Opera lui Eminescu a constituit, de-a lungul timpului, obiectul unui impresionant numar de articole, studii si sinteze, mai intotdeauna concentrate asupra unui, sau altui aspect al ei. S-au elaborat si lucrari ample, tinzand spre o cuprindere sintetica, de ansamblu, dar si acestea avand in obiectiv, mai ales, creatia literara (lirica si proza artistica), si mai putin celelalte laturi ale creatiei poetului, precum, spre exemplu, publicistica. Nu vom incerca sa schitam aici nici macar o sumara trecere in revista a celor mai prestigiosi exegeti, care s-au ocupat cu studierea operei eminesciene, pentru ca, ei sunt, in general, cunoscuti specialistilor. Vrem sa spunem doar ca examinarea critica parcelata a operei unui scriitor si, mai cu seama, a uneia de o amploare si complexitate ideatica uimitoare si plina de contradictii, precum aceea a lui Eminescu, nu poate da o imagine coerenta si cat mai apropiata de ceea ce reprezinta ea in sine. Contributiile critice de pana acum, deosebit de pretioase, nu scapa din vedere insa unele atribute ale ansamblului, chiar atunci cand urmaresc aspecte speciale, de aceea, ele sunt deosebit de utile pentru prefigurarea unicitatii operei scriitorului, a organicitatii sale. Numai dintr-o perspectiva integratoare, care sa cuprinda, in orizontul investigatiei critice, toate laturile activitatii creatoare a poetului, surprinse in dialectica ideatica a relatiilor dintre ele, se poate realiza sinteza organicitatii unice a operei eminesciene. Referitor la cele consemnate mai sus, unul din cercetatorii fenomenului literar-artistic scria, intr-un studiu despre Eminescu: Numai asa, pasiunea de a lasa cititorilor un Eminescu prea marcat de subiectivitatea intimplatoare (si, oricit de ambitioasa ori stimabila, derizorie! ) a exegetului se va dovedi profitabila cultural: poetul national, ultimul mare romantic, precursorul (pe teren literar stiintific etc.), schopenhaurianul, Kantianul, hegelianul, scepticul, budistul, gnosticul, crestinul, isihastul, utopistul, socialistul, nationalistul, conservatorul etc. vor ramine simple accente intr-o partitura ampla. (Sorin Antohi, Utopia lui Eminescu, in vol. Eminescu. Sens, timp si devenire istorica, ingrijit de Gh. Buzatu, St. Lemny, I. Saizu, Iasi, Universitatea Al. I. Cuza, 1988, p. 959 ). Metoda critica utila intr-un demers integrator ar fi dupa autorul citat, actiunea de a recunoaste in text repere culturale sigure, incepind cu numele proprii si aluziile culturale, sfirsind cu identificarea frinturilor unor topoi -; chiar in variantele puternic marcate de personalitatea autorului. Termenul de recunoastere este luat, dupa propria marturisire, cam in sensul in care Ioan Petru Culianu vorbea de mitoanaliza. ( Ibidem, p. 960 ). Din aceasta perspectiva, cercetatorul, chiar prin titlul studiului sau, ne induce imaginea utopiei scriitorului Eminescu, desi sunt consemnate si elemente antiutopice, in opera sa. N-am vrea sa trecem prea repede peste demersul acestui critic, bine structurat si substantial ca ideatie, de aceea, ne permitem o paranteza. p8i11ix
Cuvantul utopie provine din grecescul utopia, loc care nu exista nicaieri, din ou nu si topos loc. In 1516, Th, Morus, in lucrarea Utopia, proiecta o oranduire ideala, instaurata pe o insula cu acest nume. Deci utopie, in sens denotativ, numeste o teorie fantezista care preconizeaza o organizare ideala a omenirii, iar intr-o alta acceptiune, conotativa, inseamna si fantezie. (Vezi dictionarele).
Avand in vedere acceptiunea denotativa a termenului, e o pura aberatie ca Eminescu sa fie considerat un utopic. Asta ar insemna ca, identificand anumiti topoi in opera sa (intalniti de fapt, si in creatiile marilor scriitori ai lumii), sa se inghesuie complexitatea operei poetului intr-un soi de pat al lui Procust. Dar daca luam cuvantul in sensul de fantezie, de proiectie imaginara, atunci putem spune, ca despre oricare mare scriitor, ca Eminescu a fost un scriitor afin utopismului, cu alte cuvinte, un imaginativ, dar unul genial, care a creat o opera, in primul rand poetica, de o inegalabila tinuta lirico-reflexiva, strabatuta de topoi imaginari, care au trecut si in publicistica sa. Acesti topoi ii gasim formulati intr-un discurs cu multiple componente intertextualiste, discurs in care elementele de figuratie poetica sunt prezente intr-o mare proportie, ceea ce constituie si unul din aspectele esentiale ale organicitatii operei sale, privita in integralitatea ei, adica avand in vedere toate tipurile de textualizare folosite de poet (pseudo si transreferentiale, referentiale). Si fiindca am utilizat termenul de organicitate, se impune precizarea acceptiunilor in care il folosim, cand vorbim de opera lui Eminescu si anume: 1. de proces de cristalizare in timp a unui intreg, a unei structuri spirituale, prin acumulari treptate si 2. de opera ca structura, ca sistem de sisteme interrelationate, sau ca semn, inteles hjelmslem-nian, ca relatie dintre planul expresiei (alcatuit dintr-o substanta si o forma) si planul continutului (alcatuit, la randu-i dintr-o substanta si o forma).
Critica a semnalat ca, epistemologic, Eminescu a urmat unul din traseele organicismului timpului sau si anume, de la organicismul naturalist la pozitivism (G. Calinescu). Eminescu insusi se considera un adept al unui organicism modern, cand discuta despre stat sau despre istorie. Spre exemplu: maniera noastra de a vedea e pe deplin moderna; pentru noi statul e un obiect al naturii, care trbuie studiat in mod individual, cu istoria, cu obiceiurile, cu rasa, cu natura teritoriului sau,toate acestea deosebite si neatarnate catusi de putin de liberul arbitru al indivizilor, din cari intr-un moment dat se compune societatea. (M. Eminescu, Opere IX, pag. 536, Editie critica, intemeiata de Perpessicius). Oare nu e prefigurata, aici, in nuce, ne intrebam noi, ideea operei ca structura, formulata si bine particulata de structuralism si de catre semiotica structurala, dupa care totul se organizeaza pe nivele strans interrelationate? Ca, deci, si opera literara e un organism sistematic constituit? Viziunea organica a scriitorului se vede, clar, si din insemnari din manuscrise, privind investigatia istoriei nationale. In manuscrisul 2254, f. 434, Eminescu noteaza: E conditiunea absoluta a unei istorii nationale ca sa tie cont de miscarile sufletesti a alei unei natiuni, de toata unirea impresiunilor pe care le produc imprejurari si intimplari, in sufletul ei. Firul cel rosu, antiteza imprejurarilor de dinafara e individualitatea caracteristica interna a poporului insusi. Aceasta trebuie sa fie calauza in labirintul istoriei, numai ca individualitatea aceasta trebuie inteleasa totodata ca toate combinarile sale cu intamplarile timpului sint organice si conforme cu individualitatea insasi. O receptiune fara ca partea caracterizatoare a faptelor sa fie individualitatea nationala insasi nici nu se poate cugeta macar. (M. Eminescu, Fragmentarium. Editie dupa manuscrise, cu variante, note, addenda si indici de Magdalena A. Vatamaniuc, Bucuresti, 1981, p. 558-559.). Si mai clar se exprima Eminescu, in legatura cu studierea ansamblului si a partilor componente, in manuscrisul 2258, f. 220, tot in legatura cu istoria, vazuta ca un intreg, ce se constituie continuu: Cine vrea sa faca istoria unei epoce sau a unui miscamint oarecare, inainte de toate va trebui sa faca a se simti legea continuitatii acestui miscamint. El va trebui sa caute punctul de purcedere, de ajungere, si apoi seria termenelor intermediare prin cari se afla unite acele doua termine extreme. El va trebui inca sa sileasca a se arata dublul mecanism de repulsiune si asimilatiune, pe care l-au indicat si prin mijlocul caruia el s-a efectuat. (Vol. Manuscriptum, VI, 1975, p. 22, ed. Augustin Z. N. Pop). Eminescu scrie, mai departe, ca elementele, sistemele componente vor fi ca invelitorile exterioare, ca fazele diverse a dezvoltarii sale; oamenii mari ce vor fi exprimat-o (cu drepte) nu vor fi decit organe; personalitatea lor se va nimici in personalitatea ideei (a intregului -; n.n). ( Ibidem)
Cele notate de Eminescu potrivit carora intregul este un organism alcatuit din mai multe elemente, ca intregul se reflecta in partile componente si, invers, partea, individualitatea pot releva atribute ale intregului, sunt valabile si in cazul operei si personalitatii scriitorului, fiecare purtand amprenta organicitatii. Nu-i, cumva, aici, o prefigurare a ceea ce stiintele biologice inteleg , astazi, prin holomorfoza?
Organicitatea operei eminesciene implica, la toate nivelurile ei luate impreuna (poetic, filozofic, socio-istoric, economic, politic, cultural etc.) interrelatii indestructibile, in straturile ei de profunzime. Expresia lingvistica a acestor componente, care poarta amprenta inconfundabila a viziunii scriitorului asupra ansamblului existentei, aceea a melancoliei de sorginte filosofica, (cu alte cuvinte, a melancoliei, in primul rand ca modalitate speculativa, reflexiva, prin care se induce prapastia dintre noumen si fenomen, dintre imensitatea cosmica si efemeritatea celor lumesti, si apoi ca reactie, in planul emotiilor), deci aceasta expresie lingvistica a componentelor operei se adapteaza, nuantat, tipurilor de discurs imbratisate, ele nelipsind din nici una din aceste variante ale comunicarii verbale. Ele sunt aspecte ale ceea ce numim expresivitate, sau, folosind cuvintele lui Tudor Vianu, componente ale reflexivitatii enunturilor, care, comunicand, tranzitand idei, fapte, exprima, implicit, si reactiile subiective ale celui care comunica. Iar ceea ce este de subliniat este faptul ca organicitatea operei lui Eminescu vazuta in integralitatea sa se impune a fi surprinsa in substanta ei ideatica si expresiva (estetico-poetica, in cazul tipului de discurs pseudo si transferential si expresiv-problematica in cazul textelor referentiale). Dar expresia este cea care da amprenta, timbrul unic al oricarei personalitati creatoare, in relatie cu problematica imbratisata. Cand aceste aspecte se interfereaza fericit, ceea ce este si cazul scriitorului in discutie, vorbim de armonie eminesciana. Inventarierea de teme, motive, topoi, interesanta din anumite puncte de vedere, nu spune nimic, sub aspect estetic, sau expresiv in general. Vorbind despre basm si mit, in unul din manuscrisele sale ( 2257, fil. 65 ), Eminescu scria: Ce face, de exemplu, istoricul cu mitul? Il lasa cum e, ori il citeaza mecanic in compendiul sau de istorie, pentru a face din el jucarii mnemotehnice pentru copii ? Nimic mai putin decat asta. El cauta spiritul, ideea acelor forme cari, ca atari sunt minciuni si arata cum ca mitul nu e decat simbol, o hieroglifa, care nu e de ajuns ca ai vazut-o, ca-i tii minte forma si ca poti s-o simti in zugraveala pe hartie, ci asta trebuie citita si inteleasa. ( Apud. I. Rotaru, Eminescu si poezia populara, E.P.L., 1965, pag. 29). Cele spuse de Eminescu despre mit si istorie sunt valabile si pentru relatia dintre mit si poet, numai ca poetul intelege in felul sau mitul, el il simte si il sensibilizeaza, prin expresia figurata, prin metafora revelatoare si simbol poetic.
Revenind la utopismul lui Eminescu, sa-l citam pe poetul insusi, in acest sens. Acuzat in epoca, de catre liberali, ca, evocand domnia lui Matei Basarab, el ar pleda pentru o intoarcere la trecut, adica, in expresia lui Sorin Antohi, pentru utopia regresiva, Eminescu neaga categoric imputatia, spunand ca tentativa unei reconstructii istorice anterioare fanariotismului nu mai e cu putinta in Romania si nu suntem utopisti pentru a cere ceea ce n-ar fi cu putinta nici pentru Dumnezeu din ceruri si, mai departe: Nici pentru tara noastra n-am gandit vreodata de-a propune un sistem care sa invieze veacul al XVII-lea, epoca lui Matei Basarab (editorialul aSa discutam cu romanuli, din Timpul, 6 mai 1881.Apud M. Eminescu, Opere XII, pag. 159). Dimitrie Vatamaniuc, referindu-se la mentionatata invinuire, spune: Acuzatia adusa lui Eminescu de unii exegeti cu privire la poetizarea trecutului ne apare fara acoperire in publicistica eminesciana. (Studiul Istoria nationala in insemnarile din manuscrise si in proza politica, in vol. Eminescu. Sens, timp, devenire istorica, la pag. 649).
Deci, e clar: a vorbi de utopie in cazul operei lui Eminescu in sensul denotativ, al cuvantului, inseamna a produce paradoxuri critice pe marginea textelor scriitorului.
Constantin Noica emitea ideea ca Mihai Eminescu este expresia integrala a sufletului romanesc. Idee si expresie deseori invocate, care ar putea fi nuantate cu remarca potrivit careia opera scriitorului este expresia unei viziuni integratoare asupra existentei, pentru ca este deschisa catre intreg (univers, filosofie, cultura), releva sensul universalului, accede la esential. (Vezi Constantin Noica, Eminescu sau ganduri despre omul deplin al culturii romanesti, Bucuresti, 1975, p. 21, 75). In Caietele Mihai Eminescu, IV, p. 21, poetul scria, ca o concluzie la devenirea intru constiinta a lumii, la somn, vis si simboluri : Religie, istorie, filosofie si comentarea dreptului vor intruna sa descifreze simbolele in care s-a asezat infailibilul spirit al naturei. Gasim interesant comentariul lui Sorin Antohi privind insemnarile lui Eminescu. El cuprinde cateva sugestii, nu fara legatura cu organicitatea operei poetului, vazuta in integralitatea sa, precum aceea a unei ontologii sociale fantastice, contaminata de oniric si organic, apoi superba completare a vorbelor lui Cioran ce definesc utopia-in orice caz, tipul de utopie pentru care Eminescu era intr-adevar chemat - , pe care le aduc aici intr-un context mult mai general : reve cosmogonique au niveau de l’histoire (Loc. cit. p. 987). Dar asta nu mai e utopie propriu-zisa, ci o viziune poetica asupra existentei, o mitopoetica personala, cum ar spune psihocritica (Charles Mouron), prefigurata de sistemul metaforelor obsedante, recurente si despre care numai studiul operei in integralitatea sa poate da seama.

Vom incerca, in cele ce urmeaza, sa surprindem cateva atribute ale organicitatii operei eminesciene, prefigurate de structura temperamentala a personalitatii creatorului ei, ca om intre oameni, de viziunea sa asupra existentei, ca temelie a creatiei sale de ansamblu si, mai cu seama, de planul expresiei, ca element semnificant deschis interpretarilor nuantate, preocupati, sistematic, de a le gasi valididatea in textele insesi. Din aceste motive, le vom si lasa mai mult pe ele sa dea marturie.