m3f12fo
Cind vorbim despre forma, nu trebuie sa ne inchipuim ca avem a face cu ceva existent de sine, ca ar fi o deosebire obiectiva intre forma si fond, caci atunci am face o mare greseala, am cadea in metafizica. Deosebirea intre forma si fond e mai mult o deosebire logica, menita a ne usura analiza in chestiile de estetica. Din punct de vedere obiec tiv, ea nu exista, caci o bucata literara, o poezie, de pilda, nu-i altceva decat exprimarea unei stari sufletesti, iar o stare sufleteasca exprimata e un fenomen pe care il putem descompune numai din punct de vedere logic, dar nu-l putem, in mod obiectiv, taia in doua, in forma si fond, caci una fara alta nu poate exista si nimeni n-a vazut nici forma, nici fond separate.
Ceea ce noi numim forma e chipul de a exprima cutare sau cutare stare sufleteasca, cu alte cuvinte, chipul in care se manifesta in afara o stare sufleteasca oarecare...
Daca este asa, atunci e evident ca intre ceea ce numim forma si intre fond exista o legatura, un paralelism per fect, ca orice stare sufleteasca isi are si forma sa corespun zatoare.
Aceasta e asa de adevarat incat, daca analizezi o poezie, vezi imediat ca masura, ritmul se schimba necontenit, dupa cum se schimba si starea sufleteasca. Luati Satira a

IV-a a lui Eminescu si veti vedea ca la inceput, unde ni se descrie o seara admirabila, linistita, ritmul e si el lin; mai apoi, cand ni se descriu convorbirile amoroase si patimase, ritmul e si el repede, neinfranat.
Este sigur ca Eminescu nu s-a gandit sa intrebuinteze anume aceste variatii de ritm, ci ele au iesit inconstient, pentru ca asa cereau starile sufletesti corespunzatoare.
Si daca in aceeasi poezie forma variaza paralel cu fondul, adica, daca in aceeasi poezie nuantele de stari sufletesti se manifesta fiecare asa cum este, apoi e invederat ca un temperament, un poet al carui suflet e o combinatie de stari sufletesti deosebite de ale altor poeti va trebui numai decat sa-si aiba forma sa deosebita, corespunzatoare cu felul starilor sale sufletesti. Vorbesc, bineinteles, de un poet sincer, adica de un poet care toarna in versuri simtirea sa fara nici o mestesugire, fara nici un calcul. Un asemenea poet nu va putea imprumuta forma, caci sentimentele si ideile, fiind izvorate din propria-i personalitate, nefiind calculate, cantarite, cautate, se vor manifesta conform cu ele insesi, deci intr-o forma proprie.

Aceasta nu este o concluzie capatata numai prin de ductii, ea concordeaza perfect cu realitatea. Daca luam poezia noastra cea mai de dincoace, vom observa ca cele spuse mai sus se ilustreaza perfect. Eminescu a fost un mare poet, el a avut un temperament puternic, a fost de o sinceritate fara seaman, n-a mestesugit, n-a calculat — si
Eminescu a venit cu o forma noua, forma corespunzatoare temperamentului sau. Dupa Eminescu, in timp si in va loare, citam pe Beldiceanu si Cosbuc, care au venit de asemenea cu o forma proprie.
Intre Eminescu si acestia, din punct de vedere crono-

logic, mai avem si alti poeti de talent, care n-au adus o forma proprie. Aceasta insa nu rastoarna intru nimica cele spuse de noi mai sus, dimpotriva, atunci cand vom arata gradul talentului lor, in ce consta el, si cauzele lipsei de forma originala la ei, atunci, zic, se va vedea ca, departe de a restaura, aceasta lipsa de forma originala intareste si intregeste cele spuse de noi mai sus.
Dar despre aceasta chestie, in alt numar.