v7q18qz
Poet din fire, Nicolae Esinencu, despre care am vorbit la capi tolul poezie, este si un prozator fecund si original. La ora actuala in domeniul nuvelei el nu are concurenti; cartile sale Nunta, La furat barbati, Copacul care ne uneste, Roman de dragoste,
Gaura s. a. certifica o contributie indiscutabila la evolutia genu lui. Il caracterizeaza o fantezie bogata, o mare capacitate de a plasmui universuri in care personaje ciudate se simt liber si actioneaza nestingherit, mai intai spre stupefactia, apoi spre satisfactia noastra, a celor care traim in aceleasi universuri, fara sa le banuim insa adevaratele dimensiuni si esente. Am da drept exemplu romanul sau Un moldovean la inchisoare. Dar nu anticipam. Nicolae Esinencu a debutat, si in proza, in 1968, cand

odata cu placheta de versuri Antene i-a aparut cartulia de proze scurte Sacla. A abordat schita de proportii miniaturale, apoi nuvela psihologica bazata pe imprevizibil si pe rasturnarea de situatie, cultivand poanta umoristica descretitoare de frunti si des coperitoare de adevaruri surprinzatoare, a trecut la nuvela de proportii medii sau chiar mari, unele fiind considerate nu fara un anumit temei romane: Lumina alba a painii, Doc.
Ca si in poezie, in proza Nicolae Esinencu a dovedit indraz neala, patrunzand in esenta unor fenomene si dezvaluind adan cimi care speriau regimul totalitar. O intreaga carte de nuvele scurte Gaura (1991) a vazut lumina tiparului cuprinzand numai opere nepublicate, publicate cu insertiuni cerute de redactii sau criticate aspru pana la 1989. Nuvela Doc a fost dis cutata si recenzata la nesfarsit la Uniunea Scriitorilor si la edi tura, fiind publicata tarziu si greu la Moscova, in 1983, in cartea
Pora liubvi (in traducere Era vremea sa iubim ), apoi in revis ta Orizontul (1987, nr. 1 si 2) si abia in 1989 in volum aparte la Chisinau. Pentru a ne da seama de metoda de creatie a lui Nico lae Esinencu prozatorul, ne oprim in continuare la cateva nu vele si la un roman.
Telegrama ni se pare caracteristica atat prin predilectia au torului fata de problemele adolescentilor, cat si prin modalitatea literara imbratisata de el. Daca ostasul Sterea a primit telegrama ca mama sa e grav bolnava, ce ar fi mai firesc s-ar parea decat plecarea grabnica a tanarului la vatra si intalnirea lui cu fiinta cea mai scumpa de pe lume? Dar anume aici se ascunde o particularitate a scrisului lui Nicolae Esinencu: autorul Telegramei intuieste cu siguranta ca o atare naturalete omoara arta, nu stimuleaza curiozitatea cititorului, reduce activitatea scriitorului la istorisirea plata, fara personalitate a unor intamplari dezar mante prin linearitatea lor. Ostasul Sterea primeste asigurari din partea comandamentului unitatii ca a doua zi va putea pleca la mama. Dar in zori unitatea e ridicata mai devreme decat in alte

zile si e adunata la careu. Sterea se framanta, camarazii lui se intrec la glume, dar toti sunt in asteptare: e alarma, s-a intamplat ceva iesit din comun?
Odata cu personajele cadem pe ganduri si noi, cititorii: s-a zis cu concediul lui Sterea?
Ba bine ca nu! Comandantul a intentionat sa-i faca o surpriza ostasului exemplar si-i ureaza solemn, fata de toti camarazii de unitate! drum bun la bastina.
Este elementul imprevizibil, care adevereste creatia, puterea de imaginatie a scriitorului, priceperea acestuia de a atata curiozi tatea cititorului. El intuieste just farmecul abaterilor de la desfasurarea asteptata (probabila) a actiunii personajelor si ne permite sa ne delectam, fara sa diminueze nici catusi de putin naturaletea desfasurarii actiunii.
Pe tot parcursul nuvelei Telegrama prozatorul ramane fidel acestui mod de a exista literar. Ajungand, dupa unele peripetii, cu o anumita intarziere, la halta din apropierea satului natal, ostasul Sterea nu gaseste pe nimeni dintre ai sai. Presupune ca acestia il vor fi asteptat la timpul cuvenit, apoi ... Mai presupune ca, in timp ce el se retinuse in unitate si in drum, mama...
Totul este atat de firesc, incat si noi, cititorii, cadem in cursa pe care ne-o intinde autorul: intr-adevar, il vor fi asteptat rudele care-i trimisesera telegrama? Mai traieste oare mama bravului ostas?
Apare, tot atunci, Adela, o fata din satul lui Sterea. De la dansa afla ostasul ca mama sa e sanatoasa, nici gand sa boleasca si ca nimeni dintre ai sai nu stie de telegrama, ca anume ea, Adela, i-o trimisese, din unicul motiv ca vroia sa-l vada si sa-i spuna cat de tare il iubeste.
Abia acum se dezleaga toate nodurile nuvelei. Sterea incearca multe si sincere remuscari ca a fost nevoit sa procedeze necinstit fata de comandant si fata de camarazii de serviciu. Cu mama sa nu se intamplase nimic, iar el a profitat...

Nuvela Telegrama este un imn inchinat dragostei tinere, ire zistibile, oarbe in cel mai frumos sens al cuvantului. Adela este o fire sensibila, inventiva (a se vedea, bunaoara, cum o joaca ea pe postarita pana reuseste sa afle adresa lui Sterea si alte adevaruri despre ostas); mai presus de toate sta insa profundul si sincerul ei sentiment pentru baiatul indragit, sentiment care o impinge spre gestul riscant, necugetat, blamabil si inacceptabil de a-l chema acasa din armata.
Puternica iluzie a realitatii, fara de care n-am da crezare au torului, ba chiar am arunca din maini cartea suspectata de grave denaturari ale adevarului, ne domina la lectura intregii nuvele.
Dar e si sondajul autorului in sufletele personajelor, si anume acestea constituie ratiunea suprema a nuvelei.
De o savoare deosebita este nuvela esenienciana Lectia. Intr-o familie numeroasa, de la etaj, se infiripa un spectacol plin de haz, care pana la urma ne pune foarte serios pe ganduri. Dintru inceput sotul, capul familiei, simuleaza ca citeste un ziar, in adevar tragand cu urechea la niste dialoguri aspre, cu replici taioase si antrenante, care vin de la vecinii de desubt. Apoi in camera lui se aduna, rand pe rand, intreaga familie, sa asculte spectacolul de jos ( Acum se vine?! Canalie! Spune pe unde mi-ai umblat... iar la...?! etc.).
Un moment oarecum important in desfasurarea faptelor nu velei il constituie intrarea in camera a mezinului, care catre ora respectiva ar fi trebuit sa doarma.
Plin de semnificatii etice si catalizator activ al actiunii nuvelei se dovedeste apoi venirea tarzie acasa a fiicei, Despina. Mai ales purtarile acesteia le discuta intreaga familie, ingrijorata sa nu pateasca si ea ca barbatul si sotia de jos ( De unde te-ai luat pe capul meu?! , Sa fi stiut, Doamne! Mama a avut dreptate... tot deauna mi-a spus: nu te du... tu il cunosti macar?! De cate ori l-ai intalnit?! ).
Nici vorba, jos se desfasura un spectacol extrem de interesant.

Dar si sus intai barbatul, apoi copiii, apoi sotia, pornind evident de la spectacolul de jos, se intarata la discutii pitoresti, pana ajung la replici ofensatoare, mai ales in privinta Despinei, discutii care nu cedeaza prea mult fata de spectacolul de jos .
Barbatul ajunge sa descopere un sens adanc al ascultarii certu rilor venite de sub podea: Las sa asculte si el... e o lectie pentru dansul! Sa vada ce inseamna oameni buni si oameni rai... Las sa stie de pe acum ce inseamna bine si ce inseamna rau! Ceea ce se face jos, e o lectie buna!
Am expus relativ amplu o mare parte a nuvelei Lectia, pentru a demonstra verosimilitatea absoluta a unei scene de familie in conditiile unui oras cu case construite primitiv, fara izolarea cuve nita, zgomotele dintr-un apartament lasandu-se auzite cu usurinta in altul, si cu oameni construiti sufleteste si intelectual de aseme nea cam anapoda, dovedindu-se profund interesati de o eventu ala cearta a vecinilor si dedandu-se ei insisi, involuntar si cu atat mai concludent pentru stilul lor de a fi, unei certe nu mai putin pitoresti si blamabile, spre final.
Am zis spre final , deoarece in chiar finalul nuvelei se dezva luie intreg adevarul celor intamplate si, totodata, semnificatia etica a spectacolului imaginat de autor. Nicolae Esinencu nu este scrii torul care sa dea dintr-o data cartile pe fata, el ne poarta cu inge niozitate permanenta prin episoade picante , unele mai incitante decat altele, ca abia in final sa ne ofere surpriza.

Or, la etajul de jos nu se certau un barbat si o sotie, ci loca tarul de aici punea un picup si asculta o inregistrare pe banda de magnetofon. El prinsese de veste ca vecinii de sus urmaresc, seara de seara, spectacolul , crezandu-l autentic, si ii zadara, ii punea la incercare, le verifica imunitatea la spectacolele straine.
Micul, Alexei, si fiica, Despina, apoi chiar locatarul de jos asistau la spectacol , dar acesta era al vecinilor de sus , pe care spectacolul de jos ii pornea, dezvaluindu-le anumite porniri

launtrice si developandu-le tot atatea trasaturi de caracter dor mitande, latente.
Primul, adica Alexei, asista in adevar la o lectie sa vada ce inseamna oameni buni si oameni rai!... , lectia nefiind insa a veci nilor de jos , ci chiar a familiei sale.
Nicolae Esinencu a gasit si de data aceasta in realitate o secventa pitoreasca si demna de pana scriitorului, a reprodus-o cu o fideli tate exemplara, pe parcurs procedand ingenios la o spectaculoasa rasturnare de situatie, facandu-ne sa urmarim cu atentie ( cu sufle tul la gura ) firul actiunii, sa ne alegem cu o surpriza descretitoare a fruntii si sa percepem in mod activ, cu gravitatea necesara, semnificatia etica deosebit de importanta a spectacolului imaginat si jucat de el (si, evident, de personajele sale) in chip stralucit.
Aceeasi putere de plasmuire si acelasi har al creativitatii se vadesc in nuvela Copacul care ne uneste. E, in fond, o elegie. A murit un tanar, si toti fratii si surorile de la oras vin la tara, unde locuiesc parintii lor si unde urmeaza sa fie inmormantat fratele
Vologhita. Nuvela este o dezvaluire a sentimentelor parintilor, fratilor, surorilor celui disparut, a pregatirilor pentru inmor mantare si praznic. La un moment dat cineva isi aminteste ca o sora a celui disparut locuieste tocmai in Siberia; i s-a expediat telegrama, reuseste sa vina si ea?
Pana una-alta, prin sat e purtata fotografia fratelui. Ieri a murit.
Noaptea a fost adusa fotografia lui in sat. Maine va fi adus si el.
Il cunoasteti?
Fotografia o poarta o fetita. Nu se stie a cui e fetita, precum nu se stie nici cine a adus fotografia fratelui in sat. Dar e dusa de la poarta la poarta .
Oamenii privesc fotografia si reactioneaza conform psihologiei, mentalitatii, ocupatiilor de moment ale fiecaruia in parte. Sa nu-l uitati, zice fetita si trece cu fotografia fratelui mai departe.
N-o sa-l uitam, draguto, striga, boceste vadana lui Tanga, strangandu-si copiii la piept, nici eu n-o sa-l uit, nici copiii mei, cat vom trai... Sa-i fie tarana usoara!...

In alt mod reactioneaza taranul Bachiu, acela caruia nu de mult ii murise un fecior, iar acum ii era pe pat de moarte sotia:
Isi scoate palaria, saruta fotografia fratelui, isi pune palaria si se-ntoarce la munca. Inainte de a ridica sapa, isi sterge ochii.
Praseste .
Nicolae Esinencu prezinta pe viu, concret, cu multa indemanare reactiile firesti ale oamenilor, una mai pitoreasca decat alta, fata de trecerea din viata a consateanului lor. El prinde sub pana sa portrete fizice si psihologice ale oamenilor. De exemplu, ale
Sarboaicelor (Sarboaica-bunica, Sarboaica-femeia lui Sarbu si
Sarboaica-nora): Of, mama, ti-am spus, o repede usor Sarboaica femeia lui Sarbu. Al lui ... si vorbeste mai incet, ca se apropie.
De-acum el n-o sa se mai apropie... se asaza mai bine
Sarboaica-bunica.
El n-o sa se mai apropie, dar fotografia lui se apropie si asta-i ca si cum s-ar apropia .
Din chiar aceste trei replici spontane cititorul poate intui trei modalitati diferite ale oamenilor de a reactiona la decesul consa teanului lor. (Similara este situatia in cazul nurorilor lui Depesu.)
Atata vreme au locuit in sat fratii si surorile celui disparut, apoi au plecat toti la oras, o sora Elena in Siberia, si numai unul
Vologhita venea des pe la parintii batrani ( Apoi el venea des prin sat. Una-doua si amus il vedeai alergand la mama. Ba c-o masina de lemne, ba c-o masina de carbuni... ).
Satul ii stia, dar abia acum, la inmormantarea unuia dintre ei, ii afla cu adevarat pe toti, mai ales pe cel disparut.
Razletiti in diferite locuri de munca, fratii si surorile se impacau parca bine, dar abia acum, la inmormantarea unuia dintre ei, aceasta dragoste se arata in toate dimensiunile si isi verifica trainicia.
Disparitia omului, inmormantarea ca ritual ii servesc proza torului la dezvaluirea apropierii sufletesti a familiei, satului, a intregii comunitati. Copacul din cimitir isi afirma, in nuvela, valo-

rile sale simbolice, dovedindu-se anume un procedeu de sugerare a unitatii familiei, si nu numai a acestei celule a societatii: Intru pe poarta tintirimului si pe loc inima mi se strange. In tintirimul in care n-am fost de cand eram copil. Arunc o privire si primul lucru pe care il descopar e pomul care sta de veghe la mormintele rudelor noastre... Sa fie oare, ma gandesc, copacul care ne uneste, nu ne lasa sa ne pierdem de tot in timp?!

Dincolo de explorarea ritualului cu fotografia fratelui disparut, de dialogurile in care sunt antrenate personaje inerent diferite si pitoresti, de replicile si monologurile naratorului, Nicolae Esinencu dezvaluie semnificatii etice profunde ale copacului din cimitir.
Bunicul, unde a murit? Tocmai la Podul Mare, l-au casapit turcii in car. Doua saptamani, se zice, a umblat strabunicul pana a gasit prin paduri carul ratacit cu fiul lui casapit, dar l-a gasit si tot aici l-a ingropat... . Disparitia fratelui este pentru scriitor un prilej pentru verificarea trainiciei relatiilor dintre fratii ramasi in viata: Ma uit la pomul care ne uneste si ma gandesc la fratele meu Alexandru, fratele de alaturi. Cand l-am vazut eu pentru ulti ma oara? Traim intr-un oras, umblam pe aceleasi strazi, dar cand l-am vazut ultima oara? Striga ieri la mine ca nu stie unde traieste
Alex... Dar el cand a fost ultima data la mine? Ieri, cand mi-a adus vestea? Dar mai inainte?
Copacul din cimitir este un prilej pentru un necrutator exa men de constiinta: suntem in viata frati si surori sau poate ne amintim de neamuri abia la inmormantari?
Prin arta monologului si a dialogului, prin oralitatea crengiana a stilului, prin maiestria evocarii traditiilor si obiceiurilor nationale nuvela Copacul care ne uneste certifica fatete noi, deosebite de cele vadite in alte nuvele, ale creatiei scriitorului.
Totusi, nici o nuvela nu e in masura sa eclipseze romanul Un moldovean la inchisoare. Desigur, inchisoarea inseamna limi tare a libertatii si nu incape discutie ce e mai bine: sa stai la inchi soare ori sa te afli in libertate? Un cetatean care a stat inchis,

mai cu seama unul care a fost bagat de sovietici in gulagurile staliniste, ar putea protesta categoric impotriva intentiei insasi a scriitorului de a prezenta inchisoarea in culori hazlii, ironice, pozi tive. Dar Nicolae Esinencu a gasit si aici o modalitate principial originala de a spune adevaruri dureroase utilizand arma umoru lui, ironiei, zeflemelii. Chiar faptul ca Vasile Stelea nimereste la inchisoare pentru ca l-a dat cu nasul in farfurie pe presedintele gospodariei din sat, care nu vroia sa stea la masa cu oamenii sim pli, starneste zambetul si ne invita, indirect, sa credem ca intrea ga plasmuire este o gluma. Dar arestarea de catre taranul Stelea a celor doi strajeri inarmati care au venit sa-l ia la inchisoare?
Spectacolul vietii unei inchisori, cu un adjunct pitoresc, cu o ceata de banditi si cu un taran care nu vazuse lumea puscariasilor, se lasa parcurs cu o placere crescanda, autorul spunandu-ne ceea ce nu se spunea Doamne fererste! la ora aparitiei romanului sau. Taranul Vasile Stelea, cel care de la infiintarea gospodariei colective nu avusese conditii pentru lectura, odihna culturala, inviorare (de dimineata) etc., ne convinge ca la libertate se traieste cu mult mai greu decat in baraca nr. 9. Romanul este o parabola asupra destinului omului de la tara in conditiile gulagului colhoz nic. Stelea se mira sincer ca abia la inchisoare isi poate face baie, poate invata la scoala serala, citi si chiar discuta in mod organi zat carti.
In roman sunt intercalate o serie de Scrisori de dragoste , in care e prezentat pe larg motivul exploatarii directe si nemiloase a femeii in satele sovietice libere . Adevaruri crunte sunt fixate in remarcele scurte si sprintene ale autorului. De exemplu: M-am bucurat cand am ajuns in valea aceea, parca te-as fi vazut pe tine.
Zi senina, mult soare, liniste si principalul erau numai fe mei. Si in genere, cat am mers pe camp, am vazut numai femei lucrand .
Un moldovean la inchisoare este o oda inchinata taranului nostru harnic si cinstit, dupa cum se prezinta pe parcursul intregu-

lui roman Vasile Stelea, si totodata o ironie pe unde fina, pe unde taioasa pe seama libertatii sovietice, pe care am indu rat-o si partial continuam s-o induram.
BIBLIOGRAFIE SELECTIVA
Ion Ciocanu, Insemnele autenticitatii. In cartea lui: Masura adeva rului , Chisinau, Ed. Literatura artistica, 1986; O viziune artistica asupra pseudoeducatiei. In cartea lui: Cu fata spre carte , Chisinau, Ed. Cartea moldoveneasca, 1989; O biblioteca de literatura de sertar . In cartea lui:
Reflectii si atitudini , Chisinau, Ed. Hyperion, 1992; Afirmarea valentelor etice si estetice. In Limba romana , 1994, nr. 1.
Vlad Paslaru, Fiintarea in spatiul nelocuit (O experienta hermeneutica la proza lui Nicolae Esinencu). In cartea: Literatura romana postbelica
(Integrari, valorificari, reconsiderari) , Chisinau, Firma editorial-poligrafica
Tipografia centrala, 1998.