c8h11hc
Locul pe care-l ocupa un scriitor in ierarhia istoriei literare a unei natiuni e conditionat de cel putin trei factori: personali tatea sa, opera sa si influenta acestei opere in primul rand asupra contemporanilor sai si, implicit dupa aceea, asupra urmasilor; asadar ecoul prelungit si durabil cu care aceasta opera ancoreaza in posteritate. Exprimandu-ne in felul acesta, ni s-ar putea spune ca totusi gresim, de vreme ce, mai la urma urmei, personalitatea unui singur scriitor nu inseamna altceva decat suma energiilor lui creatoare, ca ea, aceasta personalitate, cand se zideste solid, deci cu jertfa sacrificiilor ei intime, de sensibilitate si cugetare, se zideste pe insasi temelia de nezdruncinat a operei sale si ca prin urmare per sonalitate si opera sunt sinonime. O atare obiectiune nu cred ca nu s-ar putea sustine, cu toate ca lucrurile nu stau totdeauna tocmai asa. Si pentru a ne limita numai intre granitele literaturii noastre, inainte de a ne intreba in ce masura Dimitrie Cantemir raspunde celor trei factori amintiti, sa schitam doua-trei nedu meriri. Se poate oare vorbi de personalitatea lui Vasile Carlova, a tanarului ofiter mort in floarea varstei; a carui jertfa, accidental prematura, a indoliat cercul redus al literatorilor de la inceputul veacului trecut si caruia Eliade si Vacarescu ii inchinau cununi de versuri induiosatoare? Nimeni, sper, nu va tagadui c-ar fi oarecum hazardat sa vorbim de personalitatea lui Vasile Carlova. Si, desigur, nu pentru ca ar fi testat viitorului

doar sapte poezii. Cu atat mai mult cu cat aceste sapte poezii marcheaza inceputurile lirismului cult, pana intr-atata, incat s-a putut vorbi, si pe buna dreptate, de Vasile Carlova ca de intaiul nostru poet modern, si cu cat exemplul lui Carlova n-a fost strain de aurora lirismului nostru romantic. Numele lui are deci toata indreptatirea sa figureze la locul de cinste printre inaintasii poeziei noastre, chiar daca opera sa e asa de exigua. Arvers, poetul francez, e in realitate autorul unei singure poezii, celebrul sonet discret sentimental, pe care atatia dintre stihuitorii nostri, incepand cu Nicoleanu, l-au talmacit si pe care orice antologie a lirismului francez il insereaza.
Ceea ce inseamna ca gloria, dupa spusa poetului clasic, nu e in functie de varsta si nici chiar, am putea adauga noi, de opera savarsita. Sunt asadar, in viata societatilor si in fluxul neintrerupt al istoriei, factori neprevazuti, capriciosi, care pot sa determine anume cariere literare, anume faime, anume glorii, fara ca prin aceasta sa se poata vorbi si de o personalitate a respectivilor beneficiari. Centenarul revolutiei de la 1848, de la a carui sarbatoare s-a scurs abia un lustru, a pus in circulatie nu numai figurile de prim-plan ale lui Balcescu si
Kogalniceanu, acestia cu adevarat mari personalitati, dar si o intreaga pleiada de stihuitori militanti, urmati de aproape cel putin o falanga de versificatori, care au inscris in filele ingalbenite ale epocii vibratia lor sufleteasca, cand mai tenace, cand mai superficiala. Istoria e mult prea recenta, gratie amplelor resurectii ale centenarului, pentru a ne mai opri la exemplul unui Cezar Bolliac de pilda, si cu atat mai putin la un C. D. Aricescu, martori pretiosi ai evenimentelor de acum un veac si mai bine, luptatori neinfricati pentru biruinta noilor conditii de viata, dar personalitati, nici chiar politice, si cu atat mai putin literare, in nici un caz, nu. Asupra acestor adevaruri mi se pare de prisos a mai starui.

Asadar: in ce raport se afla Dimitrie Cantemir fata cu aceste trei coordonate ce conditioneaza si decid locul scriitorului in spatiul unei literaturi, am numit: personalitatea, opera si puterea ei de radiatie. Ca Dimitrie Cantemir a fost o personalita te puternic conturata, aceasta o marturisesc toate acele ecouri cate vorbesc de numele si de cartile lui, ce se gasesc consemnate in paginile unor mari scriitori si poeti ca Voltaire si Byron, si poate chiar de influenta operei lui istorice asupra unor deschizatori de drumuri in filozofia istoriei, cum ar fi Montes quieu de pilda. Vasta lui cultura, poliglotismul lui, cunostintele de muzica orientala, de religie mahomedana, cercetarile cauca ziene la cererea si indemnul lui Petru cel Mare erau atatea dovezi ale acelui umanism de la gurile Dunarii, al caruia unul din cei mai de seama reprezentanti a fost Cantemir si care i-a adus intre altele si titlul de membru al Academiei berlineze.
Eruditia lui trecuse oarecum in legenda (cu titlu de curiozitate: in 1907 se semnala la Mogosesti in Dorohoi un Dictionarium graeco-latinum de peste 2600 pagini, rar vestigiu al bibliotecii cantemiresti). Viata zbuciumata ce a dus si ale carei valuri nestatornice se vad clar in marèele stilistice si de fabulatie ale
Istoriei ieroglifice, de la stagiul constantinopolitan pana la asezarea de-a pururi in domeniile de la Dimitrovka, dupa ce sortii razboiului cazusera altminteri de cum socotise el, cand se decisese sa schimbe linia politica a tarii sale, toate aceste evenimente si reversuri de medalie sunt tot atatea consonante si manifestari ale unei personalitati: ambitioasa, plurala si decisa. Si pentru ca am amintit de noua orientare a politicii lui Cantemir, iata din “universalul”, altminteri zicand din manifestul cu care proclama alianta cu Petru cel Mare, un rand semnificativ: “Cand insa, spunea Cantemir, vorbind de turci, ascunsese sub piele de oaie pe lupul cel raparet, prea setos de sangele crestin nevinovat” si randul pare ratacit din insasi fabula Istoriei ieroglifice. Aceasta personalitate de renume

mondial s-a intemeiat pe o actiune si o opera de renume si de circulatie, mondiale si ele, a caror stralucire se rasfrange atat asupra tarii cat si a culturii noastre, dar care ele singure n-ar ajunge ca sa determine locul lui Dimitrie Cantemir in literatura noastra nationala. Caci scrierile propriu-zis literare ale lui
Dimitrie Cantemir sunt abia trei, daca punem la socoteala, cum se si cuvine, si Descrierea Moldovei, scrisa in latineste.
Cat despre o inraurire a lor asupra contemporanilor, nu putea fi vorba, in conditiile dificile in care circulau sau in acelea tot atat de dificile ale asimilarii lor. Insa o data cu zorile veacului al XIX-lea, cetatile acestea ingropate sub tacerea a 200 de ani incep sa fie ispitite si deshumarile progresive dezvaluie un peisaj nou, ce lipsea si care completeaza atlasul literaturii noastre. Daca socotim bine, cronicarii insisi nu intra in consti inta obsteasca decat odata cu primul codex al Letopisetelor lui
Kogalniceanu. De buna seama un scriitor cu o originalitate distincta isi imprima sigiliul personalitatii sale in oricare din paginile scrisului sau, indiferent ca apartin istoriei, geografiei sau filozofiei, cand Ursitorile l-au menit sa se afirme in mai multe sectoare, cum e cazul lui Dimitrie Cantemir. Cu cat mai mult, asadar, se poate spune aceasta despre opera propriu-zis literara, de creatie si expresie artistica, aceea care trage cel mai greu in cumpana si care pana la urma decide asupra locului unui singur scriitor in literatura nationala. Sa incercam o timida explorare.
Intaia dintre lucrarile literare ale lui Dimitrie Cantemir este scrisa in romaneste si se intituleaza Divanul sau Galceava inteleptului cu lumea sau Giudetul sufletului cu trupul, tiparita la Iasi, in 1698, cu cheltuiala autorului si harazita tuturor in dar. E o lucrare prin excelenta tinereasca, pe una din temele frecvente si conventionale ale Evului Mediu, acea dezbatere intre intelept si lume, intemeiata pe autoritatea Bibliei, a parintilor bisericii si a filozofiei: tema zadarniciei zadarniciilor.

E aceeasi tema care a ademenit si pe un poet de suavitatea anacronica a lui Villon (si nu numai in balada Zapezilor de altadata) — si in ce masura cartea aceasta, socotita indeobste artificioasa, e totusi in stare sa trezeasca o emotie de arta, un fior liric, se poate deduce din urmatorul pasaj, al motivului
“ubi sunt” (unde sunt?) pe care monografistii sortii nestatornice
(ai acelei fortuna labilis) o urmaresc din vremile Ecleziastului si ale lui Ovidiu pana astazi.
“Ce s-au facut, intreaba Inteleptul, imparatia persilor cei mari, minunati si vestiti? Unde Kyros si Crisos? Unde este
Xerxes si Artaxerxes? acestia care in loc de Dumnezeu se socoteau si mai puternici decat toti oamenii lumii se tinea, pana intr-atata ca si cu lucrul marii si cu valurile furtunei ei vrea sa stapaneasca, oamenilor sai poruncind ca sa bata marea cu toiege si sa o puna in obezi, caci i-au stricat podul cel ce peste mare facuse la bogazul de la Chersonisos (care loc se cheama acum bogazhisari); si alte lucruri de virtute ce au aratat. Unde este Alexandru, marele macedoneanul (care nu pentru marirea statului, ci pentru mari si minunate razboaie si a multe tari biruinta, marele se numeste)? si sa nu te mai pentru altii vechi si minunati a grecilor imparati intreb, ci pentru acesti mai de curand” (si dupa ce mai intreaba pe
Constantin, marele, ziditorul Tarigradului, de Justinian, de
Teodosie cel Mare si Teodosie cel Mic, de Vasile Macedon si de fiu-sau, Leon Sofos, continua:) “Unde sunt imparatii Romei, cetatii cei de toate biruitoare? Unde este Romilos ziditorul ei si altii pana la Cezar August, caruia toate partile i s-au inchinat?
Si ce sa-ti mai zic? Unde sunt mosii, stramosii nostri? Unde sunt fratii, prietenii nostri? cu care ieri, alaltaieri, aveam impreu nare si intr-un loc petrecere? Care acmu din mijlocul nostru pierira si acmu se pare ca n-au mai nici odanaoara fost! Acmu dara pentru acestia adevarat si fara inselaciune sa-mi spui in ce chip si in ce fel s-au petrecut?” — Si Lumea ii raspunde: au

murit, — Iar Inteleptul ar mai vrea sa stie ce au luat cu ei?
— “Sa stii, raspunde Lumea, ca numai cu o felega de panza inveliti ca cum ar fi cu camasa cea de matase invascuti, si intr-un sacriu asezati, ca in haina cea de purpura mohorata, imbracati, si in gropnita aruncati, ca in saraiurile si palaturile cele mari si desfatate asezati, s-au dusu-sa! iara alta nemica, nici in san, nici in spate, n-au ridicat cu sine!” — “Hai, lume inselatoare...” exclama mai departe Inteleptul si tanguirea aceasta, ce revine printre altele si in cronica lui Muste, duce fara de voie la una din postumele eminesciene (Copii eram noi amandoi) in care arcusul de violoncel al poetului de 21 de ani impleteste intr-un sunet deopotriva de grav, struna melancoliilor carturaresti cu struna cantecelor de lume:
Ah! imi umbla ades prin gand
O cantare veche.
Parca-mi tiuie-aiurind
Dulce in ureche:
Lume, lume si iar lume!
Si acum: sunt acestea pasaje ininteligibile? Sunt oare cele doua-trei inversiuni mai mult decat un pitoresc capriciu de artist, atat de justificat intr-un pasaj prin excelenta oratoric?
Mai mult: naturaletea cu care Cantemir toarna limba romaneasca si lexicul, fie neaos, fie savant al vremii sale, in tipare atat de armonioase si fluente nu e oare insusi semnul fauritorului de expresie literara?
*
A doua lucrare in romaneste (cronologic vorbind, circa
1705) a lui Dimitrie Cantemir este Istoria ieroglifica si cu toate ca tarziu cunoscuta (mai exact in ultimul patrar al veacu lui trecut) ea n-a intarziat sa formeze obiectul de studiu al

cercetatorilor, desi despre un acord unanim asupra acestui op si a meritelor lui in- si extrinsece, literare si istorice cu alte cuvinte, nu poate fi inca vorba. Ca in tot scrisul romanesc al lui Dimitrie Cantemir, fie acela al scrierilor istorice, precum
Hronicul, fie cel filozofic precum Divanul si Istoria Ieroglifi ca a izbit dintru intai si a suscitat rezerve prin topica ei particulara, prin ceea ce unii si altii s-au complacut sa nu measca stil greoi, impotriva firii limbii romanesti, oarecum barbar, deci inasimilabil. Dar daca expresia este, fara doar si poate dificila (savanta mai curand), substanta insasi si fabulatia acestui prin roman de aventuri al literaturii noastre nu sunt mai putin dificile, de vreme ce autorul foloseste haina fabulei animaliere, o fabula in proportii vaste, asa cum atat spatiul cat si timpul, pe care avea sa le reflecte, le pretindeau; si de vreme ce, am putea adauga, autorul insusi afla cu cale sa-si insoteasca lucrarea de doua “scari talcuitoare’, una a numerelor si cuvintelor straine talcuitoare (aceasta in pragul volumului) si a doua a numerelor si cuvintelor ieroglificesti talcuitoare

(aceasta la finele volumului). Cuvantul cu care “izvoditorul” ureaza cititorului sanatate, altminteri zicand prefata, staruie asupra “pricinilor” care l-au indemnat sa aleaga aceasta forma invaluita, operei sale. “A triia, zice el, si cea cu mai de adins pricina (e) ca nu atata cursul istorii in minte mi-au fost precat spre deprinderea ritoriceasca nevoindu-ma, la samcea
(lama) groasa ca aceasta, prea aspra piatra, multa si indelun gata ascutitura sa-i fie trebuit am socotit” — ceea ce exprima, cu o metafora apropiata, natura travaliului artistic ca si constiinta dificultatilor ce i se opuneau si pe care trebuia sa le invinga. Deprinderii acesteia ritoricesti, asadar, careia au torul Divanului ii sacrificase cu atata stralucire talantul pri ceperii, incredintat printre altii si de dascalul sau de elineste, pe care Istoria Ieroglifica il travesteste in privighetoare (asa cum Nicolae Costin va numi pe Titero: “domnul voroavei

ramlenesti”), deprinderii acesteia ritoricesti, pe care Cantemir o marturiseste deschis, se datoresc in primul rand: si forma scrierii si alegerea modelului (e vorba de Istoria etiopiceasca a lui Eliodor), alegere pe care Cantemir o asemuieste imitatiei cu care moimata calca pe urmele omului; si vocabularul, in aceeasi masura erudit si popular, arhaic si neologic; si bogatia sentintelor, atatea din ele neaose zicatori romanesti, incrustate din loc in loc si luminand sensul, chiar daca opresc cursul actiunii, mai corect al lecturii — ceea ce Cantemir intuieste si prevede, inchizand sententele intre paranteze si sfatuind pe cititor sa le sara daca voieste sa nu rupa firul povestirii.
Evident, toate aceste solicitudini asa zicand tehnice, ca si insasi constiinta clara a lucrului ce intreprinde, vadesc in acelasi timp pe carturarul, pe mestesugarul, intr-un cuvant pe artistul, ce catesitrei salasluiesc in una si aceeasi complexa si originala structura sufleteasca a scriitorului. In conditiile aces tea de buna seama Istoria Ieroglifica n-ar putea nazui sa devina in totalitatea ei si fara o prealabila circumscriere o carte de capatai populara, cu toate ca radacinile ei sunt din cele mai autentic populare, asa cum populare sunt si multe dintre ramurile episodice, cate impodobesc cu mugurii si frun zele sententelor si basmelor trunchiul acesta galgaind de seve.
Si totusi: paralel cu rezervele cate a suscitat si cate mai trezeste, Istoria Ieroglifica s-a bucurat din timp de intelegerea si dragostea catorva din cele mai luminate spirite ale culturii noastre, care nu i-au precupetit nici elogiile, nici otelul mladios al interpretarilor lor. S-a spus de pilda ca Istoria Ieroglifica poate fi asemuita unui roman social prin toata acea substruc tura, pe care se intemeiaza fabulatia si care nu e alta decat insasi viata principatelor, moldovenesc si muntenesc, in de curs de 17 ani, intre 1688 si 1705, cu alte cuvinte intre inceputul domniei lui Brancoveanu si cea de a doua domnie a lui Antioh Cantemir, elefantul sau filul pe ieroglificeste, si pe

care mezinul nu-l cruta defel de sageti din cele mai bine ascutite, — viata politica in primul rand, ale carei ite rasucite si incurcate de continue rivalitati pentru domnie sunt trase cu brutalitate de la Poarta, din Cetatea Epithimii sau a Poftei, cum ii spune Cantemir in romanul sau si pentru care dese neaza si o prea sugestiva gravura. Fagurele acela de case
(vorbim de gravura), de seraiuri misterioase prin chiar uni formitatea lor, daurit ca o coada de paun, ravneste cu prea multi ochi spre vilaetele de dincoace de Dunare pentru ca viata hospodarilor vremelnici sa nu fie un continuu vis rau, indiferent de pompa protocolara a inscaunarii si mazilirii lor.
Indiferent sau poate tocmai de aceea. De altminteri, autentici tatea acestor moravuri, acestor intrigi, acestui covor de pungi
(pungile insesi figureaza in scara numirilor ieroglificesti ale romanului, asa cum figureaza orice detaliu geografic sau genealogic), pres de pungi, zic, intins intre Bosfor si capi talele Tarilor Romanesti (ceea ce facea pe unul din glosatorii romanului sa vorbeasca, cu o formula fericita, despre Sala
Pasilor Pierduti a politicii otomane) — autenticitatea acestor planuri si evenimente e confirmata nu numai prin acte diplo matice unde, cifrele plocoanelor eficiente abunda, dar si prin toate acele cronici ale antecesorilor lui Cantemir, precum (pen tru a ne limita la intamplarile aceleiasi epoci) un Neculce, un
Nicolae Costin, un Radu Greceanu, la care am putea adauga si pitoreasca Condica de Teremonii a logofatului Ghiorgachi, redactata peste o jumatate de veac. Si Istoria Ieroglifica este, fara doar si poate, un astfel de roman social, o astfel de oglinda a societatii intr-un moment dat al istoriei sale, asa cum este si un ciclu de memorii ale invatatului principe Dimi trie Cantemir, Inorogul sau Calul unicorn al fabulei, pandit de jiganii periculoase, insa nu mai putin interesat, nu numai in dezvaluirea intrigilor a caror tinta este, dar si in constru irea a nenumarate si savante gropi de lup, pe care cu spiritul

sau constructor si cu imaginatia sa neadormita le presara in drumul adversarilor sai. Si toata aceasta desfasurare de intamplari, toata aceasta incrucisare de drumuri, tot acest razboi al ravnelor si dezamagirilor, toata aceasta galceava a patimilor, tot acest machiavelism de Fanar, se desfasoara intr-un ritm atat de viu si de sustinut incat impresia ca descinzi, in mana cu singurul fir ariadnic al scarilor talcuitoare, in labirin tul geometric al unui pasionant roman de aventuri, staruie tot timpul. Negresit: roman social, memorii si roman de aven turi — Istoria Ieroglifica este toate acestea launloc, cu preci zarea numai ca modul in care toate acestea se realizeaza e unul perpetuu alegoric, ca drumul nu e din cele mai lesnicioa se si ca multe din portile strajuite ale acestui castel din basme pot si trebuiesc sa fie fortate, fara ca dupa canaturile dense si enigmatice sa pandeasca amenintatori ochi de balaur. Si cu aceasta ne intoarcem la arta literara a lui Dimitrie Cantemir, la expresia romanului sau, la timbrul sau particular, la stilul socotit obscur cand nu si greoi, la toate acele note specifice ce tin de insasi natura Istoriei Ieroglifice. Caci in timp ce mitro politul Antim Ivireanul se razboia cu boierii timpului sau, asupra carora trimitea fulgerele orbitoare ale elocventelor sale didahii si tinea piept acuzatiilor nedrepte ale aceluias Brancovea nu, Dimitrie Cantemir, contemporanul sau (temperament pamfle tar fara doar si poate dansul), “nevoindu-se spre deprinderea ritoriceasca“ isi transpune intr-o constructie oarecum baroca intamplarile la care participa ca si conceptiile politice, senti mentele, ca si presentimentele, virtutile eruditiei, ca si ale tehnicii literare. In ce masura insa toata aceasta constructie, inaccesibila la prima vedere, este totusi in ciuda ornamentatiei, prea incarcate, mai putin opera unui alexandrinism steril si, dimpotriva, rodul viabil al unui artist hranit nu numai cu izvoarele celor mai iscusiti dascali ritoricesti, dar si la acelea autentic populare, nimic n-ar putea-o mai bine arata decat un

popas la cateva din paginile acestei complexe fictiuni. Cate ceva despre aceste podoabe am spus si pana acum. Ele vor fi recunoscute, suntem siguri, cu usurinta, in scurta demonstratie ce vom incerca, fie ca e vorba de incrustatia acelor sentente de care am amintit mai inainte, fie ca e vorba de rimele interioare sau de grindina monorima a verbelor, de inversiuni, de interogatii, apostrofe si alte arme ale panopliei retorice, epitete ornante si serii de imagini, variatiuni in fond ale acelui home rism, care sta la obarsia poeziei insasi. Uneori reminiscenta e frapanta ca de pilda in propozitiunea “iara cand mana cea de aur, cu degetele de trandafir, din varfurile muntilor flori culege si manunchele negre din cele albe culege”, unde “degetele de trandafir” sunt din aceeasi familie cu degetele de sofran ale

Aurorei clasice. Alteori reminiscentele sunt implicate ca in cele trei fragmente de care ne vom servi in demonstratia noastra. Primul fragment e o scena de moravuri nuptiale, in care se impletesc nenumarate fire de satira culta si populara si ea comenteaza nunta fetei Dediului, frumoasa Ana, nevas tuica sau cu numele ieroglificesc Helge, dupa care suspinau atatia pretendenti, insa va fi harazita viitorului domn Mihai
Racovita, cu numele din Istorie, Camila. Fragmentul incepe asa zicand cu cortegiul pretendentilor si observatiile de ordin psihologic (peste care trecem totusi) sunt din cele mai patrunzatoare. “Giocul norocului” care harazeste pe fata De diului lui Mihai Racovita formeaza obiectul unei apostrofe dupa regulile celei mai clasice retorici si Cantemir o ilustreaza cu grotescul contrast al portretelor celor doi insotiti. Un por tret de indoite merite in acelasi timp: realist cu nete expresii naturaliste, sarjate caricatural pentru domnitorul de o infatisare hidoasa si idealizat la extrem pentru tanara Helge
“cu suleget trupul, cu alba pelita, cu negri si mangaiosi ochii, cu subtiri degetelele, cu rosioare unghisoarele, cu molcelute vinisoarele, cu iscusit mijlocelul si cu rotunjor grumagiorul”.

Tabloul se incheie cu scena concertului pe care-l dau ganganiile, despre care se spune ca ar fi sugerat nunta goangelor din
Calin, dar care in locul gratioasei idile din poemul eminescian introduce o nota de satira dura si de ecou priapic.
*
Fragmentul al doilea povesteste in accente de intens lirism reactiunea autorului impotriva unuia din comploturile ce i se pun la cale. La Constatinopol fiind, si prin viclesugurile Hame leonului, pe numele adevarat Scarlat Ruset, Inorogul ajunge sa fie sechestrat de pristavul bostangiilor, pe numele ierogli ficesc Crocodilul. Episodul e unul din cele mai dramatice si deznadejdea celui parasit de soarta transpare nu numai in iuresul imaginilor, dar si in suavitatea catorva versuri din cele mai frumoase pe care le-a scris Cantemir. Ochiuri de cucoara — voi limpezi izvoara, zice Cantemir intr-un loc si versul nu poate sa nu trezeasca la cititorul de azi un intim ecou preeminescian. Se poate insa vorbi de preeminescianism inainte aproape cu trei veacuri? De buna seama. Caci nu e riscat a spune ca armonia eminesciana e altoita pe tulpina cu seva incoruptibila a poeziei populare. De aceea cand mitropoli tul Dosoftei in a sa Psaltire pre versuri, paralel cu stihuri culte si facand un atat de larg spatiu inspiratiei populare, ajunge sa dea versuri ca acestea: “Preste luciu de genune —
Trec corabii cu minune”, cine nu surprinde in alunecarea luci ferica a navelor pe mare acelasi timbru preeminescian? Si a presupune ca eruditul principe moldovean a primit sugestii de eufonie si de la Dosoftei nu e cu totul exclus. Complotul indigneaza pe autor si ecoul deznadejdei eroului sechestrat e sau impartasit sau impus intregii creatiuni. De aici compasiu nea astrilor, a zodiacului, a constelatiilor, a plantelor intr-o enumeratie din cele mai copioase si intr-o atmosfera imbibata de invocatiuni si blesteme mitologice. Dar sa dam mai bine cuvant substantialului fragment insusi:

“Ce mangaiere i-au ramas? se intreaba rapsodul. Nici una: ce sprijineala i-au ramas? nici una; ce prieteni i s-arata? Nici unul! Munti, crapati! Copaci, va despicati! Pietri, va faramati!
Asupra lucrului ce s-au facut, planga piatra cu izvoara, muntii puhoaie pogoara. Lacasurile Inorogului, pasunile cerneasca-se, paleasca-se, vestejeasca-se, nu infloreasca, nu inverzeasca, nici sa odrasleasca si pre domnul lor cu jale, pre stapanul lor negrele suspinand, tanguind neincetat sa pomeneasca! Ochiuri de cucoara, voi limpezi izvoara, a izvori va parasiti si-n amar va primeniti! Glianul salbatec viiariu, si in livezile lui Ursul usiar sa se faca. In gradini tarveleste, in pomet bateleste sa se prefaca! Clateasca-se ceriul! Tremure pamantul, aerul traz neaz’; nourii plesneaz’; potop de holbura, intunerec de negura vantul sa aduca. Soarele zimtii sa-si rateze; luna siindu-se, sa se rusineze; stelele nu scanteieze, nici Galatheea sa lumineze, tot dobitocul ceresc glasul sa-si sloboaza, fapta neauzita, plecandu-se vaza. Closca puii rasipeasca, lebada lira sa-si zdro beasca. Leul racneasca, Taurul mugeasca, Aretele fruntea sa-si slabeasca. Racul in coaja neagra sa se primeneasca, Capricornul coarnele sa-si plece. Pestii fara apa sa se inece, Gemenii sa se desfrateasca, Fecioara frumsetea sa-si grozaveasca, cosita gal bena in negru vapseasca, Scorpia ascutit acul sa-si tampeasca.
Streletul arcul frangand, tinta nu loveasca; Cumpana dreptate nu mai arete, Apariul topeasca-se-n sete; Mars vartutea in slabiciune sa-si primeneasca, Mercurie intre planete nu mai crainiceasca, Zefs monarhia in veci sa-si robeasca. Vinerea, floarea frumsetii sa-si vestejeasca, Cronos scaunul de sus in jos sa-si coboara, finicul in foc de aromate moara; Oltariul jertfe nu primasca; paharul bautura sa nu mai mesteasca; pletele Verenicai sa se plesuveasca; coroana frumoasa nu le impodobeasca; Pigasos de Andromeda sa se departeze, Perseos de Casiope sa se instreineze; Zmaul capul cu coada sa-si impleti ceasca, Chivotul lui Noe in liman sa primejduiasca; Porumbul

frunza maslinului cercand rataceasca; in drept a se intoarce nu mai nimereasca.
Aceste dara toate jelind, tanguiasca, valfa Inorogului cu arsuri doreasca; singur numai Corbul (Brancoveanul) vesel sa cragaiasca, tuturor in lume spre chezi rai (piezi rele) meneas ca... mute-se arcticul, stramute-se antarcticul; osia sfereasca in doua se franga, toata iusorimea in chentru sa-mpinga. Stihiile toate tocmirea sa-si piarza, oranduiala buna in veci nu mai vaza; toate in drept si in stanga sa se invartejeasca; de jele sa se uluiasca, de ciuda sa se amurteasca si dreptatea Inorogului in veci povesteasca.”
Dar viziunea aceasta de apocalips si de continui manifestari sismice nu trec neobservate. Hameleonul le surprinde si felul cum autorul detaileaza starile de spirit, ingenuitatea simulata a raufacatorului, constituie una din paginile de subtila anali za psihologica ale romanului in care scriitorul nu dispretuieste nici chiar expresiile populare si unde, sa se retie aceasta, topica si tiparul sunt atat de vecine cu graiul familiar:
“Sunete jalnice, elegii caialnice si traghicesti ca aceste prin poticele a tuturor muntilor si prin vartoapele a tuturor holmu rilor sunand, rasunand si ratacindu-se, Hameleonul, ca cum ceva stire n-ar fi avut, ca cum de straini lucrul s-ar fi ultuit, ca cum de primejdie fara veste mintea si-ar fi pierdut, incoace si incolea cutreierand, de unul si de altul intreband, imbla, si catra toti chip de zalod si fata de lovit arata — Ce poate fi aceasta? — zice — ce poate fi falnic sunetul acesta! Ce pot fi lacramoase huetele acestea? Ce pot fi cernite cantecele ce auz?
Ce pot fi ponegrite stihurile si intr-insa necrezute cuvintele, carile la urechi imi vin? Oare ce auz, adevar adevarat auz?
Au demonul ispitandu-ma, ma batgiocureste? Apoi, dupa catava vreme, ca cum de nestiut lucru ar fi inteles, ca cum de patima
Inorogului altii i-ar fi spus, ca cum auzind, cu amaraciune s-ar fi implut si de voie rea s-ar fi otravit, cum se zice cuvantul: cu

o falca in cer si cu alta in pamant, la Soim alearga, etc... etc.”
Fragmentul se incheie cu o imprecatie in care razbat deopo triva de vii atatea din notele blestemului si bocetului popular:
“O Hameleon ticaloase! Ce floare in chip imi vei schimba, ca cumva sa nu te cunoasca, cand te-ar intreba? De acum inainte umbrele iadului sa te inveleasca, intunerecul veacului sa te captuseasca... unde ti-i ascunde, sarace, unde ti-i supune, blastamate, unde ti-i mistui, pedepsite, unde ti-i ivi urgisite? iata muntii striga, vaile rasuna, iata pietrile vorovesc... acestea dara toate sub numele tau se pun macar ca de bunavoie partas viclesugului nu te-ar fi aflat, macar ca prin nestiinta organ rautatii te-ar fi aratat, macar ca de lucrul ce s-au lucrat inima ca nuca ti s-au despicat, macar ca in viata ceata jelii acestia de pre suflet nu ti se va mai ridica!”
*
Al treilea fragment il desprindem mai de catre sfarsitul poemului. El imbina cugetarea cu accentele profetice si am putea citi intr-insul presentimentele poetului inspirat fata cu un destin atat de expus catastrofelor, prin chiar excesele ambitiei lui, cum era acela al lui Constantin Brancoveanu, boierul vechi si domnul crestin al baladei, ce avea sa urmeze.

Admonestandu-si potrivnicul, Dimitrie Cantemir ii aminteste de legea morala care pretinde celui ce pune la cale o lucrare sa prevada ithiceste (moraliceste) si sfarsitul, asemuindu-se intru aceasta “intelegerii ziditorului”, deci creatorului (si afirmarea acestei finalitati se cuvine cu osebire retinuta), iar dupa ce bate pe nicovala expresiilor aceasta frumoasa imagine reflexi va: “sa nu cumva gandesti ca socoteala mea au fost noua si neauzita filosofie sa-mi vanz” completata cu o sententa cu iz popular ca aceasta: “carma la corabie, zabala la cal si socotea la la intelegatori synonime sunt”, care atat de adanc avertis ment cuprinde, autorul termina cu aceasta exhortatie, infinit

superioara celor din Divanul pe tema zadarniciei maririlor — explicabila de altminteri la omul politic ce era la epoca aceasta
Dimitrie Cantemir. O paralela de altfel intre paginile tineresti, frumos sunatoare altcum, ale Divanului, perfect exercitiu de retorica si pagina aceasta a scriitorului nevoind dupa deprin dere ritoriceasca, dar exercitandu-se nu in marginea textelor sfinte si a istoriei trecutelor veacuri, dar pe terenul mustind de viata al istoriei tarii sale si al propriei sale istorii, ar fi de ajuns sa arate distanta dintre o tema scolastica, chiar scolareasca, indiferent de inzestrarea discipolului si o fila calda, palpitand de viata, desprinsa din albumul biografic al unui artist, al unui scriitor:
“Deci, conchide Cantemir, trebuie sa stii, o Coarbe aBranco vene,i ca pre o parte (precum mai sus am zis) din fire, decat un atom din cele multe, altaceva mai mult nu esti; acmu dara ia aminte si pune in socoteala a atatea rascoale si tulburari
(carora cu ce socoteala incepatur’a li-ai facut nu stiu), sfarsitul carele va sa fie? Si de este vreunul cand si cum va sa fie?
Iata monarhiile din patru parti s-au scuturat, iata lucrurile noastre publice arespublicaei spre groasnica rasipa s-au plecat; ridicarea asteptand, caderea soseste... toti niste atomori putre zitoare suntem, toti din nemica in nefiinta si din fiinta in putregiune pe o parte calatori si trecatori ne aflam; una numai ramaitoare si in veci statatoare se tine si este adica sfarsitul, carele in bunatate se plineste... Vulturi ne-am tinut, Liliacii mai in trecutele zile ne-au batgiocorit; Lei ne-am numit, tantarii si musitele ne-au obosit si de toata ocara vrednici a fi ne-au aratat.”
Si, din nou, e locul a ne intreba: sunt fragmentele acestea, spicuite la voia intamplarii, ilizibile, ininteligibile, ermetice?
Nu reflecta ele indeajuns de limpede, oricate zaimfuri stilis tice ar acoperi oglinda, chipuri si moravuri din trecutul no stru? Desigur, caci daca Istoria etiopiceasca a lui Eliodor i-a fost modelul in oranduirea intamplarilor, modele cu mult mai

sugestive i-au fost “isopiile” cate de la Esop se trag si toata acea literatura a fictiunilor animaliere a Evului Mediu ce de la Homer (mosul tuturor poetilor cum il numeste Budai-Deleanu) descind; toate acele fabule in frunte cu Romanul Vulpei, pentru a caror transpunere in cadrul amplu al unui adevarat bal mascat al fiarelor, al unui razvratit Chivot al lui Noe mai curand, Dimitrie Cantemir a folosit mai mult decat cele 760 de sentente, extracte atatea din ele ale paremiologiei populare, pe langa alte atatea creatiuni ale spiritului sau aforistic — voim sa spunem: a folosit insusi sucul limbii si intelepciunii populare, trecuta prin alambicul eruditei lui fantasii.
*
Descrierea Moldovei e cea de a treia lucrare literara si cu toate ca scrisa in latineste a cunoscut unul din cele mai generoa se destine. Talmacita inca de la jumatatea secolului al XVIII lea in limba germana, ea a fost obiectul de atentie a numeroa se si timpurii traduceri in romaneste, incepand cu acea a lui
Vasile Varnav din 1825, la indemnul mitropolitului Veniamin
Costache si cu aceea a lui Costache Negruzzi din 1851. Alcatuita in respectul celei mai stricte informatii si a adevarului, Descrierea
Moldovei este in acelasi timp si o lucrare literara prin acele nenumarate pagini, in care Dimitrie Cantemir slaveste peisajul tarii sale, muntii si raurile, ospitalitatea traditionala si clasica a moldovenilor, armonia horelor si unde simti (descrierea
Ceahlaului poate fi comparata descrierii tarii Ardealului la
Balcescu) alaturi de bucuria de a-si face tara cunoscuta si altora, vibratiile nostalgice ale celui ce si-a parasit vatra stramosilor. Insa nici dorul de tara, nici ravna de a-i impartasi frumusetile si particularitatile nu-i pot umbri raspunderea adevaratei iubiri de patrie pe care o comanda respectul adevarului. De aceea capitolul despre obiceiurile moldovenilor e o continua alternare de alb si negru. Aroganta si mandria,

predispozitiile bachice, putinul indemn la invatatura, incertitudi nile unei firi sovaitoare sunt expuse fara crutare. In schimb, cu cata afectiune vorbeste de ospitalitatea moldovenilor chiar daca memoria lui nu pastreaza bune amintiri despre vasluieni:
“e de lauda, zice Cantemir, si vrednica a fi deosebita si totdeau na cunoscuta, ospitalitatea pe care o acorda calatorilor si strainilor. Desi sunt foarte saraci din cauza vecinatatii tatarilor, dar o mancare si un adapost nu refuza trecatorului, ba chiar pe cel cu cai il tin trei zile fara plata. Pe cel care vine il primesc cu bunatate si veselie, ca si cum ar veni un frate sau o ruda. Sunt unii care intarziaza cu pranzul pana la ceasul al 9 lea si ca sa nu manance singuri, trimit servitori pe drum si orice calator intalnesc il poftesc la masa si la adapost. Numai cei din Vaslui nu merita aceasta lauda caci nu numai isi inchid casa si camara fata de oaspete, dar cand vad venind vreun strain se strecoara pe ascuns, se intorc acoperiti cu zdrente si cer de pomana ca cersetorii chiar de la cel strain.”
*
La capatul acestui excurs, neindestulator, oricata bunavointa s-ar fi fost cheltuit, si care va fi sugerat poate cate ceva din complexitatea problemelor cate se leaga de ierarhia valorilor unei literaturi, o concluzie de ordin general socotesc ca ar putea fi trasa. Aceea anume ca locul lui Dimitrie Cantemir in literatura noastra se situeaza pe linia marilor creatori de mituri si expresie si ca daca anumite legende si anume circumstante neprielnice au zadarnicit in parte recunoasterea aceasta, nimic nu opreste ca viitorul sa repare aceasta injustitie si chiar sa-i accelereze procesul.
Putin timp dupa serbarile bicentenarului mortii sale, oasele lui Dimitrie Cantemir au fost aduse in tara si vestigiile fapturii lui materiale reintegrate in solul patriei. A sosit, de buna seama, timpul ca si spiritul sau sa fie redat patriei in toata

plenitudinea multiplelor sale virtuti creatoare. Aceasta inseamna, in ce ne priveste, deci in ordinea celor strict litera re, instituirea unor conditiuni cat mai favorabile pentru valorifi carea acestei opere literare insasi, in frunte cu Istoria ieroglifica.
Aceasta inseamna, in primul rand (si precat suntem informati proiectul e in plina elaborare) o editie integrala a Istoriei ieroglifice, insotita de toate inlesnirile exegetice si apoi o cat mai larga a ei difuziune. Pe drumul acesta, vor fi fost rupte si ultimele peceti de pe o carte in aparenta numai ezoterica, ce pretinde, fara indoiala, o initiere adecvata, cu care sa putem conjura atmosfera enigmatica si de pretiozitate in care au asezat-o — ca pe o frumoasa adormita intr-un codru vrajit — vicisitudinile evilor nostri literari, atmosfera, care, precum s-a vazut, cedeaza in fata unor tentative defel obositoare. In felul acesta, Istoria ieroglifica, acest summum al scrisului cantemiresc, va deveni, cu toate ca produs al unor virtuti conjugate si al unui mestesug superior, un bun al obstei, tot astfel cum bunuri ale obstei sunt sau tind sa devina si fructele superioare ale stiintei, artelor si muzicii celei mai elevate.
Fie ca cel de al 280-lea an de la nasterea lui sa insemne pentru Dimitrie Cantemir si aceasta atat de dorita si de mult asteptata resurectie.