x5e2et
Moartea lui Macedonski a pus din nou la ordinea zilei eterna intrebare daca acest om a fost sau nu un mare poet. Aproape toti cei care au scris cu acest prilej s-au incercat sa-l reabiliteze ca scriitor, iar dl Karnabatt, in dorinta de a-l reabilita si ca om, a cautat sa-l absolve de vina ca a atacat pe Eminescu nebun.
Dl Karnabatt spune ca Macedonski i-a marturisit candva ca mult citata si exploatata epigrama a scris-o fara sa stie ca Eminescu e bolnav, fara intentia de a o publica si ca a fost tiparita de Teleor fara stirea si invoirea autorului.
Se poate, dar e greu de crezut. In epigrama se spune ca
“un X pretins poet acum s-a dus pe cel mai jalnic drum; l-as plange, daca-n balamuc” etc... Cum? Macedonski nu aflase ca Eminescu e nebun? “Drumul jalnic” pe care s-a dus “acum” pretinsul poet, “balamucul” sunt simple fi guri de stil? Si numai o coincidenta nefericita cu imbolna virea lui Eminescu este cauza oprobriului sub care a zacut
Macedonski?
Dar, la urma urmei, noua ni se pare ca in jurul acestei epigrame s-a exagerat in toate chipurile.
Nu se poate face o vina capitala lui Macedonski ca a scris-o. Artistii de obicei sunt oameni reci si chiar rai, mai ales invidiosi si, din cauza invidiei, nedelicati. Istoria

anecdotica a literaturii este plina de ciocnirile ridicole si antipatice dintre acei care “pun steaua sa zboare” si “se imbata de scantei din stele”.
Si atunci, de ce atata indignare pentru epigrama lui
Macedonski?
Bineinteles, expresia invidiei lui a fost excesiva, neo bisnuita.
Dar, in sfarsit, indignarea publicului a fost intr-adevar atat de mare? Atat de mare incat sa explice, singura, putina trecere pe care a avut-o poezia lui Macedonski in lumea romaneasca?
Nu credem. Dealtmintrelea, Macedonski a avut intot deauna o “scoala“, o suma de partizani si chiar admira tori, recrutati printre cei care aveau o psihologie asemana toare cu a lui. Prin urmare, cand a exprimat sufletul unei categorii, categoria si l-a insusit.
Acei care nu au gasit in poezia lui expresia sufletului lor era natural sa nu vibreze la aceasta poezie. Si acestia au fost enorma multime a intelectualilor de dupa 1880.
Au fost cei nascuti “eminescieni” si deveniti mai emines cieni prin imprejurarile sociale si morale de atunci. Cum era sa fie gustat si selectat Macedonski intr-o epoca care trebuia sa fie “eminesciana“ chiar fara Eminescu?
Mai tarziu a venit epoca taranisto-nationalista: Cosbuc,
Goga etc. Nici atunci Macedonski nu putea fi omul vremii.
Desigur ca atacurile sale impotriva lui Eminescu (si altor scriitori scumpi publicului romanesc) au mai indarjit opinia publica. Dar atat...
Pe de alta parte, Macedonski, cam exotic prin imitarea si transplantarea la noi a unei poezii straine; cam factice, pentru ca si acea poezie straina, pe care o imita, era tot asa, nefiind nici recunoscut si incurajat, pierzand, din

cauza aceasta, sentimentul contactului sufletesc cu publi cul, a tot abundat in sensul sau, s-a tot singuralizat si a iesit din literatura.
Macedonski, fara indoiala, a fost cineva. Cine nu e nimic nu face scoala, nu starneste pasiuni pentru sau con tra. Dar i-au lipsit unele insusiri esentiale — pe langa lipsa lui de conformitate cu sufletul generatiilor contem porane lui si cu idealurile lor.
Macedonski, cu toate subiectele si situatiile pasionate din multe bucati in versuri si in proza, cu toata sfortarea sa de a da o culoare stralucita stilului, a fost un scriitor abstract si rece, intre el si realitate s-a interpus etern o patura izolatoare. El a fost lipsit cu totul de acel realism, de acea posibilitate de contact imediat al sufletului cu lucrurile, fara care nu exista literatura — nici clasica, nici romantica, nici simbolista.
Avea arta, avea stiinta artei, avea, si mai mult, cultul pentru arta, dar era lipsit de substanta. Se zice ca era causeur minunat, ca raspandea cu profuziune idei despre arta, ca incanta si subjuga pe ucenici — ca mai toti scri itorii abstracti, lipsiti de puterea de creatie, ca toti sefii de cenacluri, ca toti initiatorii de curente noi minoritare.
Dar in lumea noastra — a noastra, si nu numai a noas tra —, in care toti ceilalti urmaresc cu tenacitate si dibacie folosul material, un om care a cautat imagini si rime cincizeci de ani in sir, un om care si-a pierdut vremea initiind in misterele artei cateva generatii de “efebi”, ca mai apoi sa-l paraseasca, devenind practici, pe cand el ramanea sa predice altora, un asemenea om merita nu numai toata stima, dar intr-o privinta, si toata admiratia noastra. Caci nu se pot arata multe exemple spiritului asupra materiei, ca intreaga viata a acestui om.