip bonom, cu naivita\i sublime. Dumnezeu face soarele, luna, omul, florile, pe scurt, universul, bricol`nd ca un parinte priceput jucarii pentru copii:
„A luat o foarfeca o data
+i h`rtie neliniata.
A luat un ghem de sfoara
+i i-a dat drumul afara,
Din cer in mare,
+i scoase soarele c`t o caldare.
A luat clei =i pap
+i a facut un crap.
+i pe l`nga clei
A luat o punga cu sc`ntei.
+i a facut =i luna
+i stelele, una =i una.
Caci, uitasem, pasamite,
Ni=te foarfeci ruginite
+i ni=te materiale,
Ni=te mucavale,
Ni=te coca, ni=te ghemotoace,
Ni=te prafuri, cu care Sfin\ia Sa n-avusese ce face.
+i cam fara ca sa vrea
Facu omul dupa stea,
Facu struguri pentru om,
+i a=a, pom l`nga pom,
Flori cu flori =i ape-n ape,
Totul gata fu aproape.
Dumnezeu facu, Vasile,
Lumea toata-n =ase zile.
+i dupa trei saptam`ni,
Se freca pe m`ini,
Mul\umit,
Ca a ispravit“.
|ara piticilor (vol. Versuri, 1959) este, tot a=a, o poveste scrisa de un Swift mai bl`nd =i cu o imagina\ie fecundata de basmele populare. Este vorba =i aici de stat, de rela\ii intre indivizi, de moravuri, de carturari pu=i sub paza ca t`lharii, intr-un poem de peste o mie de versuri sprintene =i muzicale, in=irate ca margelele pe o a\a lunga. Parcurse, ele produc un r`s bonom =i o desfatare a spiritului prin ingeniozitatea solu\iilor formale. Facerea lumii are un sens moral bine marcat, caci piticii care fura, mint, se bat pre figureaza, in fond, lumea copilariei. Despre toate acestea aver tizeaza autorul in Prefa\a, invit`ndu-=i cititorii sa mearga „ni\el de-a bu=ile“ =i pe Domnul Confrate (Criticul, desigur), sa iasa din dogma =i sa citeasca poemul cu un ochi de copil. Lucrul este aproape imposibil, caci, aviza\i, vedem numaidec`t fine\ea pro zodica, buna organizare a feeriei. Snmul\indu-se, piticii formeaza o „piticarie“ =i opteaza sa traiasca dupa pravila monahala. Snsa cu modificari: am`na postul mare pentru via\a de dincolo, dumi nica sa fie in fiecare zi, iar ziua sa fie de dulce etc. Piticii astfel organiza\i traiesc prin scorburi =i printre foi, se hranesc cu lapte de veveri\a =i oua de vrabii, iar ca desert folosesc mierea de albi ne. Peste ei se afla un Mitropolit care pastore=te intr-un jil\ a=ezat
intr-un pahar rotund. Piticii siha=tri „se-ntrec in izmeneala“, se scuipa, joaca baba-oarba, leap=a, \urca =i, c`nd intrec masura, sunt pedepsi\i in diverse chipuri, nelipsind bataia =i arestul (intr-o coli vie). Nichifor bea tutun, Iov violeaza secretele coresponden\ei =i consuma spirt de tescovina, calugarul Cosma fura oglinda mare lui mitropolit etc. Sunt printre pitici =i fiin\e mai ascetice, ca Ava
Cujba, poreclit Baba, care nu ingaduie sa se sara peste tropare la slujba =i sile=te pe enoria=i sa asculte un numar mai mare de „pof terele“ dec`t cel prevazut in canon, =tiind ca acest lucru place
Domnului. Colonia are =i o disciplina sanitara. Iata baia:
„Mai batr`nii in copaie,
La odaie.
Cei mai lene=i i=i aduc
Apa-n gura, cu clabuc,
+i fac`ndu-=i gura cep,
A se linciuri incep,
De parca s-ar fi spalat,
Cum e vorba, cu scuipat.
Asta-n limba lor peltica-i
Morfoleala de pisica.
Str`n=i ca ra\ele, la ploaie,
Cei mai gra=i se scalda-n straie,
Neput`nd sa se dezbrace
De seu mult, ca de-o gaoace.
Balacesc =i unii-noata
Sntr-un lac nimica toata,
Iar duhovnicul Ilie
Pe un fund de farfurie.
Unu-=i scalda trupul sf`nt
Sn ghiveciul de pam`nt.
Sntr-o strachina mai rece
Era altul sa se-nece
+i un frate, mai de soi,
Scufund`ndu-se-ntr-un \oi
A ramas in el, baiete,
+i-a crescut, un an ori doi.
Mare c`t un castravete“.
Uneori, Arghezi reia in aceasta feerie umoristica teme din poe zia lui serioasa. Colinda de Craciun (vol. Versuri, 1959) dezvolta, de pilda, pe aceea a ingerului imbolnavit de patimi lume=ti. Mo=
Craciun =i Mo= Ajun, veni\i sa imparta daruri, nu mai vor sa paraseasca pam`ntul. Condi\ia de sf`nt este grea, spiritele sufera
in paradis de plictiseala:
— „Tata Mo= Craciun,
Zis-a Mo= Ajun.
Nu vreau sa te mint,
M-a lovit un jind.
Zilele-n stihare
Mi se fac amare
+i de-at`ta raza
Mi se-ngre\o=eaza.
Sngeri, aripi, stele,
Pacatele mele!
Toata noaptea, vere,
Mare priveghere.
Ziua liturghie,
Psalmi =i Slava |ie.
Fara sa mai taca,
Toata vremea toaca (...)
Sunt un pacatos
Dar pe-aci-i frumos.
Eu cu voia ta
Parc-a= ram`nea“.
Prisaca (1954) readuce bucolica argheziana pe un teren mai realist. Spectacolul nu este insa mai pu\in mirific. Dam aici peste o lume laborioasa, cu o tipologie memorabila. „Fetica“ este un inginer inspirat, pe intuneric ea face bijuterii „cu musta\a =i ari pa“. Statul albinelor are o organizare spartana. Ziua de munca
incepe cu o opera\ie de recunoa=tere, apoi terenul odata prospec tat, grosul armatei iese la lupta. La stup ram`ne o echipa de paz nici vigilen\i, caci muscoii, bondarii =i alte neamuri parazitare dau roata mierii. Un =oarece viclean =i trufa= se strecoara in stup =i albinele-gardience il inchid intr-un co=ciug de ceara (T`lharul pedepsit). Versurile au =i o morala:
„Nu ajunge, vreau sa zic
Sa fii mare cu cel mic,
Ca puterea se aduna
Din to\i micii impreuna“...
Sn ograda se aplica o pedagogie subtila, preventiva. Corec\ia celebrului, de acum, Zdrean\a (substituirea oului) are neindoios urinari psihologice, insanato=ind moravurile printre vie\uitoare.
Acestea traiesc, dealtfel, in chip armonios, vrabiile pr`nzesc im preuna cu Dulau, ariciul joaca o chindie, m`\a nu este deranjata de nimeni in visurile ei languroase etc. O personalitate respec tata, temuta, este G`ri-G`ri, g`sca v`rstnica =i in\eleapta ca o pres bitera:
„Chiar berbecii o cinstesc
Pentru tact =i cumpatare
+i cu felu-i batr`nesc
Si dau rang de inspectoare“.
Toate aceste poeme scrise intr-un ton de jovialitate au o inten\ie didactica neascunsa =i, antropomorfiz`nd fara abuz, exprima idei sanatoase de pedagogie sociala. Poezia lor mai ad`nca iese din capacitatea spiritului de a trai cu euforie in spa\ii mici =i de a da, prin evocarea cr`mpeielor de via\a, un sentiment mai general de diafanitate a universului.
Poema didactica imbraca in Stihuri pestri\e (1957) haina cea mai veche =i mai demodata a genului: fabula. Mai inainte, Arghezi transpusese in rom`ne=te (=i in cazul lui transpunerea este mai mult dec`t oriunde o crea\ie originala pe ni=te teme date!) fabulele lui Kr`lov (1952) =i La Fontaine (1954). Traducerile =i crea\iile personale plac deopotriva prin muzica frazelor pline. Nici o silnicie, nici o licen\a in limbaj, versul curge viguros =i firesc, teh nica prozodica este desav`r=ita. Oric`ta neincredere ar fi sadit in noi estetica moderna fa\a de un discurs liric at`t de bine reglat =i oric`t de cunoscute ar fi ideile, versurile lasa o impresie extraor dinara la lectura prin gimnastica superioara a limbii. Iata o defini\ie a fabulei:
„Fabula se cheama vechea corcitura
Dintre pilda buna =i caricatura;
O minciuna bl`nda-n care se prefac
Hazurile snoavei scurte-n bob`rnac“...
Dar specia aceasta uzata poate sa intereseze nu numai prin limbajul ei superior liric, dar =i prin ceea ce comunica. Nu suntem cu totul indiferen\i la morala ei =i la calitatea sentin\elor pe care le roste=te. Sunt cazuri, observa intr-un loc G. Calinescu, c`nd con\inutul poate deveni prin prozaitatea lui o structura poetica.
Prozaitatea este de regula o cugetare morala sau filozofica, un adevar, cu alte cuvinte, fericit formulat care, transpus in muzica silabelor, poate tulbura spiritul nostru. Glosa lui Eminescu este o
in=iruire de asemenea sentin\e care la lectura dau un sentiment ad`nc de triste\e purificata, de oboseala cosmica. Fabula pune toate acestea intr-o nara\iune de obicei vesela, iar sensul adevarat este ascuns cu dibacie de aluziile multiple de la suprafa\a textu lui. Un discurs in discurs, o istorie stravezie ca o apa prin care trebuie sa vezi pietrele de la fund. Genul cere „o intorsatura-n punctul de vedere“ (Arghezi), o =tiin\a de a masca din partea au torului =i o inteligen\a de a demasca din partea cititorului. Opera\ia nu este dificila nici intr-un caz, nici in altul, autorul pune de multe ori la urma in\elesul alegoriei.
Fa\a de al\i poe\i care ram`n la o simpla desfa=urare verbala a temelor, Arghezi aduce in fabula instrumentele unei mari poezii.
Sn primul r`nd o =tiin\a rara de a nascoci =i de a asocia lec\iei etice gluma cruda. Relu`ndu-i defini\ia, putem spune ca fabula este in m`inile lui dibace o spe\a noua ie=ita din incruci=area unei sensibilita\i ironice cu o sensibilitate grava de moralist (o „corci tura dintre pilda buna =i caricatura“). Vorba „maestre“, care scoate din fire pe poet (=tim acest lucru dintr-un articol), devine subiectul unei balade unde apare =i personajul ingenuu, prostul in\elept
Pacala. Pacala aude la t`rg formula in cauza =i, ne=tiind despre ce este vorba, se instruie=te =i decide la urma ca...
...„Vorba asta scurta
E cu farmec dulce =i, din str`mb ori ciung,
Sim\i ca te la\e=te =i te face lung.
Insul se m`ndre=te, limba-i se deznoada
+i in v`nt =i, vesel, da-n nadragi din coada“.
Arghezi nu int`rzie prea mult in alegorie, trece repede la pam flet. Putina cu clei e o tableta acida versificata unde dam din nou peste profesorul care da lec\ii de literatura in timp ce el are mari dificulta\i cu ca =i ca. Savantul cade intr-o putina de clei =i este scos de acolo de par de ni=te prieteni. Ideile lui, va sa zica, nu se pot dezlipi de cleiul vorbelor, inva\atorul ilustru se zbate neputin cios intre substantive =i verbe. Morala fabulistului este atroce:
„De-asemenea spurcate, stilistice belele,
Nu-i vine nimanuia curajul sa le spele“.
Un pamflet deghizat (cu o posibila adresa, ca =i cel dinainte) este =i Dihania, unde oameni =i animale vorbesc in propozi\iuni usturatoare de marele R`mator, un porc acoperit cu decora\ii =i
intarit in reputa\ie de certificate universitare. Verva este =i aici, ca peste tot la Arghezi, excep\ionala. Subiectele sunt uneori mai domestice. O g`sca fudula, in loc sa faca oua, pardose=te ograda, c`nt`nd, cu gaina\uri. Vaz`nd un hultan pe cer, incearca sa zboare, dar luneca ridicola in cotinea\a. O satira a imposturii (G`sca in spirata).
Mai apropiate de substan\a fabulei sunt Cuiul =i Comoara. Cuiul este inven\ia unui baietan zanatic, o scaparare a min\ii care, binein\eles, int`mpina int`i fagaduin\a:
„Zice unul: — „Dragul meu,
A=a cui faceam =i eu,
Poate chiar mai dichisit,
Snsa, vezi, nu m-am g`ndit“... „
Tema din cea de a doua fabula a mai fost tratata =i de al\ii. Ce este interesant la Arghezi este ingenuitatea solu\iei finale. Un cro itor zace bolnav =i lasa sa se in\eleaga ca a adunat o comoara pe care vrea s-o lase mo=tenire celor patru fii. Mo=tenitorii fac pla nuri, se invrajbesc, dar la urma se dovede=te ca mo=tenirea consta
intr-o pova\a sanatoasa:
„Nu uita\i nicic`nd in via\a
Nodul sa-l face\i la a\a“...
Sarcasmul leapada ve=mintele alegoriei pentru a ataca o idee pe fa\a in alte versuri. Un critic „naravit cu dulcile t`rcoale“ vorbe=te smerit, onctuos, poetului care prime=te mai bucuros ocara. Diatriba eminesciana este reformulata intr-un limbaj de esen\e mai profane:
„O lauda t`r`ta te insulta.
Aceea-i mai primita, ca nu =tie
Sa g`dile trufia cu linsoare multa
Fac`nd cu tine-n g`nd tovara=ie“...
C`teva poeme din Stihuri pestri\e (Cultura, Evolu\ie, Scrisoare) au intrat in ciclul 1907, altele, abord`nd teme sociale curente, le dezvolta in anecdote rimate mult prea stufoase =i prozaice (Foaie verde la Paris, Mesajul, Alte\a, Cancelarul). Mai mare substan\a lirica au miniaturile din sfera bucolicului (O furnica, Giuvaere,
Zmeu, Greierele). Simbolul oului dogmatic din poemul lui Barbu este tratat intr-o maniera jovial-didactica:
„Prin petale de opal
Se stravede un cristal
+i-ntr-un s`mbure de cea\a,
Str`nsa-n tainele de via\a
Sncol\e=te ve=nicia.
Asta \i-e bijuteria“...
* * *
Revenirea lui Arghezi la marile teme ale poeziei are loc dupa aproape un deceniu de la Una suta una poeme, timp in care a fost nevoit sa mai strabata o data de=ertul. Dupa Prisaca (1954), apare suita de „peisaje“ 1907 (1955) =i, in fine, C`ntare omului (1956).
Sn culegerile ulterioare (Versuri, 1959, Scrieri, 3, 1963), poetul va schimba ordinea lor, pun`nd inainte C`ntare omului. Este vor ba de 30 de poeme, pe o tema nu cu totul noua (tema crea\iei), dar noua prin viziune =i caracterul sistematic al compozi\iei. Tu dor Vianu le-a consacrat o carte (Arghezi, poet al omului, E.P. L.,
1964), vaz`nd in ele o sociogonie, comparabila prin amploare =i profunzime lirica cu marile poeme iluministe =i romantice dedi cate omului =i evolu\iei lui sociale.
C`ntare omului este, in fond, un poem didactic in care emo\ia
„au joug de la Raison sans peine elle fléchit“, de o remarcabila demnitate stilistica. Din loc in loc desfa=urarea obiectiva a ver surilor este tulburata de accente mai subiective. Acestea impiedica abstractizarea, conceptualizarea poemului, transformarea lui in tr-o dizerta\ie ornata de metafore despre evolu\ia omului. Cu excep\ia unor spa\ii mai retorice, C`ntare omului reu=e=te sa fie un poem vibrant despre condi\ia omului in univers =i in istorie, vazuta intr-o dezvoltare dialectica. El se intinde, simbolic, de la umbra la g`nd, de la intunericul presocial al omului la starea
in\elegerii =i autocunoa=terii ra\ionale. Tudor Vianu, care a studi at amanun\it ideile =i compozi\ia poemului, descopera influen\e iluministe =i romantice =i fixeaza viziunea filozofica a lui Arghezi la punctul de contact dintre doua surse: una de natura religioasa, alta materialist istorica: „motivul mobilita\ii =i al ascensiunii nu se gase=te insa, pentru Arghezi, in perfec\ionarea treptata a ra\iunii, a=a cum lucrurile au fost prezentate de at`tea ori de an tici =i de ilumini=ti, ci in lupta claselor sociale: o in\elegere sociala a istoriei, pe care poetul nostru o deriva insa din in\elegerea de natura religioasa a omului ca o fiin\a contradictorie =i conflictuala, mi=cata de o nelini=te, de o „chemare“, de o pornire de a se depa=i, postulata ca o data elementara a naturii lui, =i nu ca o insu=ire provenita din imprejurarile concrete ale existen\ei lui in societate“
(op. cit., pag. 226).
Se da, cred, aici =i in alte comentarii, o importan\a mult prea mare filozofiei de la baza acestui poem, nu at`t de coerent pe c`t se spune =i cu o filozofie, in fond, redusa la c`teva idei generale, admise de to\i. Epoca noua a dat, e drept, lui Arghezi o viziune asupra evolu\iei sociale a omului =i a rolului pe care munca il joaca in acest proces, dar a vorbi de o filozofie originala =i a o studia separat de lirism este nepotrivit, pentru ca in afara poeziei filozofia nu exista. Filozofia este, in poezie, forma cea mai ad`nca a lirismului, ideile generale devin metaforele unei existen\e.
Revenind la C`ntare omului, ce vedem? Arghezi scrie un numar de poeme in care evoca momente dintr-un lung, dramatic proces
(afirmarea omului in univers printr-o lupta dusa cu for\ele ce-l
inconjoara =i printr-o lupta tot at`t de dura cu sine insu=i), concentr`ndu-se asupra c`torva cicluri tematice. Tot T. Vianu ob serva ca acestea ar putea fi astfel sistematizate: dupa doua po eme care prefa\eaza evocarea, urmeaza subiectul Snal\arii (3—4,
8, 9), apoi acela al focului (6—8), al m`inii (11—14), al chemarii, al limbii, fecundita\ii etc. Se remarca u=or la lectura ca temele nu sunt dispuse sistematic, parasit intr-un poem, motivul revine in altul, situat la un punct indepartat in relieful acestei epopei neincheiate. Sentimentul pe care il avem, vaz`nd aceste reveniri, reluari, este ca Arghezi ar fi putut scrie numeroase alte secven\e, ca tema este, practic, inepuizabila, ca =i aceea a psalmilor. C`ntare omului reprezinta in biografia poetica a lui Arghezi experien\a unui lirism obiectiv (cel pu\in in punctul de plecare), acordat re pede acelor fantasme interioare care agita spiritul poetului. Voind sa vorbeasca despre Omul universal, omul istoric, Arghezi vorbe=te deseori despre sine. Umbra poate fi interpretat ca un poem al dualita\ii individului, loc de confruntare dintre doua for\e: lumi na =i umbra, celestul =i teluricul, divinul =i profanul. Umbra intra, atunci, in binecunoscuta mitologie a pendularii intre doua univer suri. Tratat intr-o maniera mai obiectiva (umbra ca pandant al luminii), motivul poate semnifica =i altceva: originile indepartate ale omului, ie=irea din haosul ini\ial:
„Sunt peticul de noapte, dat \ie din nascare,
+i ies =i intru-n tine in zori =i in amurg.
Din mine vii =i-n mine te-ntorci, in bezna mare,
F`rimi\ata-n oameni =i-n zilele ce curg“...
Dualism, simbol al duplicita\ii, imagine religioasa a naturii conflictuale a omului? Negre=it, dar pe deasupra acestor implica\ii, umbra este simbolul universului de dinaintea logosului, simbolul fierberilor confuze ale materiei, ale intunericului ce stap`nea materia inainte ca Creatorul sa inceapa numaratoarea. A= apropia aceasta metafora grandioasa de aceea a luminii din Poemele lu minii. Ca =i acolo este sugerata o continuitate, o permanen\a in lumea elementelor. Din s`mburele ini\ial Blaga alege simbolul lu minii, Arghezi pe acela al intunericului ca parte componenta a existen\ei. Umbra inso\itoare, fidela, inseamna atunci cel pu\in doua lucruri: neantul („bezna mare“) din care omul a pornit =i in care se intoarce, dar =i partea rebela, demonica a fiin\ei lui („tu nu =tiai ca suntem intr-unul singur doi / impreuna\i pe via\a din doua firi straine“), aceea care-i asigura armonia in contradic\ie, unitatea in diversitatea for\elor. Poemul urmator (Nici o silaba ntreaga) reia tema inceputurilor pentru a-i asocia pe aceea a sf`r=itului. Un poem, a=adar, al genezei, al lumii de dinaintea cuv`ntului, un poem, in acela=i timp, despre atingerea universu lui, intoarcerea la negura ini\iala:
„Sn ceasul ultim, umbra din lume se va stinge
Din sufletele toate, la timp necunoscut
Din oamenii cu aripi, din oamenii de s`nge,
Sn negura-ntocmita din nou de la-nceput“...
Imaginea neantului format din suma umbrelor din lucruri a fost pusa in legatura cu eschatologiile romantice. Sa se observe ca metafora stingerii universului nu are la Arghezi grandoarea tragica pe care o gasim in alte scrieri pe aceasta tema. O melan colie, aici, sub forma unei intrebari fara raspuns, o nelini=te fara deznadejde privitoare la destinul crea\iei omene=ti in perspecti va mare a destinului cosmic („Vor mai ram`ne insa, in noaptea adunata, in pe=tera ad`nca a haosului semn / Despre ce-au fost puterea =i lupta de-altadata? / Macar o amintire, macar crestata-n lemn?“). Sf`r=itul nu este, in fapt, dec`t trecerea materiei in alta forma, universul se recicleaza. Dispar`nd, via\a reapare sub alta
infa\i=are. Arghezi accepta ideea materialista a inlan\uirii infinite:
„Din plamadirea noua a sm`rcului cu cea\a
Se va st`rni, pesemne, fierbinte, iara=i via\a“.
Fragmentele ulterioare fixeaza momente mai importante din ceea ce se poate numi biruin\a omului asupra naturii lui instin ctuale =i a universului ostil. Versuri clare, pregnante, pierdute une ori (=i aici lirismul este mai puternic) in contemplari mai libere, deta=ate de ideea generala a evolu\iei omului. Motivul desprin derii omului de pam`nt =i al muncii ca factor determinant in for marea sim\urilor este dezvoltat (dupa Engels) in c`teva poeme
(P`na atunci, Smplinire, Chemarea inal\arii) de un patetism rece, cu defini\ii memorabile. Ridicarea in picioare este o sarbatoare marea\a, un prim act de luare in stap`nire a lumii obiective:
„+i incepu indata =i cugetul sa-\i zboare
Tu \i-ai invins pam`ntul, morm`ntul =i destinul“...
Unele versuri (La stele) trimit la problematica psalmilor, vazuta acum cu lini=tea unui g`nditor materialist. Afirmarea omului in univers incepe in clipa in care apare mintea. E o biruin\a impo triva terorii cauzalita\ii:
„Adevaratul lumii av`nt de inceput
Porni din ziua-n care, trezit, ai priceput.
Cel ce facuse lumea, Iehova sau Satan
Nu prevazuse mintea =i-n minte un du=man“.
Mintea este, a=adar, o cucerire a omului, talismanul ascuns ce-i va permite, in timp, sa lupte cu „zeci de dumnezei“, simboluri ale ordinii represive. Focul (La stele, Flacara pazita) reprezinta
int`ia rascoala a omului, o prima for\a obiectiva pusa sub con trolul voin\ei. Aceasta izb`nda a avut =i urmari interioare: omul a deprins =tiin\a de a se impotrivi, de a fi in „raspar =i razvratit“.
Focul deschide apoi perspectiva transformarii materiei =i, in c`teva poeme (Nascocitorul, Pe drum), Arghezi evoca na=terea uneltelor
=i dezvoltarea industriei elementare. Sn secven\ele ce urmeaza este reluat motivul dezlipirii de lut (Chemarea inal\arii; Eu, umbra) =i aici putem re\ine imaginea omului in lupta cu condi\ia lui biolo gica, imagine ce va reveni sub diverse forme =i in alte car\i. O sugestie int`i de fragilitate („Cel mai ginga=, mai fraged la trup =i oropsit / Doar umbra, drept cama=a, pe piept nu \i-a lipsit“), apoi de singuratate cosmica:
„Scularea din puzderii s-a sav`r=it treptat.
Te-ai dezlipit din umeri =i, rezemat pe coate,
Vazu=i ca ridicarea pe =ale nu se poate.
Ai incercat sucirea inceata, pe =ezut,
Din rasputerea caznei cu br`nciul, =i-ai cazut.
Te-ai tavalit pe pietre ca =arpele ranit.
Nu \i-a slabit nadejdea. Mereu te-ai prabu=it.
N-o sa mai uit nici lupta cu sine-\i, nici aceasta,
Sn cerc de orizonturi, c`mpie vasta.
Sn mijlocul ei, omul vedeai cum str`ns se zbate
Sncaierat cu umbra lui in singuratate“...
C`ntare omului ne ini\iaza, apoi, asupra sim\urilor umane
(pipaitul, vederea), fac`nd, de pilda, elogiul m`inii =i, printr-o ingenioasa similitudine, a degetelor comparate cu primele cinci vocale. Puterea inven\iei lirice este remarcabila. Un sistem inge nios de compara\ii aduce aceste obiecte ne-poetice in planul poe ziei. O abstrac\iune ca privirea este tradusa printr-o juxtapunere de elemente concrete din sfere diferite („v`nat fir de cea\a“, „pe tale de floare de gutui“). Snsa omul material se socializeaza, des copera ideea solidarita\ii =i formeaza „omenirea“ (Om cu om), ideea biblica a inmul\irii Arghezi o exprima in limbaj mai profan prin metafora unei nun\i cosmice (Nunta), o incuscrire teribila de regnuri din care iese varietatea speciilor („e-o nunta-n toata firea“). Diversitatea =i legaturile dintre lucruri fac necesara co municarea, adica limbajul. Arghezi va scrie un poem =i pe aceasta tema (Din taine). P`na aici poetul a evocat omul singuratic, odata cu apari\ia limbii =i, deci, a comunita\ii umane, el se va ocupa de omul social. Va evoca in consecin\a virtu\ile =i servitu\ile ce apar fatal din noua lui condi\ie de existen\a. Apari\ia diferen\ierilor sociale, formarea statelor, razboaiele, lupta de clasa — subiecte de studiu pentru istorici =i sociologi — sunt prezentate de Arghezi
in ni=te versuri prozaice (Trufa=ul, Prietenie, Jale, Lupta =i razboi,
R`nduiala, Un altul zise, Temeiul ni-i fra\ia, A mai trecut o vreme), deviate adesea in pamflet =i retorica goala. Poemele nareaza ceva ce, dealtfel, se cunoa=te, din evocarea corecta lipse=te faptul esen\ial =i anume contemplarea spectacolului umanita\ii. Versurile sunt inconsistente. O revenire la limbajul liric se petrece in final, unde dam peste o viziune puternica a rascoalei (A fost noapte nea gra), vazuta biblic ca o prabu=ire de idoli =i statui, un cutremur de apocalips. Fragmentul ultim (Cel ce g`nde=te singur), deja cla sicizat de =coala, fixeaza imaginea omului in societatea industriala.
Versurile au din nou vigoare lirica =i celebrarea progresului teh nic nu mai int`mpina rezisten\a spiritului nostru, pentru ca ari pile fanteziei se deschid larg peste idei:
„Vorbe=ti cu fundul lumii la tine, din odaie,
Secunda-ntrece veacul =i timpul se-ncovoaie
Pe-o sfera c`t e firul de par =i se aga\a
Vecia, nesf`r=itul, pe un cr`mpei de a\a.
Se-nal\a slobod, omul, pe aripi in Tarii
+i-aduce de acolo noi legi =i marturii...
................
+i, in sf`r=it, urma=ul lui Prometeu, el, omul,
A prins =i taina mare, a tainelor, atomul.
El poate omenirea, in c`teva secunde,
S-o-ntinereasca noua pe veci, ori s-o scufunde.
E timpul sluga veche =i robul celui rau.
Tu, omule =i frate, sa-\i fii stap`nul tau.“
Cu aceasta imagine a omului ra\ional, activ, pus in fa\a unei mari dileme, se incheie mica epopee a lui Arghezi, ie=ita dintr-o ambi\ie =i un vis care au stap`nit =i pe poe\ii din secolul al XIX lea. Ideea de a cuprinde intr-o opera unitara „l’homme montant des ténèbres a l’idéal, la transfiguration paradisiaque de l’enfer terrestre“ (Hugo) trece prin capul multor poe\i =i istorici (Miche let, Vigny, Quinet) =i, fara a avea suflul mistic =i grandoarea vizio nara din Legenda secolelor sau Memento mori, C`ntare omului o transpune intr-o suita de poeme didactice sobre =i robuste. Nu poate fi vorba la Arghezi de o sociogonie, pentru ca evocarea se concentreaza asupra individului biologic, nu a rotirii tipurilor de societate umana. C`ntare omului este in fragmentele cele mai solide sub raport liric un imn despre condi\ia omului in univers, scris cu o imagina\ie potolita. C`teva poeme pot fi re\inute ca modele ale prelungirii unui gen vechi in epoca moderna.
* * *
Un oarecare suflu hugolian au =i poemele epice din ciclul 1907
(1955), „Pedepsele“ lui Tudor Arghezi. Sunt 40 de poeme care, stilistic, pot fi puse in continuarea Florilor de mucigai. Acela=i lim baj realist, aceea=i for\a de nega\ie, mai pu\in viziunea atroce a vie\ii larvare. Peisajele, cum le nume=te autorul, oscileaza intre pamflet =i cronica rimata. Tehnica este aceea pe care poetul a ex plicat-o odata vorbind despre pamflet: o rotire in cercuri din ce
in ce mai mici in jurul unui obiect, o asumare, am zice noi, gra data a unui corp strain p`na ce corpul piere in r`ul unei subie ctivita\i patima=e. Obiectul este un eveniment social (rascoala
\araneasca din 1907), tema tratata p`na acum in proza sau in poeme izolate. Arghezi face din ea centrul unei evocari ample, unde toate mijloacele lirice sunt admise. Lirismul =i sarcasmul sunt puse laolalta, tipologia, tabloul social, scena epica sunt narate in versuri aspre de o claritate de decret de curte mar\iala. O mare m`nie traie=te in ele. Arghezi ia patima= apararea clasei \arane=ti
=i abate asupra ciocoimii („preacurvia de sus, din stap`nire“) fulgere tot at`t de naprasnice ca =i acelea ce lovesc in Vechiul tes tament ceta\ile corupte. Este epopeea trista a ceea ce Arghezi nume=te razboiul poporului cu stap`nii. Snceput lini=tit de cronica obiectiva:
„Sn anii noua sute =apte
Ca din senin, in marte, intr-o noapte,
S-a ridicat spre cer, din Hodivoaia,
+i din Flam`nzi, =i Stanile=ti, vapaia...“ pentru ca numai peste c`teva versuri furia sa se dea pe fa\a =i versurile, lepad`nd orice subtilitate, sa capete acel ton de ocara
=i blestem pe care in lirica rom`na nu-l mai aflam dec`t la Emi nescu. Sn limbaj sociologic s-ar putea spune ca Arghezi face in versuri procesul claselor posedante, studiaza originea averilor, a rela\iilor dintre clase, felul in care se exercita puterea represiva etc., insa toate aceste aspecte sunt topite intr-o p`nza fumurie, d`nd un sentiment de inspaim`ntatoare vigoare. Primul portret ce se re\ine este acela al „razvratitului“, \aranoiul Dumitru, dulgher
=i lautar, om liber care nu vrea sa intre „sluga la jigodii“. Portre tul este un pretext pentru a arunca o ochire, in felul Scrisorilor lui
Eminescu, asupra vie\ii sociale. Administra\ia, justi\ia, biserica alcatuiesc un peisaj intunecat de complicitate in corup\ie. Pe acest perete de fapte negre apar la urma cuvinte de foc rau prevestitoare:
„Ia furca, taica,-n m`na, =i ascute-i bine din\ii
+i apara-\i odrasla, razbuna-\i =i parin\ii.
Dintr-unul te faci sute, din sute iese gloata.
A=teapta \aranimea sc`nteia scaparata.
V`ltori =i limbi de flacari a=teapta sa se mi=te.
Pitite dupa staul =i cur\i, in porumbi=te.
Din apele, aprinse pe matca lor, de scrum,
Sntunece =i cerul puhoaiele de fum,
Nu mai ram`ne piatra de piatra, grinzi in grinzi
+i cada =i Taria in \andari de oglinzi“...
O imagine teribila a pedepsei aflam in poemul Pe razatoare, o acumulare de materii explozive, o juxtapunere de injusti\ii enorme pentru a explica morala de la sf`r=it:
„Nu cauta dreptatea domneasca, fra\ioare,
Ia pe ciocoi ca hreanul =i da-l pe razatoare“...
Memorabile sunt in 1907 portretele satirice. Coconu Alecu, mo=ier la Meri=ani, s-a facut cunoscut in Senat prin observa\ia ca mitropolitul primat al Rom`niei este „autofecal“. Pus sa pacifice
\ara de peste Olt, el guverneaza dupa trei principii: „ma-ta“, „te bag“ =i „ai sictir“. Rasculate, satele de pe mo=ie se aduna la conac
=i muierile scuipa pe „ciocoiul bor`t“ =i pronun\a acest blestem, unul (=i nu cel mai insemnat) dintr-o lunga serie, unde sudalma se intretaie cu incita\ia: ,,— Nu va lasa\i! M`nca\i-l de viu, sa-l arza focul,
Ca spurca, unde =ade, nemernicul =i locul.
Zmunci\i-va din funii pe el, lovi-l-ar boala.
Macar un st`rv ca asta sa ne fi dat rascoala!
Nu te-ncrunta incoace, boierule, a=a.
Ca am facut prinsoare =i noi pe pielea ta.
Odata =i odata te-om prinde noi in sat
+i-ai sa plate=ti, jup`ne, cu v`rf =i indesat.
Te-om desc`nta noi, noaptea, sa crape-n tine fierea.
Ce n-a putut barbatul, o face =i muierea“...
Duduia este o varianta mai v`rstnica =i mai apasat grotesca a fatalaului. Sn locul gurii, ea are „crestat un buzunar“, in locul tru pului — „un sac de oseminte“. Indecizia anatomica este admira bil exprimata:
„Femeie, nefemeie, la bine =i la rau,
Turtita ca o tava =i-un sul de rogojina,
Satula de-ntuneric, sc`rbita-i de lumina,
Faptura nemplinita =i fata fatalau“.
Teribil este =i portretul biografic al „lichelei ciocoite“, avocat la Curtea de apel, aparator „cu doi clasici“, ai ho\ilor de buzunare
(E advocat). Efectul liric iese, ca in orice pamflet, din acumularea de insanita\i morale. Advocatul este una din multele variante ale omului politic burghez prezentat in tablete. Baiat sarac, politicianul
i=i incepe cariera in umilin\a, fac`nd avere — el devine avar =i fudul, ru=inat de ob`r=ia \araneasca.
„A=a se face, mare, ca bietul de \aran
Ram`ne singuratic, uitat din an in an.
Odrasla lui stricata il \ine, ca pe vite,
Sa traga-n jug la moara lichelei ciocoite.’’
Subiecte de acest fel provoaca cruzimea pamfletarului. Trecute
in lirica, ele capata dimensiunea unui realism fantastic. Mon=trii arghezieni sunt fabrica\i la rece, av`nd acea exactitate vizionara pe care o au desenele lui Goya. Luciditatea impinge portretul p`na la limita absurdului, detaliile precise pe por\iuni mici alcatuiesc
impreuna o figura de intuneric. Cucoana-Mare este o lene=a de orient ajunsa la o v`rsta critica. Spalata pe picioare de Suzi, pieptanata de o madama, imbracata de Jeny, dezbracata (=i
„giugiulita“) de alta servanta pe numele de Kety, batr`na doamna, proprietara a patru mo=ii =i a unei mori, infrunta temerar v`rsta supun`ndu-se unei opera\ii de chirurgie estetica. Chipul c`rpit are nevoie de un serviciu complicat de intre\inere:
„Chirurgu-i neteze=te pe la gura
+i pleoape, zilnic, c`te-o zb`rcitura.
C`nd fa\a-ntreaga s-a zb`rcit,
Ca un ciorap mototolit,
I-a tras-o, pielea-n jos, in gu=e,
Zg`indu-i un obraz ca de papu=e,
Sntins ca sticla, neput`nd sa r`da.
Sa nu plesneasca luciul, sa iasa mutra h`da
Avea un aer \eapan =i mirat,
Ca un cadavru preparat
+i pus in geam, cam str`mb de la =ezut.
Sa poata fi la morga cumva recunoscut.
Ca sa-=i ascunda g`lca de piei =i vine trase,
S=i incingea g`tlejul cu panglici de matase“...
Figurile de \arani au, dimpotriva, o lumina tragica. Vacarul Stan parase=te din cauza mizeriei cele nouazeci de vaci ale boierului de la Culmea, dar se intoarce dupa oarecare vreme pentru ca ani malele nu se lasa mulse de „cucoanele sumese“ (Vacile). Sntr-un catun zace un fost soldat =i curcile ii ciugulesc pe sub pat meda lia pe care i-a dat-o Voda (Arenda). Ni=te \arani pleaca — „a=a,
intr-un noroc“ — =i dau foc conacului, hambarelor, distrug cama rile boiere=ti pline cu merinde =i bauturi =i se intorc, apoi, acasa cu m`na goala. Chestionat, Stan — capitanul lor — raspunde cu inocen\a: „Vezi (... ) nu ne-am g`ndit“ (Stane, capitane). Tras in fa\a judeca\ii, Patru al Catrincii recunoa=te faptele de razbunare pe care le-a sav`r=it, av`nd despre dreptate alta idee dec`t Curtea care il ancheteaza. Femeia lui, fire haiduceasca, participa la aces te ac\iuni justi\iare: „El ia ciocoiu-n bra\e, eu il ajut =i-l g`tui“
(Patru al Catrincii). Din lungul poem O razbunare, cronica a rascoalelor, re\inem episodul final al uciderii boierului prin calcare
in picioare. |aranii il strivesc cu calc`iele =i trupul ciocoiului se preface intr-un terci ur`t pe care il soarbe pam`ntul:
„L-am prefacut cu talpa in muci =i in scuipat.
Nisipul de la sine l-a supt =i dumicat.
+i fluiere =i coaste s-au macinat, topite,
Ca de potcoave grele =i copite.
Ciocoiul se facuse o coca =i-o piftie,
+i am muncit o noapte =i-o zi, precum se =tie.
Ca =i ciocoiul nostru a fost un soi de spuma,
De zg`rciuri incleite, cu oase ca de guma.
Cum dam sa-l mai apuc,
El se facea clabuc“...
Versurile acestea sunt infrico=atoare prin realismul lor negru, d`nd o sugestie puternica de suferin\a disperata a unei clase sociale.
Trec`nd peste alte aspecte, sa re\inem in Epilog imaginea satului dupa represiune. Tonul a devenit acum elegiac, in cerul gurii pam fletarului a aparut gustul le=iei:
„E o tacere moarta, care-a-nghe\at =i zace
Pe sate, pe catune, pe oameni, pe conace.
E frig in suflet. G`ndul se infiripa-alene
+i =chioapata ca =oimul gol, dezbracat de pene,
Cu aripa de piele, prin glod, ca o gaina.
S-a mohor`t a noapte =i ziua, pe lumina.
Un lucru umbla, negru =i nou, din casa-n casa.
Din negurile astea tot moarte-o sa mai iasa.
Mor\ii-au tacut in sate, dar tot le-a mai ramas
Din ochi o p`lp`ire =i-o =oapta, ca un glas“.
Nu toate fragmentele din acest vast poem social sunt substan\iale sub raport estetic. Doina pe fluier, Doina pe nai, Doina pe frunza,
Cultura, Telegrama cifrata, Raspuns la telegrama sunt simple cronici rimate, scrise, evident, cu abilitate, dar in spatele versurilor nu se simte umbra unei mari lirici. Anecdota domina =i acopera poe zia =i in alte peisaje, insa, luate in totalitate, impresia este zgu duitoare. Invectiva =i bocetul merg impreuna, realismul crud =i fantasticul absurd fuzioneaza. 1907 este, in fond, un imens tablou cu efecte ob\inute prin infinite varieta\i de negru.
* * *
Cu Frunze (1961), Tudor Arghezi revine la o poezie legata mai direct liric de mi=carile spiritului sau. Este inceputul unei lungi serii de plachete (Poeme noi, 1963; Caden\e, 1964; Silabe, 1965;
Ritmuri, 1966; Noaptea, 1967), continuate cu inca trei volume postume (Frunzele tale, 1968; Crengi, 1970 =i XC, 1970), distri buite apoi in ciclurile tematice din Scrieri (II—IV). Apari\ia lor a
insemnat un eveniment in via\a literara =i, cu toate ca multe poe me i=i trag substan\a din materia vechilor versuri, ele au o valoare de sine statatoare, intruc`t starea de spirit a poetului este alta =i adesea reluarea unei teme este prilej pentru o simbolistica noua.
Sunt poe\i cu o evolu\ie ireversibila, ceea ce scriu la batr`ne\e nu mai seamana dec`t stilistic cu opera lor de inceput. Temele sunt abandonate pe masura ce se exprima. Sunt al\ii care trec la v`rste diferite acelea=i experien\e; parasite intr-o opera, temele revin sub alta forma in opera viitoare. Poetul incepe sa depinda ca paian jenul de plasa pe care organismul a secretat-o. Plasa (opera) reprezinta libertatea =i inchisoarea lui. Arghezi face parte din aceasta categorie. Evolu\ia lui este o reluare continua, o re-fa cere, un etern debut (cum =i marturise=te undeva). De aici vine poate =i obsesia puternica a inceputurilor in poezia sa. Odata te mele fundamentale fixate cu Cuvinte potrivite, Flori de mucigai =i
Versuri de seara, volumele ulterioare le amplifica, le reformuleaza sub influen\a unui alt regim moral. Reliefurile poeziei sunt, in acest chip, tulburate periodic, straturile se rea=eaza, ce a fost neted =i lini=tit capata deodata neregularita\i =i asprimi alpine. Tensiunea spiritului =i limbajului inlatura senza\ia obositoare de repeti\ie, poemul nou construit pe o obsesie veche nu pare nicidecum un ceai reincalzit. E o crea\ie inedita, de mari efecte estetice uneori, pentru ca spiritul pune in discu\ie totul =i reclade=te universul pe care tocmai il terminase. V`rstele poeziei argheziene reprezinta acest complicat proces de ad`ncire, reformulare a obsesiilor fun damentale. De la adolescen\a la senectute el trece prin cercurile vie\ii duc`nd, ca melcul in spate, cochilia temelor sale. Vladimir
Streinu fixeaza patru v`rste interioare ale liricii lui Arghezi. P`na la 1916 (c`nd apare puternicul poem Bel=ug), in faza, a=adar, a unui debut prelungit, el este un liric in descenden\a lui Baude laire =i Verlaine — „poet de pure unduiri muzicale“. De la 1916 la 1934 (anul apari\iei volumului Carticica de seara), muzicali tatea „se densifica“, poezia capata reliefuri granitice =i ideea unui
„dinamism retors“ i=i face loc. Urmeaza faza a treia, faza de do mesticire a poeziei argheziene =i ea \ine p`na la apari\ia volume lor 1907 =i C`ntare omului, c`nd un cerc nou, al patrulea, s-ar deschide in tulpina acestui mare arbore (Pagini de critica literara,
III, 1974). Cronologia nu este rea, insa ce nu trebuie scapat din vedere este faptul ca aceste v`rste nu reprezinta, in realitate, dec`t retrairea in momente diferite a unei antinomii fundamentale.
Programul liric al lui Arghezi se afla, intreg, in Cuvinte potri vite. Flori de mucigai sunt anticipate in ciclul blestemelor, poezia domestica =i a vie\ii marunte este formulata, tot a=a, cu mult
inainte de apari\ia Versurilor de seara. Undele succesive ale aces tui puternic lirism pornesc dintr-un centru unic =i, printr-un com plicat proces, se intorc dupa oarecare vreme in punctul din care plecasera. Evolu\ie in zigzag, zice Vladimir Streinu, emana\ie in termitenta, incontrolabila, o pulsa\ie cu un ritm inegal. Poezia devine nu o expresie, ci un mod de a fi, o respira\ie.
Dupa 1907 =i C`ntare omului, Arghezi revine cu o experien\a noua la temele din Cuvinte potrivite =i Versuri de seara, insa te mele au in spatele lor un element nou, sentimentul uitarii in uni vers =i prezen\a vicleana a mor\ii. Dificultatea de a stabili sensul =i etapele evolu\iei lui Arghezi vine =i din faptul ca poemele cuprinse intr-un volum sunt scrise uneori la mari distan\e de timp unele de altele. Sn Caden\e, Silabe, Ritmuri sunt versuri de dinainte de
1920, a=ezate l`nga altele compuse cu pu\in inainte de apari\ia volumului. Pe unele, poetul le dateaza, pe altele nu, descuraj`nd
=i pe aceasta cale pe istoricul literar care vrea sa puna ordine =i sa stabileasca o cronologie a scrierilor. Sn afara oricarei indoieli sunt simbolurile mari care se rotesc pe traiectorii imprevizibile
intr-o opera originala =i profunda.
De la Frunze la Silabe (1965), plachetele de versuri au cam acelea=i compartimente: versuri patriotice, versuri pe tema artei
=i a creatorului, fragmente noi din poemul mare, neincheiat al psalmilor, poezia universului mic, versuri, in fine, izvor`te din sta rea de bucurie =i nelini=te a senectu\ii. Aspectul din urma este cel mai interesant, Arghezi termina, cum incepuse, in for\a, poezia ram`ne p`na la sf`r=it graficul unei sensibilita\i imprevizibile.
Batr`ne\ea este o stare ca oricare alta, pe paleta ei culorile nu s-au =ters. Arghezi dovede=te ce impresie falsa avem despre senec tutea in\eleapta =i sterila. Nu-i vorba, in realitate, dec`t de un ochi deschis cu mai mare gravitate spre lume, de un sentiment mai accentuat al limitelor. Poemele din Frunze, Poeme noi, Caden\e etc. surprind, inainte de orice, prin profuziunea de nuan\e. Un
C`ntec ini\ial (in Frunze) arata radacinile acestei lirici, in=urubarea ei in istorie, tradi\ie. Acest sentiment de comuniune Arghezi l-a exprimat =i alta data, elementul inedit este aici o anumita obo seala solemna de patriarh impovarat de odajdii, pastorind peste o lume batr`na:
„Ma simt ca un stihar de voievod
|esut incet cu degetele calde
Ale intregului napastuit norod.
At`t is de bogat =i-n ad`ncime,
At`t imi mi=una matasea imprejur,
Ca-mpletiturile ramase din vechime
+i-aduc aminte fostul lor murmur.“
Versurile urmeaza linia capricioasa a unui jurnal. Este int`i o
=ovaire, o traire la rascruce de lumi materiale, o invocare bl`nda a elementelor cosmice pentru a ocroti firul care incepe sa se de strame:
„De=teapta-te in sufletul meu, soare,
Ca-ntre facliile padurii.
Strabate-ma cu sarbatoare
+i da-ma-n leagan cu vultùrii.
Roua, strope=te ciotul ierbii mele
+i unge-mi-l cu mir.
Duios =i fraged sa mi-l spele
Mirosul lui curat de trandafir (...)
............
Da\i-i navala uria=a
Robului vostru, cel de voie buna!
Fluture, \ese-mi o cama=a.
|arina, ascunde-ma de luna.
Sunt poate desfacut, sunt poate ostenit
Calc`nd pe aripi =i pe pun\i de iasca?
Nu! insul se cere inso\it.
Da\i-i ragazul sa renasca.“
Aceasta inseninare in crepuscul este dominanta in Frunze =i
Poeme noi, dominanta, dar nu statornica, eterna, pentru ca fara sa prindem de veste in versuri se insinueaza senza\ia de prabu=ire a timpului, de noapte goala. Sn astfel de clipe spiritul calca pe carari de cenu=a =i pare a vedea, ca in frumosul tablou al lui Antoine
Wiertz, scheletul ce se ascunde in infloritoarea infa\i=are a lumii.
Lirismul cel mai ad`nc pe care il aflam in aceste plachete se nu tre=te din sentimentul nedeslu=it de a=teptare, de veghe in amurg.
Contemplarea se implete=te cu spaima de neant. Un poem me morabil este De ce-a= fi trist, citat de to\i comentatorii =i, pe drept, pentru ca rareori se poate vedea o triste\e mai demna, un sim\ al sf`r=itului evocat mai duios dec`t in aceste versuri scaldate de lumina bolnava a toamnei:
„De ce-a= fi trist ca toamna t`rzie mi-e frumoasa?
Pridvoarele-mi sunt co=uri cu flori, ca de mireasa.
Fereastra mi-este plina
De iederi impletite cu vine de glicina.
Beteala =i-o desface la mine =i mi-o lasa,
C`nd soarele ram`ne sa-l gazduiesc in casa...
De ce-a= fi trist? Ca nu =tiu mai bine sa fram`nt
Cu sunet de vioara ulciorul de pam`nt?
Nu mi-e cladita casa de =i\a peste Trotu=,
Sn paji=tea cu cr`nguri? De ce-a= fi trist? +i totu=i...“
Senza\ia de evanescen\a devine mai grea =i mai tulbure in alte poeme (|i-e sufletul..., S-a=tept?, Seara de mai, Natura moarta), unde apar mai insistent semnele sf`r=itului. Luminile se pierd in
„pulbere =i scrum“, drumurile trec prin cea\a, un sentiment ad`nc de parasire inlocuie=te bucuria calma, jubila\ia dinainte. Lucru rile devin agresive, timpul se dilata =i se prabu=e=te:
„La mine nu mai urca de-a dreptul nici un drum;
De-abia o cararuie, o d`ra ca de fum.
Nu intra nici o u=a, n-am prag, n-am palimar.
Doar stelele se-ng`na cu noaptea-ntr-un ar\ar.
Ce sa a=tept sa vie =i ce sa in\eleg,
C`nd peste mine timpul se prabu=e=te-ntreg?“
Ce este interesant de observat, aici =i in alte versuri, este senza\ia de materialitate grea pe