e2u7up
1. MISCAREA IDEOLOGICA
Ideologia eminesciana. Inceputul veacului se caracterizeaza printr-o miscare nationalista, izvorata din ideologia lui Emines cu, amestec de criticism junimist si de misticism national. Proble ma neamului nostru trezise in junimisti un interes mai mult rational; in Eminescu gasise insa o rezonanta mult mai adanca.
In constiinta lui prezentul se legase de un trecut simtit ca o reali tate; evolutionismul junimist se prefacuse in reactionarism si sim plele consideratii asupra valorii sociale a taranimii, intr-un misti cism taranesc cu totul deosebit de junimism. Sub aceeasi forma a solidaritatii nationale prin traditie si a exaltarii paturii rurale, ca o unica realitate sociala si in aceeasi expresie lirica si pamfletara, ideologia, pe baza mai mult sentimentala, a marelui poet a reaparut in pragul veacului si in miscarea Samanatorului, pentru care dezgroparea publicisticii lui uitate a luat importanta unui moment istoric. Fara ecou real in momentul producerii sale, ideo logia eminesciana si-a rascumparat timpul pierdut; pusa in circu latie prin miscarea samanatorista, continuata apoi prin oameni si actiuni felurite, ea traieste si astazi in toate manifestarile natio naliste ce se reclama inca de la „actualitatea lui Eminescu“. Nu se poate incepe studiul atmosferei acestei epoci decat prin precizarea rolului Samanatorului si, mai ales, al lui N. Iorga (mai 1903— aprilie 1906), animatorul sensibilitatii lui literare.
Samanatorul. Desi actiunea propriu-zisa a Samanatorului incepe prin colaborarea lui N. Iorga, ea fusese, totusi, precizata in aceleasi cadre de nationalism, de poporanism si de didacticism moralizator chiar de intemeietorii lui, Al. Vlahuta si G. Cosbuc1 .
Conceptia artei in functie de natiune si a natiunii in functie, in genere, de taranime, a fost afirmata apoi mult mai darz de N.
Iorga. Sub cuvant ca si miscarea lui M. Kogalniceanu de la 1840, ca si teoriile lui Alecu Russo au pornit de la aceeasi valorificare a literaturii prin caracterul specific al rasei si de la principiul nationalizarii ei printr-o apropiere mai intensa de spiritul si lim ba populara, aceasta conceptie a fost privita de unii critici ca lip sita de originalitate. Fara sa contina vreo noutate, si aceasta formu la, ca orice alta, nu-si scoate insa forta decat din momentul transformarii intr-o actiune determinata si sustinuta. In arta origi 1 Samanatorul a aparut din initiativa si cu sprijinul lui Haret si sub directia lui Al. Vlahuta si G. Cosbuc la 2 decembrie 1901. Colaboratorii, mai mult ardeleni — G. Cosbuc, Ion Gorun, Ilarie Chendi, Maria Cuntan, Maria

Ciobanu, V. Cioflec, St. O. Iosif, Sextil Puscariu, Constanta Hodos etc. — i-au determinat chiar de la inceput caracterul poporanist. Din anul al doilea
(1903), apare „sub directia unui comitet“; Vlahuta nu mai colaboreaza ; colaboratia ardeleana se accentueaza si prin I. Scurtu, Ion Barseanul, Zaharia
Barsan, I. Agarbiceanu, Gh. Stoica etc., la care se adauga cativa scriitori moldo veni: D. Anghel, Corneliu Moldovanu, M. Sadoveanu. Criticul revistei con tinua, pana la conflictul cu N. Iorga, a fi Chendi, ce se punea pe terenul traditionalismului si al poporanismului. In acest an, printre colaboratori se mai adauga Miron Aldea (C. Sandu-Aldea) si Fatma (Elena Farago), P. Cer na, Em. Garleanu, Oct. Goga, S. Mehedinti. La 22 oct. 1906, odata cu nr. 43,
N. Iorga se retrage din directia revistei, care ramane sub directia lui D. Anghel,
St. O. Iosif, M. Sadoveanu, C. Sanuu-Aldea, I. Scurtu; in 1908, revistei i se adauga, la partea stiintifica, G. M. Murgoci; tot din 1908 incepe colaborarea lui Aurel C. Popovici prin articole de doctrina nationalista si reactionara; la
2 ian. 1909, in plina decadenta, dealtfel, revista trece sub directia lui Aurel
C. Popovici; in 1910 se retrage si Aurel C. Popovici, conducerea efectiva a revistei ramanand pe seama lui Ion Scurtu. In al noualea an al existentei sale, Samanatorul dispare la 27 iunie 1910. nalitatea nu sta in noutatea formulei, ci in talentul si energia ce lui ce izbuteste sa-i dea actualitate. Intr-o literatura cu o larga baza rurala, N. Iorga a reusit sa faca din „nationalizarea“ si „ru ralizarea“ literaturii o formula noua si militanta. Iata de ce tre buie sa tina seama orice istorie a culturii noastre.
Sensul „Samanatorului“. Daca sub raportul ideologiei sociale si culturale, rationalismul, traditionalismul, reactionarismul miscarii Samanatorului intra in seria tuturor miscarilor moldo venesti incepute cu Dacia literara de la 1840, sub raportul pur literar ea inseamna continuarea epocii eroice a literaturii romane de dinaintea criticismului junimist; confundand etnicul cu es teticul, pe care Maiorescu le separase, ea a anulat, asadar, casti gurile generatiei precedente. Cum nu se mai putea prezenta sub vechea forma a nationalismului verbal si euforic, etnicul a reaparut sub forma noua a „culturalului“; literatura nu mai era privita atat prin calitatea sa estetica, cat prin actiunea sa de educatie natio nala, — confuzie de pozitii care, la adapostul unei misiuni cul turale laudabile, a ingaduit invazia mediocritatii literare.
In rezumat: ideologic, samanatorismul reprezinta unul din as pectele rezistentei sufletului national fata de revolutia formelor sociale; literar, el este expresia estetica a acestei atitudini reactio nare cu cele doua caractere esentiale: dragostea de trecut, de unde literatura eroica si patriarhala, si dragostea de tarani, de unde idealizarea si compatimirea lor.
Meritul miscarii Samanatorului nu sta, dupa cum am spus, in originalitatea formulei si nici chiar in valoarea artistica a litera turii sale, ci in actiunea animatorului, la al carui glas s-au ridicat si organizat energii noi; in capitala si in provincie au aparut, ast fel, reviste puse in serviciul aceluiasi misticism national si al aceleiasi literaturi privite in functia sa etnica, despre care ne ramane sa amintim cateva cuvinte.
Luceafarul. Infiintata inca de la 1 iulie 1902, sub directia lui
Al. Ciura, revista studenteasca de la Budapesta, Luceafarul, se adauga miscarii samanatoriste1: din coloanele ei avea sa rasara numele lui Octavian Goga, poetul cel mai reprezentativ al intregii miscari si teoreticianul artei sale rurale si revolutionare.
Fat-Frumos. Aparut la 15 martie 1904, la Barlad, sub con ducerea lui G. Tutoveanu, Ion Adam, Emilgar, D. Nanu si A.
Mandru, Fat-Frumos cere de la numarul 2, prin pana lui A. C. Cuza,
„sa fim romani in toate manifestarile vietii noastre. Sa facem arta si literatura romaneasca in spiritul si din izvorul nesecat al geniului nostru propriu“2 .
Ramuri. Aparuta la 1 decembrie 1905, sub directia lui C. S.
Fagetel, revista craioveana Ramuri isi mentine si azi foarte inter mitent existenta. Se intelege de la sine literatura, pe care o putea face o revista, in paginile careia D. Tomescu reproducea, nu fara energie de ton si intransigenta, ideile dictatorului bucurestean.
Junimea literara. Aparuta in ianuarie 1904 la Cernauti, re vista Junimea literara, sub directia lui Iancu Nistor, si prin litera tura publicata si prin critica lui Sextil Puscariu si George Tofan, era de esenta samanatorista.
Convorbiri literare. Si activitatea Convorbirilor literare in tim pul directoratului lui S. Mehedinti (1907—1924) se incadreaza tot in actiunea samanatorista. In Primavara literara, publicata chiar in Samanatorul (20 febr. 1905), S. Mehedinti isi aratase entuzias 1 S-a mutat apoi la Sibiu, la 15 oct. 1906, aparand sub directia: Al. Ciu ra, Oct. Goga si Oct. Taslauanu si in urma numai a lui Oct. Taslauanu. Des pre revista, cf. Oct. Taslauanu, Amintiri de la „Luceafarul“, 1936.
2 A. C. Cuza, Ideea nationala romana. mul fata de literatura noua „ce se inspira din viata poporului nos tru“ (dispretuind ademenirea curentelor literare de aiurea).
Se poate spune, asadar, ca actiunea nationalista pornita de
Samanatorul a pus stapanire pe cea mai mare parte a publicisticii literare a epocii.
Popularizata la inceput sub forma paseismului si a taranismului, ideologia eminesciana a fost impinsa apoi la consecintele ei ex treme, sub forma nationalismului integral sau a antisemitismu lui, de A. C. Cuza si, sub forma nationalismului, de banateanul
Aurel C. Popovici.
A. C. Cuza. Prin seria de articole publicate in Fat-Frumos si adunate apoi in 1905 in volumul Nationalitatea in arta, A. C. Cuza deschide cu o singura idee toate lacatele si rezolva toate proble mele. Nationalitatea, sustinea anume d-sa, e puterea creatoare a culturii umane; arta nu poate sa existe decat ca arta nationala — cultura umana, decat prin cultura natiilor —, natiunile decat prin cultura lor originala; dupa cum in ordinea sociala trebuie sa intarim clasa rurala si sa infiintam aproape inexistenta clasa de mijloc, in ordinea culturala trebuie sa intemeiem o cultura „curat romaneasca“ prin colaboratia numai a „romanilor de sange“. In realitate, nu se poate vorbi de o cultura nationala in sensul limita tiv al unei creatii exclusive si nici discuta afirmatia culturii origina le ca singura posibilitate de existenta a natiunii, inainte de a se fi precizat valoarea notiunii de originalitate in materie de cultura.
Aurel C. Popovici. Impinsa, sub forma antisemitismului, la ultimele sale concluzii de A. C. Cuza, ideologia eminesciana a avut aceeasi soarta sub forma reactionarismului, prin teoriile lui Aurel
C. Popovici, expuse mai intai in Samanatorul1 .
1 Aurel C. Popovici, Nationalism sau democratie. O critica a civilizatiei moderne, Minerva, 1906.
13 martie 1906. Pentru fixarea atmosferei epocii, prin exem plul transformarii unei ideologii literare intr-un fenomen social, vom aminti miscarea de la 13 martie 1906, cunoscuta sub nu mele de „Lupta pentru limba romaneasca“, pornita impotriva intentiei unor doamne de la societatea „Obolul“ de a juca in frantuzeste pe scena Teatrului National. N. Iorga publica in Epoca de la 12 martie o „rugaminte“, prin care, in numele stramosilor si al „sufletului chinuit al acestui neam“, invita publicul sa nu ia parte la reprezentatii. Dupa o prima conferinta in fata studentilor la Universitate, el mai tinu alta publica, chiar in ziua de 13 mar tie, in care nu ataca numai „limba boiereasca“, ci si „revolutia boiereasca a generatiei pasoptiste decat care nici o alta generatie din lume n-a cazut mai adanc in noroi“ etc. Manifestatia a avut loc si prin faptul unei represiuni violente a dus la un rezultat neasteptat, impingandu-l pe N. Iorga in primul plan al vietii noas tre publice. Talentul lui de tribun a reusit astfel sa transforme un fapt cultural intr-un fenomen social cu repercusiuni in toate stra turile culte; transformare pe care s-a si grabit sa o foloseasca in scopuri politice, intemeind mai intai o Fratie a bunilor romani (Iasi,
19 martie) si apoi un partid politic, cu a carui intemeiere putem privi „samanatorismul“ literar ca incheiat, pentru a face loc nationalismului politic, ale carui destine cad alaturi de cadrele lucrarii de fata...
Alte reviste. Desfasurarea actiunii politice si culturale nu l-a impiedicat totusi pe N. Iorga de a voi staruitor sa desfasoare si o actiune literara. Dupa disparitia Samanatorului, timp de mai bine de un sfert de veac, d-sa a scos diferite publicatii literare (Neamul romanesc literar, Floarea darurilor, Linia dreapta si acum in urma
Cuget clar, ca sa nu mai vorbim de un numar impunator de re viste anexe provinciale), fara a izbuti sa se mai incadreze in rit mul miscarii literare. Momentul istoric al confuziei culturalului cu esteticul trecuse si din faptul ca, cu toata recrudescenta miscarilor nationaliste de acum, confuzia nu s-a mai produs, tra gem concluzia salutara ca nici nu se va mai produce: credem apele literaturii definitiv despartite de miscarile sociale si politice, oricat de nobile si folositoare ar fi ele. Imensa activitate propagandista a lui N. Iorga, risipita in atatea publicatii ineficace, ramane deci indiguita in cadre strict culturale, fara contact cu literatura tim pului nostru; aceasta s-a vazut si in actiunea moralizatoare por nita in mai, anul trecut (1936), in care nu l-a urmat nici un scrii tor al generatiei noi.
2. CRITICA SAMANATORISTA
N. Iorga. Pozitia criticii la sfarsitul veacului trecut se caracte rizase prin lupta criticii „stiintifice“ a lui C. Dobrogeanu-Gherea impotriva criticii estetice a lui T. Maiorescu: tot ceea ce, cu o disci plina intelectuala atat de sigura, separase si precizase Maiorescu, fusese dezgradit de criticul socialist; arta a cunoscut, astfel, procla marea primatului tendintelor moralizatoare si al idealurilor socia le. Prin renasterea misticismului national de la inceputul veacului, conceptul estetic a fost invadat si de ideea nationala; fuziunea eticului constituie, astfel, formula criticii samanatoriste si popo raniste.
Pozitia criticii lui N. Iorga se precizeaza, asadar, mai intai prin confuzia eticului cu esteticul, ingloband apoi si confuzia etnicu lui, adica luarea in considerare a artei numai prin raportul ei fata de „popor“ si al ideii nationale; eticul nu e privit in sine ca o necesi tate pura a constiintei morale, ci prin calitatea sa practica, fie de a innobila poporul, fie de a-l reprezenta in notele sale specifice mai bine pastrate in taranime.
Dominata de ideea nationala, de obligatia literaturii de a se valorifica prin caractere specifice mai pure la taranime, receptivi tatea criticului fata de valorile estetice ale literaturii contempo rane straine, in genere, nu putea fi decat limitata pe motive etice; ea a devenit insa si mai limitata fata de noua literatura franceza, pe care o credea in descompunere.
In simbolism, de pilda, el a vazut o „desantare a mintilor“ si o
„sarlatanie“. „Asa-numitul simbolism, sustinea el, cu o convingere nestirbita pana azi, intrucat nu e cu stiinta o farsa, o inselatorie, ori un mijloc de parvenire literara, nu e decat o moda.“ „Sim bolism, sapun literar care nu curata.“ Iata termenii cu care era tratata poezia lui Baudelaire, Verlaine, Henri de Régnier, Verhae ren, Moréas, Laforgue, Rimbaud, ce a revolutionat intreaga litera tura europeana, singura revolutie poetica pornita din Franta; si cu aceiasi termeni — „literatura infama, excrocherie literara, minti desantate, sarlatanie, literatura de Pantelimon“ — se exprima N.
Iorga si despre literatura scriitorilor ce au fixat la noi sensibili tatea poeziei contemporane. I-a fost dat, asadar, acestui om de o rara bogatie spirituala si eruditie literara, de un mare talent ora toric, sa se arate neintelegator fata de noua sensibilitate ce se pregatea, de sensibilitatea estetica, fara contingente etice sau morale, ci de sine statatoare; i-a fost dat, prin urmare, acestui directòr de sensibilitate nationala, sa devina, mai intai prin actiunea pozitiva a miscarii samanatoriste, interesanta desigur si esteticeste, dar reactionara prin ideologie, si apoi prin actiunea sa negativa de tribun iritat de prefacerile vremii; i-a fost dat, spunem, sa devina un dusman al dezvoltarii firesti a literaturii neamului sau.
Cu o receptivitate estetica atat de limitata, ne ramane sa vor bim si de valoarea instrumentului lui critic. Confuzia eticului, et nicului si esteticului a raspuns, desigur, unui temperament mai mult social decat estetic, dar a raspuns si nevoii de certitudine; divers perceput dupa capacitatea estetica a individului, evoluabil in insusi conceptul sau, fenomenul pur estetic si deci critica es tetica nu ofera o indiscutabila baza stiintifica; numai prin inglo barea eticului si etnicului in estetic putem pasi pe un teren mai sigur; notiuni mult mai precise, moralul si imoralul, folositorul si nefolositorul, socialul si antisocialul cad in sfera bunului-simt; certitudinea ia deci locul controversei. Unui temperament cate goric si insetat de toate certitudinile nu-i putea conveni critica estetica, in care incertitudinea si nuanta sunt conditiuni de exis tenta, ci o critica dominata de principii etice sau nationale indis cutabile ce-i ofereau un instrument de o mai mare preciziune si o orientare dogmatica.
Intrebuintarea unui instrument critic atat de nesigur, cand se aplica in domeniul estetic, i-ar fi ridicat oricarui critic literar au toritatea necesara; nu insa lui N. Iorga, care reprezinta personali tatea culturala cea mai covarsitoare a acestui inceput de veac.
Nu e vorba numai de stiinta si de activitate multilaterala, ci de insasi personalitatea lui de animator al constiintei nationale de creator de valori, personalitate impresionanta si prin puterea convingerii mistice si prin mijloacele ei de expresie. Cei douazeci si cinci de ani incheiati de la actiunea Samanatorului au sters in teresul multora dintre problemele discutate, fara sa aiba vreo in fluenta asupra fortei emotionale a articolelor insesi. N. Iorga trece, in genere, ca un scriitor prolix si fara simtul arhitectonic: si este in cartile sale de eruditie, in care amanuntul invadeaza ideea; in cartile sale personale, el are insa o neegalata putere de contagiune.
Multi l-au intrecut prin sobrietate, prin echilibru, prin eleganta; nimeni nu l-a ajuns insa in caldura pasionala: lava incandescenta a prozei sale apostolice nu s-a stins nici pana azi si probabil nu se va stinge, atata timp cat vor exista ochi care sa se plece peste paginile trecutului. In acest scop puterea exploziva a temperamen tului e ajutata de mijloace literare unice: ironie, verva, sustinuta pana in cele mai indepartate ramificatii, patetismul, invectiva, su flul puternic al unei singure idei irationale se leaga in personali tatea lui literara sub forma atitudinii pamfletare. Nu e vorba de violenta verbala cu care criticul a insangerat tot ce nu intra in sfera receptivitatii sale, ci de nota specifica a personalitatii sale pasionale de a izola, de a mari si de a diforma, de a trece, prin urmare, peste realitatea imediata pentru a o proiecta sub forma unei realitati superioare; sub pana sa inflacarata, cele mai comune idei iau forme apocaliptice. Cu mai multa pondere in stabilirea raporturilor, cu mai mult simt al nuantelor si, mai ales, cu mai multa receptivitate estetica el n-ar fi fost decat un critic literar cu o actiune circumscrisa la un public limitat si n-ar fi devenit cel mai mare pamfletar nationalist si animator al constiintei nationale1.
Ilarie Chendi. Prin originea sa ardeleana, samanatorist inainte de aparitia Samanatorului, Ilarie Chendi a devenit apoi placa de inregistrare a literaturii samanatoriste de la inceputul veacului, adica criticul lui St. O. Iosif, al Mariei Cuntan, al Mariei Ciobanu, al lui C. Sandu-Aldea si mai ales al lui Oct. Goga.
Un critic, a carui sensibilitate estetica trecea prin acesti scrii tori, un critic inzestrat cu un incontestabil spirit polemic nu putea sa nu-si puna ca tel principal al activitatii sale lupta impotriva modernismului. „Clisee de flasnetari, dupa compozitii imprumu tate“, repeta el 2... de cand exista o literatura romaneasca, ceva mai gol, mai sterp, mai fara inspiratie fireasca, ca „vibratiile arti ficiale ale acestor maruntisuri, nu s-a scris“. Luptand astfel, pe de o parte, pentru o literatura crescuta din literatura populara si cu un caracter tendentios national, intrucat latent orice literatura e
1 Activitatea lui N. Iorga in domeniul criticii si al istoriei literare este atat de vasta incat ne multumim sa enumeram cateva din lucrarile principale:
Schite de literatura romaneasca, Iasi, v. I, II, 1893, Istoria literaturii romane in sec. XIII, Buc., Minerva, 1901 (2 vol.); Istoria literaturii religioase a romanilor pana la 1688, Socec, 1904; Contributii la istoria lit. rom. in veacul
XVIII, Buc., 1905; Istoria lit. rom. din veacul XIX, vol. I, Buc., Minerva, 1907; vol. II, 1908; vol. III, Valeni, 1909: O lupta literara, 2 vol., Valeni, 1914,
1916; Oameni care au fost, Buc., 1916, intregite si retiparite in 3 vol., Edit.
Fundatiilor regale; Istoria literaturilor romanice, Buc., a3 vol., 1920i etc., etc.;
Istoria literaturii romanesti contemporane, in 2 vol., Ed. Adevarul, 1934.
2 Ilarie Chendi, Schite de critica literara, p. 136. nationala, iar pe de alta parte, impotriva literaturii urbane, a sim bolismului si in genere a modernismului, actiunea lui Chendi s-a identificat deplin cu actiunea samanatorista. Nunai intamplarea le-a despartit. Introducandu-l pe N. Iorga la Samanatorul, Chen di a fost silit putin dupa aceea sa se desparta de revista si de fostii tovarasi de lupta, combatandu-i.
Instrumentul criticii lui Chendi era „impresia“, sub forma ei cea mai directa si mai elementara, adica nerationalizata sau or ganizata. Critica lui lupta pe treapta informatiei literare pur subiec tive. In cadrele acestei receptivitati estetice, parerile lui Chendi sunt totusi judicioase, asa ca activitatea lui a fost binevenita. Opera de exterminare a mediocritatii, indeplinita de Maiorescu intr-o epoca mult mai turbure, a indeplinit-o dupa jumatate de veac si deci cu merite mult mai mici si Chendi fata de mediocritatea tim pului sau, cu un simt natural si mijloace de expresie potrivite.
Din nefericire, bunul lui simt nu era limitat numai de o receptivi tate estetica peste care nu putea trece, ci si de amestecul unui element pasional evident, de adevarat pamfletar. Varietatea ele mentelor de care s-a servit i-a dat oarecare vioiciune stilistica si portretistica, dar i-a sapat fundamentul criticii 1.
Ion Scurtu. Activitatea critica a lui Ion Scurtu, destul de pretuita in epoca Samanatorului, nu poate fi pomenita decat pen tru a ilustra o maniera detestabila de expresie bombastica, azi ilizibila, si pentru cercetarile lui eminescologice de mult depasite2 .
1 Activitatea critica a lui Chendi se afla cuprinsa in urmatoarele volume:
Inceputurile ziaristicii noastre, 1789—1795, Orastie, 1900; Zece ani de miscare literara in Transilvania, 1890—1900, Oradea-Mare, 1901; Preludii, Ed. Miner va, Buc., 1903, ed. II, 1905; in colaborare cu Eugenia Carcalechi, V. Alecsandri,
Scrisori, vol. I, Buc., 1904; Foiletoane, Ed. Minerva, 1904: Fragmente, informatiuni literare, Buc., 1905; Impresii, Buc., 1908; Schite de critica literara,
Ed. Cultura nationala, 1924; Portrete literare, Bibl. p. toti.
2 Avem astfel: M. Eminescu’s Leben und Prosaschriften, Leipzig, 1903 (teza de doctorat); Portretele lui Eminescu, Buc., 1903. Editia cu o introducere a romanului Geniu pustiu de Eminescu, Buc., 1904; M. Eminescu, Lumina de luna.
D. Tomescu. La Ramuri, ideea nationala in literatura a fost ani de zile sustinuta de pana viguroasa, de talent, a lui D. Tomes cu, cu o intransigenta de doctrina, cu o siguranta de ton, contra zisa de desfasurarea ulterioara a evolutiei literare. Pe langa fana tismul marilor credinte, D. Tomescu a mai introdus in samana torismul sau regional si toate urile atmosferei vitiale a cafenelei bucurestene1.
C. S. Fagetel. Nu acelasi lucru se poate spune si despre edi torul revistei Ramuri, C. S. Fagetel, ale carui Credinte literare, 1913, nu fixeaza atentia prin nimic.
G. Bogdan-Duica. Desi prin intinderea cunostintei amanuntu lui si ingeniozitatea apropierilor, activitatea lui G. Bogdan-Duica in domeniul istoriei literare a veacului al XIX-lea ii constituie o autoritate2 — amintim aici numai de activitatea lui minora de
Poezii, editie ingrijita dupa manuscrise de Ion Scurtu, Minerva, 1912; M.
Eminescu, Scrieri politice si literare, manuscrise inedite si culegeri din ziare si reviste, vol. I, 1870—1877. Editie critica, Minerva, 1905.
1 Momente din lupta noastra, T. Severin, 1914; Nationalismul, Craiova,
1914; Atitudini politice si literare.
2 De la G. Bogdan-Duica avem: Petru Maior, un studiu biografic, Cernauti,
1893; Procesul Episcopului Ioan Inochentie Clain, Caransebes, 1896; Despre
Grigore Alexandrescu, Buc., 1900; Despre „Tiganiada“, Buc., 1902; Introducere la vol. Nicoleanu, Carlova, Stamate, poezii, Buc., Ed. Minerva, 1906; Titu Liviu
Maiorescu, discurs de receptie, 1921; Istoria taranismului, vol. I : Viata si opera intaiului taranist roman Ion Ionescu de la Brad, Craiova, Ramuri, 1922;
Istoria literaturii romane moderne. Intaii poeti munteni (I. Vacarescu, Helia de, Carlova, Facca, Gr. Alexandrescu, C. A. Rosetti, Bolliac), Cluj, 1923. Doua monografii: una asupra lui Gh. Lazar, in colaborare cu G. Popa-Lisseanu, si alta asupra lui Simion Barnutiu. Articolele de critica si istorie literara ale lui
G. Bogdan-Duica sunt risipite prin reviste. Asa avem recenzii si critice in Con vorbiri literare si studii de istorie literara ca: Biografia lui C. Negruzzi, Spatarul
Milescu. Al. Russo, S. Gesner, in lit. rom. (in Conv. lit., 1901), Conachi (in
Conv. lit., 1903), Iancu Vacarescu (in C. L., 1906) etc. critica literara risipita, cu deosebire, in revistele samanatoriste
(Samanatorul, mai ales Luceafarul, Ramuri etc. si in Convorbiri literare, Societatea de maine) si neadunata pana acum. Cu putine exceptii, G. Bogdan-Duica n-a atins probleme principiale, ci s-a mentinut in darea de seama, facuta, dealtfel, fara anume metoda, fara viziunea totalului, ci numai dupa o capricioasa izolare de amanunte si prin comentarii strict personale si fara nici o urma de sensibilitate estetica1 .
1 In capitolul criticii samanatoriste, pentru Ardeal, trecem si notitele si darile de seama ale lui Octavian C. Taslauanu, publicate in Luceafarul, cu incepere din aprilie 1903 si adunate in volumul Informatii literare si culturale
(1903—1910), Sibiu, 1910.
Printre criticii care au facut atmosfera samanatorismului mentionam si pe filologul Sextil Puscariu cu brosura Cinci ani de miscare literara (1902—
1906), Buc., Minerva, 1909. Sextil Puscariu a mai publicat articole si recenzii in Junimea literara, Cernauti, 1908, 1911, 1912, in Luceafarul, XI, 1912 etc.