d9l13lv
O suta de ani de la savarsirea din viata a unui scriitor clasic inseamna, odata cu pomenirea gloriei lui, statornicita sau inca pendinte, si prilejul binevenit de a incerca o recapitu lare a conditiilor istorice in care si-a petrecut viata, a ambiantei sociale care i-a favorizat opera sau dimpotriva i-a dezavanta jat-o, a chipului in care aceasta opera insasi a fost primita de

contemporani si apoi de urmasi, intr-un cuvant prilejul de a lua contact cu efigia de adevarat a scriitorului, asa cum au lamurit-o si patinat-o cei 100 de ani de la savarsirea lui din viata. Un centenar e un bilant intotdeauna excedentar cand e vorba de un scriitor clasic. Asa au fost centenarele de mai daunazi ale lui Eminescu si Caragiale, acele grandioase sarbatori ale unanimitatii cititorilor din tara noastra, asa trebuie sa fie, mai mult, asa este, cu toate aparentele contrarii, si centenarul mortii lui Anton Pann. Caci in timp ce Eminescu si
Caragiale sunt astfel de creatori de vers si de proza romaneas ca, incat prestigiul lor constituie unul din titlurile intangibile ale culturii noastre, Anton Pann, atat prin natura talentului sau, prin destinul operei lui, cat si prin cele cateva umbre misterioase ale biografiei lui, se situeaza de la inceput intr-o zona nu tocmai centrala, la oarecare distanta de prytaneul marilor clasici.
Este, fara indoiala, un caz Anton Pann al literaturii noastre si nimic nu-l ilustreaza mai sugestiv decat tocmai sinuoasa diagrama a opiniilor despre el, de-a lungul unui veac de posteri tate, zig-zag-uri uneori inlauntrul aceluiasi spatiu, revizuiri mai la urma urmei spre lauda celor ce le-au practicat, insa nu mai putin capabile sa intretie un fel de incertitudine, o aureola jucausa, cand aparand si cand disparand din jurul unei frunti care a fost, neindoios, a unui martir al scrisului. Pe de alta parte: marele numar de publicatiuni cate i se cunosc, varietatea ului lor, larga lor difuziune in straturile cele mai adanci ale poporului, caracterul lor practic, pedagogic, educativ, patrunderea de timpuriu in sufletul copiilor si adolescentilor, caci asa cum literatura lui psaltica (acele talmaciri de cantari bisericesti) si-a avut credinciosii, asa cum culegerile de poezii in moda vremii, precum Spitalul amorului sau Cantatorul dorului si-au avut lectorii impatimiti, istorioarele si parabolele din Povestea vorbei si din O sezatoare la tara au devenit carti

de capatai ale varstei fragede — toate acestea puteau intretine, cum au si intretinut, o faima, insa ea n-a fost totusi niciodata la nivelul justei valori artistice a scriitorului. Adaugati, dupa aceea, si aproape imediat dupa moartea lui Anton Pann, lunga faza, care, departe de a se epuiza, poate ca e abia la inceputurile ei, faza de valorificare in plan stiintific a operei sale, pe care comparatistii folclorului si-o trec din laborator in laborator, ca pe un pretios material de experimente si se va intelege ca nici aceasta promovare, oricat de nobila, in plan universal, a scrisului lui Anton Pann nu e facuta sa favorizeze cristalizarea personalitatii sale artistice. Iar Anton Pann este inainte de toate un scriitor, mai mult, un artist si despre darurile lui de mestesugar al verbului si versului romanesc cata sa vorbim, cel putin in masura in care a fost cinstita si cu buna dreptate, latura utilitarista a scrisului sau, imensele servicii pe care intinsa circulatie a tipariturilor lui le-a adus culturii romanesti.
In pragul veacului acestuia, asadar cu 50 de ani in urma, se mai discuta la noi daca si in ce proportii este Anton Pann un folclorist, cu toate ca generosul colectionar de intelepciune populara restituise “lumii cu asupra de masura“, pentru a folosi o expresie ce si inainte de Eminescu, cu jumatate de veac mai devreme se intalneste si la Beldiman, restituise, zic, lumii cele “de la lume adunate” si cu toate ca exemplul lui
Alecsandri si al culegerii lui de poezie populara, in care interventiile poetului nu sunt minime, transforma modestul titlu de colectionar intr-o veritabila diploma de onoare. “Anton
Pann, scria unul din primii biografi ai scriitorului, folcloristul
G. Dem. Teodorescu, stiù sa se identifice cu caracterul national si sa faca pentru instructiune mai mult, poate, decat au facut in zecimi de ani sute de scoale dupa dansul”, si formula, mi se pare, nu numai excelenta dar si intru totul conforma strictu lui adevar. Cu aceste premise dar, putem trece mai departe.
Spuneam ca Anton Pann este, in configuratia literaturii

noastre, unul din cazurile ei singulare. El este in acelasi timp
(si lucrul a fost subliniat inca demult) si unul din miracolele literaturii noastre, daca luam in seama tainele biografiei lui, nerelevate inca, misterele, ce inca infasoara copilaria si adolescenta lui, ba poate si decadele cate le va fi trait intru inceput, intai in Slivdenul natal din Bulgaria, din care se refugiaza impreuna cu maica-sa, Tomaida, si cu fratii, pentru catava vreme la Chisinau, inainte de a se statornici la Bucuresti in preajma anului 1816. In pitorestile sale amintiri despre dascalii de la Udricani, Sf. Gheorghe si Coltea, care imparta seau copiilor intaiele elemente ale bucoavelor, Ion Ghica asaza si pe Anton Pann alaturi de Vacaresti, de Nanescu, de Barbu
Paris Momuleanu printre scolarii dascalului Chiosea. Autentice sau trucate sub raportul adevarului istoric, evocarile lui Ion
Ghica sporesc, poate si din cauza farmecului lor particular, atmosfera legendara a primelor indicatiuni din biografia lui
Anton Pann. Cu descalacarea lui Lazar la Bucuresti, toti acesti scolari ar fi trecut la Sf. Sava, unii si-au continuat studiile prin strainatate, altii s-au facut cantareti si cei mai multi gramatici, vatafi de curte pe la curtile boieresti. Anton
Pann a devenit Anton Pann inseamna cu sobrietate admirativa
Ion Ghica si conciziunea aceasta a memorialistului de la 1880 nu e facuta sa risipeasca enigmele. Cu mult mai aproape de adevar este poate afirmatia dupa care grupul lui Anton Pann,
Nanescu, Chiosea-fiul si Unghiurliu, de care se alipeste ca merituos discipol si Filimon, facea veselia gradinilor lui Desliu,
Pana Breslea si Giafer, mai aproape de adevar intrucat mai conforma cu atmosfera vietii de petreceri, asa cum o infatiseaza toate documentele de epoca, in frunte cu rapoartele consulare ale lui Kreuchely, inainte ca Filimon sa-i fi consacrat in romanul sau de peste trei decenii, acele pagini mustoase de informatie si culoare locala, ce se pot citi in cap. XVI al Ciocoilor vechi si noi. “Un autor nu pica din cer” scria, in ultimul sau mare

studiu asupra lui Anton Pann, dr-ul Gaster, care ii consacrase o buna parte din anii vietii sale si cu tot laconismul ei exorci zant, propozitiunea nu izbuteste sa deschida una din portile zavorate ale biografiei lui Anton Pann, multumindu-se numai s-o semnaleze. Un autor isi implanta asadar radacinile in trecut, de acolo absoarbe si impulsul feluritelor orientari si seva primei instructiuni. Dar trecutul acesta este, in ce priveste pe Anton Pann, o carte cu pecetile intacte. Cu toate ca-si propune sa rupa cu legendele si sa caute sa stie, dr-ul Gaster este silit totusi sa constate ca datele dinainte de 1828 ale biografiei lui Anton Pann sunt mai mult sau mai putin legenda re, atat de incerte si atat de iritante incat, printr-un explicabil capriciu al contradictiilor, ajunge sa formuleze aceasta categori ca axioma: “Sigur e numai anul si ziua mortii” — ceea ce, evident, e numai in parte adevarat.
Ca a fost discipolul lui Petru Efesiul, ale carui reforme in muzica bisericeasca le-a continuat, si al serdarului Dionisie
Fotino, istoricul vechii Dacii si adaptatorul Erotocritului, ca a conlucrat cu Macarie, alt reformator, inainte de a ajunge sa predea el insusi stiinta muzicii de la catedra Seminarului Metro politan sau sa editeze acea Gramatica a melodiei (pe intaiul ei titlu: Bazul teoretic si practic al muzicei bisericesti, de la
1845, carte de un pronuntat stil personal, pe alocuri si polemic) sau sa “romaneasca“, cu expresia lui, atatea din cartile cultului bisericesc, iata detalii ce nu ajung sa umple golul acela de cultura, despre care el insusi aminteste in atatea randuri si, mai raspicat, in prefata intaiei parti a volumului sau de Fabule si istorioare de la 1841 cand scrie: “Aceste fabule si istorioare nu sunt decat numai auzite. De vor fi vr-unele tiparite in alte limbi, nu stiu ca n-am invatat nici o limba din cele poleite. In anii cruzimii mele (alias: nevarstniciei), de ar fi fost scoli ca acum si de invatam vre-o limba din cele laudate, nu eram sa ma joc cu astfel de lucruri mici, ci era sa traduc osebite carti,

care sa ma foloseasca si pe mine si pe altii”, si, mai departe, tot acolo, acest corolar firesc, punctat, cum se va vedea de o preafrumoasa ironie la adresa criticilor sai contemporani:
“Intre aceste carti, domnilor (e vorba de tipariturile lui de pana la 1841, printre care Hristoitia si Noul Erotocrit) puteti gasi destule cusururi; caci, dupa cum am zis, dascal mi-am fost singur, pentru care nu ma sfiesc de domnia voastra care cunoasteti si stiti poezia ce va sa zica, stiind ca cei intelepti niciodata nu defaima, ci ma tem de aceia ce masoara randurile cu compasul sau cu betisorul si zic ca un rand este mai lung decat altul, ca asemenea oameni nu sunt iertatori...”
Trec peste regretul de scoli inalte, al lui Anton Pann, fericind intamplarea ce l-a scutit de ispitele cu care anume scoli si anume cultura ar fi putut sa abata un scriitor in albia firestilor lui predispozitii, socotind ca destinul a judecat bine cum a hotarat si ma gandesc daca n-ar fi locul sa deschidem un mic parentez de diversiune, mai ales ca e vorba de Eminescu.
Se cunoaste faimosul stih cu care tanarul debutant de la
1870 grava pentru viitorime, intr-un prim popas al Epigonilor, numele si gloria lui Anton Pann: “S-au dus toti, s-au dus cu toate pe o cale ne-nturnata, / S-a dus Pann, finul Pepelei, cel istet ca un proverb.” Este una din cele mai elocvente dintre citatiile pe ordinea de zi a epigonilor, atat de sintetica si atat de expresiva, incat toate cate s-au mai spus dupa 1870, deci dupa Eminescu, incepand cu Alecsandri (in 1872) si sfarsind, sa zicem cu Iorga (in 1904) nu sunt decat variatiuni, eminente fireste, dar variatiuni pe aceeasi tema. Insa fraza aceasta este precedata de cateva variante pe care versul definitiv le-a depasit si unde se poate citi: “Pann Pacala; Pann Pepelea, stiind carte si istet ca un proverb” alaturi notat: Povestea vorbei si in fine: “S-a dus Pann, tatal Pepelei, cel istet ca un proverb”.
Inutil sa mai admiram arta cu care poetul si-a supravegheat strungul pana la inciziunea epigrafica a stihului definitiv.

Insa ce sa insemne: “Pann Pepelea, stiind carte si istet ca un proverb”? Desigur, nici Eminescu si nici Anton Pann nu se vor fi gandit sa echivaleze stiinta de carte cu carturaria si, mai putin, cu cultura. Imaginea, dupa a noastra parere, nu trece dincolo de termenii in joc, se aplica mai curand metaforei
(Pann-Pepelea) decat lui Pann insusi. Daca e vorba de o inalta scoala pe care Pann a urmat-o, apoi aceea este scoala vietii sau a lumii, cum ii spune chiar el, cand vorbeste in povestea incestului evitat (de fapt un pseudo Edip) din O sezatoare la tara, de fiul instrainat care gasi cu cale sa-si completeze cu calatorii prin orase si cetati, cu preumblari in muzee, cele ce auzise la scoala:
Stiind ca chiar sa invete cineva-n Academii
Cand va intra-n scoala lumii ii lipsesc sa stie mii.
De calatorii dincolo de granitele tarii si alte agremente anexe, Anton Pann n-a avut parte decat de drumurile nesigu re ale expatrierii intailor ani, apoi pe un drum plin de farmecele naturii pe care le invoca in versuri nu lipsite de fragezime
(“Muntilor, fiti marturii — ca prin voi calatorii — cu sufletul plin de dor — si inima de dogor.), spre Brasovul, unde avea sa poposeasca in 1828 cu nepoata staretei Platonida de la
Manastirea Diuntr-un lemn, aventura galanta ce avea sa dureze
10 ani, si poate, de un drum pana la Buda, in care si Gaster ar fi inclinat sa creada, dar care pare putin probabil si care n-ar fi putut fi in nici un caz voiajul unei luni de miere. Scoala lumii Anton Pann si-a facut-o — am zice — pe picior, in
Bucurestii primei jumatati a veacului trecut in care amestecul de feudalism oriental si de pseudocivilizatie apuseana se incrucisau in modul cel mai strident si despre care vorbeste, intre altii, cu inegalata savoare, calatorul Stalislas Bellanger in cele doua volume ale lucrarii sale atat de ciudat intitulata pentru urechile noastre: Le Keroutza Voyage en Moldo-Vala

chie, Paris, 1846 (de fapt celebra si dezmadulatoarea caruta a postei, pe care avea s-o cante intr-o pagina nu mai putin vestita si marele vornic Iordache Golescu, cam pe vremea cand si Gogol, in alt plan si cu alte orizonturi, slavea iuresul inaripat al troicei) si din care mi-as ingadui sa desprind urmatoarea plansa, tipica pentru atmosfera intregului album al istoriei noastre sociale la timpul acela:
“In Moldo-Valahia robul abunda ca iarba si creste vazand cu ochii. Intrebuintarea robilor intrece orice imaginatie. Un rob ca sa umple ciubucul, unul ca sa-l aprinda, unul sa-l duca stapanului, un altul sa-l priveasca in timp ce fumeaza, in picioare, nemiscat, cu mainile incrucisate pe burta. Un rob sa-i aduca o dulceata, un altul pentru un pahar cu apa si un altul peschirul; un rob care sa-i ridice de jos basmaua. Alti cinci robi ca sa-l imbrace, sa-l rada, sa-i pieptene barba, sa-i spele mainile, sa-i potriveasca parul; alti cincizeci de robi pentru treburile casei, pentru apartamente, imbracaminte, bucatarie, trasuri, cai, hamuri, chiar robi pentru robi, deoarece si cei ce slujesc au nevoie sa fie slujiti, fiindca n-au vreme sa se ingrijeasca de ei, fara sa mai socotim vizitiii, feciorii din casa, vatajeii, in sfarsit arnautii etc., etc.”
Fuziunea aceasta de orientalism si de note occidentale, la care ne-am referit, este una din trasaturile caracteristice ale personalitatii lui Anton Pann si ea se traduce nu numai in activitatea lui de doua planuri, psaltica si mireneasca sau in atributele vestimentare ale trecutului, asa cum ni le-a transmis majoritatea portretelor lui, scriptice sau desenate, dar ea trans pare si din amestecul de notiuni si vocabule, din aspiratia nesatioasa de a asimila orice noua cunostinta, de a face loc oricaror cuceriri ale progresului. Un exemplu, simbolic am spune, il putem afla din chiar informatiile ce insusi ni le procura despre starea tipografiei sale, infiintata in 1843, de unde au iesit atatea din piblicatiile si calendarele sale, tiparituri

de osebita curatete tehnica, in frumoasa cirilica, cu notatia melodiilor, numai psaltica pana in 1854 cand isi anunta clientii ca tipografia lui are si note europene pentru tiparitul cantecelor, atat vocale cat si instrumentale. In climatul acesta compozit, sub raportul social, in care starea literaturii nationale se afirma pe zi ce trece (e vremea lui Eliade, a lui Grigore Alexandres cu, a lui Bolintineanu, a lui Negruzii, a lui Alecsandri, a lui
Muresanu — fara a mai aminti, cum afirma Bolintineanu, si pe Tudor Vladimirescu, cel mai mare poet de la inceputul veacului, dupa a lui parere); in negurile biografice ale inceputu rilor, despre care am amintit si trudind din greu, cum vom arata, in indoitul lui oficiu de translator al cantarilor bisericesti si de colportor al bunurilor populare, nu numai se formeaza dar si infloreste geniul lui Anton Pann (“smeritul geniu” al lui Anton Pann, cum spune Iorga, in preziua tragicei lui disparitii dintre noi, el, care in pragul acestui veac vorbea, necrezand ca greseste prea mult, de Anton Pann ca de un
“Anacreon in papuci” si ca de un “cantaret de giumbusuri”), iar felul cum evolueaza de la versurile informe ale Hristoitiei la variatiunea de ritmuri din talmacirea Noului Erotocrit pentru a ajunge la marele constructii epice, de o originalitate si de o desavarsire intru totul unice, din Povestea vorbei si O sezatoare la tara constituie, prin cata stapanire, maiestrie si asimilare a spiritului popular manifesta, un miracol — un miracol ce nu poate fi asemuit decat celuilalt miracol al literaturii noastre:
Didahiile mitropolitului Antim Ivireanul, rasarite si ele dintr-un pamant tot atat de misterios. Dar paralelismul ar merita sa fie reluat si dus mai departe.
In conditiile acestea, in care misterele obarsiei se transmuta, la capatul unui proces prelung de multe decenii, intr-un miracol autohton de cea mai pura expresie, nu e nici o mirare daca, in tulpina biografiei lui Anton Pann, s-au putut altoi atatea elemente fanteziste si daca s-a ales mai mult de un portret

legendar, chiar fabulos. Cate ceva s-a vazut din chiar rezervele cu care am inregistrat amintirile lui Ion Ghica referitoare la scriitorul nostru. Inainte de a incerca sa schitam un portret, sumar, insa ceva mai aproape de realitate, se cade sa ne oprim la un text de restransa circulatie pe care l-am putea privi drept varianta, nu numai idealizata, dar oarecum in marime naturala, a portretului lui Ghica. Si ne mai oprim la el si dintr-un foarte legitim sentiment de solidaritate literara. Caci o comemorare este un prilej de cinstire nu numai a acelui omagiat, dar si a celor care, in cursul anilor, au vorbit frumos despre sarbatorit. E vorba de schita intitulata: Anton Pann pe care o publica in 1900 (Noua revista romana, nr. 4 din 15 febr. 1900) Dimitrie Teleor, poet dintre cei minori, insa nu lipsit de simtul umorului si care a precedat cu bune stampe de epoca Pajerele lui Mateiu Caragiale si indeosebi sonetele acestuia cu tipuri si moravuri bizantine. Totul, se va vedea, e imaginat cu fantezie si justete, de un bun cunoscator al veacului, de unul care a iubit acest veac in toate particularitatile si de asemenea in cei mai reprezentativi dintre exponentii lui, carora le-a raspuns insutit placerile morale cu care acestia l-au indestu lat. Povestirea incepe in genul cunoscutelor scene de epoca, consacrate de Filimon. O butca boiereasca ia pe Anton Pann din mahalaua lui, a Vergului, si il depune, dupa ce trece si prin mahalaua Lucacilor, in mainile obsechiosilor arnauti, la casa pitarului Serban Mantea, de pe podul Mogosoaiei. Pitarul are un glas placut, canta duminicile in strana, ca defteriu, se insoteste si cu ghitara si cum i-a placut peste masura unul din cantecele de lume la moda, tine nu numai sa-l invete, dar si sa-l auda cantat de autorul lui. Si Anton Pann canta spre marea desfatare a pitarului cantecul Verde salcioara, draga

Marioara. Entuziasmat, boierul il imbratiseaza si-l saruta. Si dupa ce “Antonica“ (asa il alinta boierul pe cantaret) destainuieste pitarului cum au luat nastere unele din cantecele

compuse de el, in drumurile lui prin sate, boierul ii umple fesul cu icosari, cu nasfiele, cu rubiele, constantinati, lire, firfirici, pana si cu caimele, si dupa ce-l asigura ca o sa-l mai invite “cand o mai avea inima albastra“, porunceste si butca readuce pe cantaret cu acelasi ceremonial in mahalaua sa.
Interiorul cantaretului este al unui gospodar, care tine, s-ar zice, rabojul plocoanelor si veniturilor. Sotia ii da toate informatiile: curcanul fript care asteapta pe soba e de la popa
Nae din Silivestru, cei 12 pui de la protopopul de Dambovita au intrat la cotet, insa mielul promis de pomojnicul Nastasescu n-a sosit inca. Cat despre banii intinsi pe masa sunt adusi care de preoti, care de cinovnici pentru felurite carti vandute:
14 sfanti dupa Muzichii, 6 sfantoaice de pe Povestea vorbei, doi galbeni din vanzarea Calendarelor si catorva trupuri din noul Erotocrit, Spitalul amorului etc. Si pe deasupra gologa nii. “Pune-i la bisactea” hotaraste Anton Pann. Porunca priveste de buna seama si comoara cu care-l incarcase pitarul (dar
Teleor nu insista) si cei doi soli se asaza multumiti la masa rotunda si joasa. Pranzul, cum se banuieste, e bogat si divers.
Pestele e de la Snagov, trimis de parintele egumen. Iar cele doua clondire din vinul staretului de la Caldarusani sunt tocmai binevenite ca sa aiba in ce sa inoate pestele. Aceasta e toata schita, aproape o natura moarta in doua planuri si daca i se poate reprosa ceva, e poate tocmai viziunea ei generoasa.
Caci lucrurile nu se petreceau chiar atat de trandafiriu cum le imagina Teleor, nici chiar in vremea cand Anton Pann isi avea tipografia sa proprie. Nenumarate sunt prilejurile de tanguire si ele apar la loc de cinste in prefetele tipariturilor sale si nu mai putin in cele doua testamenturi, cel din 1849 si cel din 1854, redactat cu mai putin de trei luni inainte de savarsirea lui din viata. Testamentele, se stie, nu mint, fie ele mici sau mari, dupa pilda extraordinarului boem Villon, fie in proza si versuri alternate, cum le potriveste Anton Pann.

Singura retusare de la un testament la altul, afara de modificarile impuse de ameliorarea relatiilor cu fiul din prima casatorie, parintele Lazar, este una de ordin stilistic si ea emotioneaza cu osebire. In loc de : “(aici s-a mutat cu jale in cel mai din urma an) — care-n cartile sale — se citeste Anton
Pann”, cum figureaza in prima diata, rotunjeste: “... cel ce in cartile sale — se subscrie Anton Pann”. Averea se testeaza prin cele doua diate, in afara tipografiei, se compune mai cu seama din carti, sau cum spune Anton Pann: niste carti ramase din cele tiparite cu ajutorul abonatilor. Din ele se vor implini diferite danii si se vor intoarce si banii imprumutati de tipogra ful patron fie din zestrea sotiei, fie din a surorilor ei. Cartile acestea, pentru care marturisesc lungile liste de prenumeranti, atat de valoroase pentru reconstituirea starilor sociale si a afinitatilor literare ale timpului, si din care cu insesi cuvintele testamentului “vindea cu incetul ca sa-si tina cheltuielile casei”, n-ar fi aparut daca n-ar fi intalnit suflete intelegatoare (dintre fetele bisericesti), care sa-si ia asupra lor cheltuielile tiparului sau, cum se spune in aceeasi de a doua diata: “Alte lucruri, afara de cele mai sus zise, nu am fiindca tot intruna din agonisita mea am cheltuit si cheltuiesc spre a indeplini lipsurile tipografiei, carii sfarsit nu au”. Fraza grea de sens si plina de talcuri asupra carora nu zabovesc si care explica acele lungi si ritoricesti dedicatii din fruntea tipariturilor, pastrate totusi in limitele celei mai corecte conventionalitati. Intr-o astfel de dedicatie catre parintele Veniamin de la Manastirea
Bistrita se destainuie cu sinceritate, marturisind, pentru a folosi insesi cuvintele lui:
“Intristarea ce ma ese pentru putinii abonati ce-i facusem in umbletele mele intr-o luna de zile, pe la toate manas tirile de peste Olt, cat nici cheltuielile drumului nu scosesem.”
Acestea se petreceau in 1847, anul in care dupa o lunga activitate de talmaci si editor, avea sa dea la lumina intaiul

tom din marea sa lucrare Povestea vorbei si imaginea lui
Anton Pann umbland cu pantahuza, ca sa poata face fata cheltuielilor de tipar si, implicit, de subsistenta nu aduce nici pe departe cu portretele acelor patroni si rechini de editura pe care junetea noastra i-a cunoscut prea mult, din nefericire.
Alteori nemutumirea lui impotriva abonatilor rezistenti ia formele adevaratei satire, de buna calitate, precum in urmatorul fragment din dedicatia catre protopsaltul sfintei Mitropolii,
Grigorie Enghiurliu, in care sub forma unui dialog, gandul sau il lamureste pentru ce cantaretii bisericilor nu afla cu cale sa se aboneze si de ce ar trebui sa-i lase in plata Domnului:
O Doamne, imi zice gandul, iti strici vorbele in vant.
Vrei sa-i procopsesti cu sila si sa-i prefaci din ce sant?
De ce sa se aboneze si carte belea sa-si ia?
Cine o sa stea sa invete cate se coprind in ea?
Invatatura nu este s-o ia asa, ca un hap,
Ci pe langa plata, cere si cam bataie de cap.
Si atunci cine sa doarma si sa umble haimana,
Sa taie cainilor frunza si s-alerge la cana?
Geaba umbli cu umarul lumea sa o indreptezi!
Zi tu cat vei, mii si sute, ca in scoala nu-i mai vezi,
Si ce au daca nu-nvata? Au doar cantareti nu sant?
Pasarile nu stiu note, nici pe psaltichie cant
Si-uite ...oamenii prin cranguri alerg sa le prinza vii.
Si-altii dau bani pentru ele sa le cante-n colivii.
Cucul au nu si el este un foarte bun cantaret?
Ca uite il pun in ceasornic si dau pentru dansul pret!
Dar ce zici de pitpalacul? Nu e si el muzicant.
Ca cum mai canta saracul, glasul lui este berlant!
Il cumpara si nu intreaba la scoala de a urmat,
Sau cumva sa cerceteze de are vr-un atestat!
De aceea, pe ei lasa-i dupa cum sunt invatati
Si-ti cauta de trebsoara si de ceilalti abonati.

Insa opera aceasta de translator al cantarilor bisericesti care a facut deja si va mai face obiectul de studiu al specialistilor, ca si aceea de intocmitor de tratate de muzica intereseaza pe cercetatorul de rand al istoriei literare si prin altceva decat acele referinte biografice, atat de pretioase, in reconstituirea portretului netrucat al lui Anton Pann. Si pentru a ne limita la o singura lucrare, din acest domeniu, ne oprim o secunda la amintita Gramatica a melodiei din 1845 sau pe titlul ei prim: Bazul teoretic si practic al muzicei bisericesti.
Cine se ocupa si se preocupa de evolutia spirituala a scriitorului nostru, nu va nesocoti, o data cu treptata lui desavarsire in mestesugul versului, si proza sa, fie aceea din prefete, fie aceea din introducerea tratatelor, unde si daca substanta este oarecum de circulatie obsteasca, intr-un meridian in care cultu ra greceasca si talmacirile atator opere filozofice erau de traditie, expresia insa tradeaza pe cel ce regandeste acea sub stanta, pe scriitorul care isi dureaza dintr-al sau un tipar propriu de comunicare. Bazul teoretic..., in speta, are, in afara unei bogate introduceri, plina de informatii valoroase pentru istoricul muzicii orientale la noi si o prefata Catre iubitorii de muze. Muzica, zice Anton Pann, tinandu-se cu fidelitate pe urmele mitologiei, s-a creat treptat si sub directa inspiratie a muzelor, ce sunt dupa definitia scriitorului, “zeitatile stiintelor si ale frumoaselor mestesuguri, care intovarasea pe Apolon... fecioare foarte stralucit imbracate, (ce) fiecare din ele se soco tea ca o prezidenta a unui mestesug particular, al caruia purta si simbolul caracteristic”. Si dupa ce vorbeste de Euterpe sau zeita muzicii, trage concluzia etimologica, “asadar muzica isi are numele de la muze” iar mai departe: “Muzica este gandirea oamenilor invatati” si aforismul, desprins pare-se, ceea ce nu-i o vana ipoteza, din cutare dialog platonician, e glosat in nota precum urmeaza: “Din istorie cunoastem pe Orfeu tracianul, pe Muzeu Atineanul, Pitagora, Socrate, Aristotel, Platon, Quin

tilian” si juxta-punerea aceasta de personaje mitice, de filozofi si retori nu e lipsita de savoare. Din notele polemice ce nu lipsesc acestei lucrari de teorie si care puncteaza ici si colo greutatea expunerii, vom retine doua: una inspirata de Cucu zel, faimosul psalt din vremea lui Iustinian, a carui schita biografica o si da intr-o nota a tratatului si ea ironizeaza modestia acelor multi “care (pentru ca) adauga sau scad un accent, mai ales in veacul nostru, se cred Cucuzeli”. Cea de a doua e aproape un leitmotiv la Anton Pann si ea arata ca profesorul nostru de psaltichie era sensibil la critici, mai ales cand ele erau neintemeiate. Dialogul dintre profesor si discipol ajunge la intrebarea “care sunt semnele caracteristice desavarsi tului muzic” si raspunsul formuleaza cu claritate cele sase legi, care se refera atat la cunoasterea canoanelor, deci la arta de interpret, capabil sa “atate patimile auditorilor”, cat si la aceea de creator de muzica sau cum se exprima cea de a sasea regula: “Sa faca (muzicul desavarsit) felurimi de poeme ale sale miscate dinauntrul sau dupa cererea altuia”. Si paragra ful e alimentat de o prea copioasa nota:
“Afara din aceste sase articole, cel ce are desavarsire si putand, dupa cum voieste mestesugul, faca poeme si scrie, si invete si judecand scoata hotarari; iar cel ce nu stie nici desavarsirea acestora, nici nu poate sa le intrebuinteze acestea, sa nu intreprinza a judeca pe al altora, ci sa taca; caci tacerea mai buna este la acel ce nu stie decat a judeca (in sensul: a critica) dupa cum zice Dionisie Ariopagitul «sau zi ceva mai bun decat tacerea sau taci».”
Nota din care se pot retine cu egala satisfactie, atat atributele autonomiei creatorului stapan pe arta sa, exprimata prin tot atatea imperative (faca, scrie, invete, scoata) cat si proverbul
“sau zi ceva mai bun decat tacerea sau taci”, ce se intalneste si in Povestea vorbei, fara indicatia sursei, fireste, si de care ne putem sluji ca de o prea comoda punte de trecre la acea

parte a operei lui Anton Pann, care l-a inscris in memoria zecilor de generatii ale cititorilor sai si careia istoria noastra literara, intelegand prin aceasta totalitatea membrilor acestui tribunal superior, fie ei judecatori literari de meserie, fie diletanti cu gustul si cu judecata nu mai putin sigure, i-au acordat atestatul de imortalitate.
Vom trece mai repede, cum e si firesc, peste intaia dintre publicatiile sale, acele Cantece de stea, opera de circulatie vasta care a intretinut faclia traditiunilor, mai pe tot intinsul teritoriului nostru national, in care si-au aflat adapost stihuri din felurite izvoare, psalmi in spirit popular, talmaciti de mitropolitul Dosoftei, si poezie populara de cel mai autentic folclor, si despre a carei larga difuziune cu adevarat miraculoa sa, la care melodiile notate de Anton Pann nu putin au contri buit, si cu efecte neindoioase in inchegarea unitatii noastre culturale, specialistii nostri s-au ocupat in lungi si docte excur suri. Ajunge sa pomenim — si cu aceasta omagiul nu se intoarce tot la Anton Pann, pricina si prilej atator aduceri aminte? — sa pomenim, zic, pe acela care dupa Hasdeu si
Gaster a consacrat cartilor populare, una din cele mai erudite monografii, am numit pe profesorul Nicolae Cartojan. Un proces identic de difuziune si de inraurire asupra poetilor, culti de asta data, in speta a Vacarestilor, a fost urmarit si cu privire la talmacirea in versuri pe care Anton Pann a facut-o din greceste in 1837 de pe Noul Erotocrit al serdarului Dionisie
Fotino, unul din fostii sai dascali. Romanul celor doi indragostiti cretani, pe care vicisitudinile soartei ii despart, cu noi si noi obstacole pana la fericita regasire din urma, poemul cu care si-au mangaiat nostalgiile romantioase toate generatiile dintre aparitia cartii si sfarsitul veacului al XIX lea a lasat multe ecouri in literatura noastra, si ele au fost investigate, inca din 1920, intr-o docta monografie a prof.
V. Grecu. Alecsandri, Ion Ghica, Eminescu au invocat in

felurite prilejuri numele poemului lui Cornaro si al eroului sau eponim, chinuitului de Eros — Erotocrit. Una din probleme le ce pareau insolubile, era aceea a obarsiei poemului si a felului cum va fi patruns din literatura galanta a evului mediu, caci aceasta era evident, in literatura neogreaca. Dar si aceasta enigma a fost dezlegata, odata cu studiile de acum vreo doua decenii, tot ale profesorului Cartojan, care a identificat modelul
Erotocriticului in romanul francez Paris et Vienne din secolul al XV-lea. Cine vrea sa se convinga de maiestria cu care a urmarit paralelismul dintre cele doua poeme, sau sa se informe ze de toate celelalte probleme conexe, va citi cu incantare intelectuala, superioara celui mai pasionant roman de aventuri, amintitul studiu al prof. Cartojan. Noi ne vom opri la ceea ce este propriu cercetarii noastre, cautand sa surprindem in talmacirea lui Anton Pann de la 1837 punctul de rascruce al mestesugarului de versuri, deoarece Noul Erotocrit reprezinta o astfel de punte intre stihurile dinainte, precum Indreptatorul betivilor de la 1832 si Hristoitia au scoala moralului de la
1834 si cele de dupa Erotocrit, cele doua mari poeme ciclice,
Povestea vorbei (prima infatisare in 1874) si O sezatoare la tara de la 1851—1852, opere capitale si incununand cu laurul clasic o activitate neobosita in slujba norodului. Cantarea a
IX-a din Indreptatorul betivilor aminteste de “Betivii stransi colac — Prin mahala la Izvor — Si la Breslea in pridvor —
Dar mai mult si mai vartos — Pe la Tabacii de jos” si aceste detalii de ordin topografic, ca si afirmatia ca “Nu poate om socoti — Nici de a le povesti — Crasmele din Bucuresti —
Bordeiele mahalesti”, e cam tot ce se poate salva din aceasta brosura, ce nu adauga nimic literaturii bachice autohtone, care avea sa ajunga la realizari de mare arta ca aceea a lui
Eminescu din binecunoscuta postuma Umbra lui Istrate Dabija
Voievod. Cat despre “laudele vinului si pelinului” cu care se incheie brosura, ele semnaleaza doar preferinta pentru “vinul

de Dragasani”, ceea ce duce cu gandul la preferintele marelui vornic Iordache Golescu pentru “vinul de Pitesti” si apoi “de
Sutesti”, cu care stropea vestitul praznic din talmacirea sa localizata dupa Iliada. In materie de vin, de acel “Vinum bonum et suave — bonis bonum, pravis prave — cunctis dulcis sapor, ave — mundana laetitia”, din cutare cantec medieval latinesc cu buna circulatie in literatura noastra, e preferabil
— cred — sa ramanem la postumul distih eminescian, atat de nevinovat, atat de judicios totusi:
E vinul d-azi rau ca cel de ieri, amicii mei.
Mai bun ca orice vin baut, e cel pe care-l bei.
Despre versurile din Hristoitie au scoala moralului care
“invata toate obiceiurile si naravurile bune”, Iorga decreta, cu darul sau incisiv: “Stihuri rele de citit, bune de urmat”. Si adevarul este, ca daca acest cod, asa zicand, de maniere elegan te, cum s-a spus mai tarziu, sau mai simplu de buna-cuviinta, poate sluji la alcatuirea catorva planse din trecutul nostru vestimentar, nu ne-ar mira sa vedem pe unul din graficienii nostri, ilustrand o strofa ca aceasta, ce se-ntalneste, aproape identica si la antecesorul Naum Ramniceanu, de un caracter atat de oriental, in versuri nu chiar atat de informe, legenda apropiata si, daca nu ma insel, sorginte semantica a unei lungi serii de locutiuni populare pe care dictionarele noastre le inregistreaza cu lux de amanunte (taraie brau; a calca pe brau; a se tinea de brau cu cineva; a vorbi de-a braul cu cineva, etc. etc.):
Braul iar de a-l descinge,
S-al intinde, d-a-l incinge
Niciodata nu se cade
Altul de fata cand sade;

Ori branisorul sa-si lege,
Si intre altii sa-l deslege,
Ori marginile sa saza
Afara, ca sa se vaza,
Aceasta iar sa se stie
Ca e mare nebunie.
De la preocuparile acestea, asa zicand locale, transpuse in versuri fara pretentie, nedate la randea, pentru a vorbi mestesugareste, Anton Pann trece la talmacirea Noului Eroto crit, opera de vizibil travaliu literar, la care a trudit din greu intr-o vreme cand si sanatatea-i lasa de dorit. Cei trei ani de distanta, ce separa versurile de pana acum de poemul din
1837, sunt sub raportul reusitei artistice, incalculabili. Cerintele subiectului, varietatea compunerii, exigentele modelului, alter narea tiparelor metrice au silit pe scriitorul popular sa-si adauge noi coarde la lira si sa instruneze uneori crampeie de adevarata poezie. Cateva exemple vor fi de ajuns. Despre vraja cantecelor lui Erotocrit care-i robise sufletul, Aretuza gandeste in sine:
Se vede ca nu-i minciuna ce sa aude basnind;
Dupa cum se povesteste si pentru acel Orfeu
Ce-n compunerile sale aseaza ast semizeu:
Ca poezia se cade de a se incununa
Cu soru-sa Muzikia, si a se impreuna
(o nota pentru Muzikie, o echivaleaza cu muzica vocala si glosa era de asteptat din partea profesorului de cantec).
Erotocritul transmite medievalele tournoi ale occidentului in Bizant si le adapteaza moravurilor locale. Intre competitori figureaza si Haridim, printul Cretei, impresionant in costumul si armura lui negre, simbol al dramei pe care acest “ucigas fara voie” al sotiei sale o purta prin lume. El se exprima dupa imprejurari, cand in versuri suave (“A lunei lumina — cea

dulce si lina — sta innegurata“ etc.) si cand in apostrofe vehemente ca urmatoarele:
Karamanule sucite!
Aste ce le plazmuiesti,
Sunt fabule nascocite,
Si minciuni varvaricesti.
Adevarul, care este
De rusine nu-l vorbesti,
Si barfeli de-alde aceste
Asupra-mi sbieri si racnesti, si cine nu recunoaste in stihurile acestea abrupte, un ecou doua din infruntarile Vicleimului, in slefuirea si popularizarea caruia Anton Pann isi are merite neindoielnice. Sunt apoi stihuri si metafore, simboluri sugestive ale feluritelor stari sufletesti, derivand din original desigur, dar sadite cu gingasie si pricepere in frumoase glastre autohtone ca tot atatea rasaduri de pret. De pilda: Aretuza nu doarme toata noaptea de farmecul cantecelor lui Erotocrit, si fara sa-l vada, il simte aproape, deoarece spune stihul: “De inima ei se lipise ca si vascul de copaci”; de indata ce se intuneca, Erotocrit, retras in ungherul lui tainuit, isi incepe litania lui amoroasa ce intrece privighetori le sau cum spun versurile, in lexicul lor de epoca: “Si cu atata dulceata incepe de a canta — cat glasul de filomile cu totul intuneca”; “O noroc pizmas — O noroc cumplit” vitupereaza un stih din “cantecul” Zilei a doua si el duce in domeniul mai mult sau mai putin conventional al irmoaselor sau cantecelor de lume, din care Anton Pann a facut o asa de bogata colectie in Spitalul amorului. In timp ce “cantecul” Serii a VII-a face apel la peisaje mai conturate si mai inextricabile: “In labirintul acesta in care eu am intrat — Nu crez ca-oi scapa vreodata, ca detot m-am incurcat... Unde-mi este acum steaua in care ma

rezimam?” Si in fine, pentru a putea trece mai departe, iata si acest “cantec” din seara a VI-a, ce n-ar trebui prea mult laminat ca sa devie un madrigal melodios, cel putin la nivelul madrigalelor sentimentale din opera fratilor Vacaresti:
Trandafirii cum te zaresc,
Se schimb’ pe loc, nu mai rosesc,
Foile li se vestejesc,
Si fara de nici o fata sa scutura la pamant.
Crinii cei albi ingalbenesc,
Ard, se parlesc si se zbarcesc,
Mucezesc, detot se sfarsesc,
Si i de o negreata, ii vezi parca nici nu sant
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Numai o catare-a ta,
Ori la cine sa va uita,
Il omoara detot sa va,
Si cand va vrea, iar indata il scoala si il face viu.
Spuneam ca Noul Erotocrit de la 1937 a fost pentru auto rul Sezatorii la tara o scoala din cele mai utile, sub raportul mestesugului scriitoricesc, al peregrinarilor de lunga escala, cum si este de fapt, dimpreuna cu Povestea vorbei, aceasta odisee valahica a lui Mos Albu, care atatea vede, aude si inregistreaza in calatoria sa plina de peripetii. Modelul unei naratiuni atat de perfect inchegate ca romanul de dragoste al tinerilor cretani nu va fi fost fara inraurire in hotararea de a da o compunere epica, de mari proportii, ingenios articulata, cu tot episodismul fatal, pe care intercalarea cantecelor batranesti, a bocetelor, a cimiliturilor sau a unor povestiri de sine statatoare il implica. Altminteri, originalitatea revine intru totul scriitorului nostru. A ne refugia intr-o formula, ce-i apartine desigur, dar atat de vaga, precum ca toate aceste

materiale, ghicitori aici, dincolo proverbe, povestiri, legende, cantece batranesti, si cantece de lume, ar fi “de prin lume adunate si iarasi la lume date”, inseamna a ocoli miezul proble mei si a o subestima. Chestiunea s-ar mai putea pune in forma aceasta simpla, pentru a nu spune simplista, pentru o culegere ca Spitalul amorului in care majoritatea textelor si melodiilor
(293 cantece, 167 melodii) sunt de provenienta straina, cu toate ca si aici o anumita prudenta ne indeamna sa subscriem mai curand la concluzia specialistilor (profesorii George Breazul si N. Cartojan), pentru care ultimul cuvant, mai corect cuvantul just n-ar putea fi rostit decat in ziua in care s-ar realiza o editie integrala, acel corpus critic al tuturor cantecelor de lume, singurul in stare sa distribuie paternitati, sa descopere contaminari, altoiri si transferuri de la un poet la altul, din tr-o regiune in alta. In ziua aceea isi va fi destainuit toate secretele si colectia de “Irmoase ce se canta dupa masa sau cantece de lume din jumatatea intaia a secolului” pe care
Eminescu le-a caligrafiat in doua din manuscrisele sale in anii 1875—1876, si din care a tors, cum se vede din frecventa condeiului sau si cum am incercat sa aratam si in articolul nostru Sonet si cantec de lume la Eminescu, mai mult de un fir de matase in cateva din poeziile sale cele mai personale.
Pana atunci sa retinem cuvantul celui mai competent dintre istoriografii muzicii de la noi (profesorul Breazul) care nu pregeta, cu toate rezervele cate schiteaza, sa spuna despre
Spitalul amorului ca este “o culegere unica“. O atare cumpana insa nu-si are rostul cand e vorba de lucrari ca O sezatoare la tara si Povestea vorbei. Lor li se poate si trebuie sa li se aplice excelenta formula cu care Caragiale isi epiloga pe al sau Kir
Ianulea inspirat, cum se stie, din Belphagorx-ul lui Giovanni
Brevio si al lui Machiavelli: “Caci, fara indoiala, notifica in pur stil juridic Caragiale, de cand lumea povestile sunt ale lumii, insa fireste felul povestirii lor ramane oricand al povestito

rului, — precum Maica Precista e a tuturor crestinilor, dar o icoana cu chipul ei e a mesterului care a zugravit-o in felul lui.
Indura-te, tu, preasfanta si pururea Fecioara, de toti zugravii si ajuta-i sa nu prapadeasca vreme si vopsea degeaba.”
Ce durabil cap de opera a scos Caragiale, adaptand o poveste de circulatie universala la meridianul nostru valah, ce minunat pervaz a potrivit acestei icoane originale, cu toate ca motivul e strain, fiecine isi aminteste cu prisosinta. La fel si cu Anton
Pann in cele doua poeme ale sale. Ajunge sa amintim un singur exemplu, fara a-l dezbate, apologul cunoscut sub nu mele Osandirea strugurelui (Condemanatio uvae) din Poves tea vorbei. Studii speciale (Gaster, Cartojan, Ioana Andreescu,
Ariadna Camariano) au inchinat acestei fabule toate diligentele in urmarirea versiunilor in proza cate au circulat la noi, in stabilirea filiatiilor urcand pana la archetipul bizantin din secolul al XIII-lea, si ajungand la concluzia ca, si daca localizarile, unele de o extrema savoare, n-au lipsit versiuni lor in proza, singur Anton Pann a ridicat scena aceasta de moravuri administrative la nivelul unei comedii in versuri, cu personaje bine caracterizate, cu actiune dramatica, cu umor, cu moralitate. De asemenea, studii speciale au fost consacrate, si inca de timpuriu (Schullerus, G. Dem. Teodorescu, Zanne),
Culegerii de proverburi, cum suna titlul in prima lui parte la
Povestea vorbei. Insa aceasta nu rezolva nimic. E drept ca fiecare povestire e precedata de adevarati ciorchini de proverbe, ce-si trec unul altuia, ca silogismele, esentele de intelepciune si ca povestea ce urmeaza este ilustratiunea celui mai sugestiv dintr-insele. Insa mestesugul de a aglomera fiecare ciorchine in parte, ca si versificarea celor mai multe din ele, tine de insasi arta lui Anton Pann. Proverbele acestea care preludeaza naratiunea nu sunt aruncate la intamplare. Iata ce n-a inteles cutare editor, plin de bunavointa altminteri, care a prezentat povestirile epurate de proverbe, incredintat ca in felul acesta

sporeste valoarea lucrarii. Cine vrea sa se convinga de originali tatea lui Anton Pann in materie paremiologica sa compare intr-un sector oarecare proverbele din Povestea vorbei cu cores pondentele lor nude din marea colectie, atat de pretioasa sub atatea alte aspecte, a lui Iordache Golescu. Astfel incadrate si uneori intretesute, povestirile ce urmeaza castiga in rezonanta.
Cat despre darul insusi de povestirtor al lui Anton Pann
(despre geniul sau, am putea spune), o mica demonstratie inainte de a sfarsi, nu cred sa ne pagubeasca. Mari magistri ai criticii, precum Sainte-Beuve, Thibaudet, Ernst Robert Cur tius au echivalat folosirea citatului, cat mai copios, cu insasi ratiunea de a fi a criticii. Asadar... pacatul nostru e pe jumatate marturisit. Din O sezatoare la tara voi desprinde acel crampei care precede concursul de cantece batranesti (“Pe culmita dealului — Dealului Ardealului etc.”) si alte productiuni ale muzei populare. Sezatoarea e in toi, mosneagul a sfarsit cu ghicitorile, cand tocmai pica intre oameni kir Iani, arendasul.
Fragmentul intereseaza atat prin tabloul, pe cat de sumar pe atat de sugestiv, a ceea ce este o sezatoare la tara, in contrast cu petrecerile orasanesti, importante ca tot atatea imitatiuni si contrafaceri ale Apusului — si ironia lui Anton Pann nu poate fi tagaduita — cat si prin materialul lexical, inedit, a carui cronologie poate sluji la intocmirea unui dictionar al patrunderii elementelor straine in limba. Preotul se adreseaza arendasului:
Jupan Iani (asa chema pe arendas)
Crez ca ai avut petreceri frumoase pe la oras;
Acolo sunt baluri, cluburi, e teatru, e pic-nic,
Sunt soarèle si alte care nu stiu cum le zic,
De care d-ta poate pana in gat esti satul,
Si de soareaua noastra crez ca o sa razi destul.
Fetele noastre sunt proaste, nu vorbesc politicos.
Nici stiu sa intoarca polka si controdantul frumos.

Ele, pe la soarèle, toate furcile isi iau.
Spun, sporesc din gura multe si din maini lucrez, nu stau.
Vreun lautar de se intampla sa aduca cinevas
Nu-l pun la danturi sa cante, dupa cum fac la oras
Ci ii cer ca sa le cante d-alde viteazul Mihai,
Tragand din arcus o data sa zica zece din grai,
D-alde acestea si alte cantece vechi batranesti.
In Povestea vorbei ne vom opri la una din cele mai minunate realizari ale ciclului, piesa a 97-a, intitulata mai adesea: Sulta nul si pescarul, de un mestesug si un farmec complexe, ce singura ar merita o ampla dezbatere si care brodeaza pe tema
Fagaduieli si daruri, ilustrand mai ales proverbul: “nemultumitu lui i se ia darul”, desi, cum se va vedea, talcul ei transcende mult dincolo de datele paremiologice. Povestea ne introduce de la inceput intr-o lume de basm oriental, asa cum numai visul altoit pe cea mai stricta realitate este in stare sa urzeasca si sa dureze, confirmand pareca o data mai mult, teoria lui
Hasdeu pentru care visul era matricea basmelor. Eroii sunt, ca de obicei, la antipozii scarii sociale: un sultan, obosit de bogatiile cu care norocul il incarca dincolo de limitele rezistentei omenesti, fie ea si imparateasca, si un pescar, sarac lipit pamantului, cu o droaie de copii si cu o nevasta galcevitoare, cum e in firea lucrurilor, la casa nevoiasului. Intalnirea intre protagonisti se face, negresit, la tarmul marii, aceasta doica milenara a mitologiilor, unde pescarul “sezand si peste undind”, cum spune Anton Pann in limba-i totdeauna expresiva, e intampinat cu blandete de sultanul iesit tiptil din palat, cum cere traditia pentru un monarh blazat, ca sa se mai preumble.
Si dialogul se aprinde in chipul cel mai spontan, starnit si alimentat de verva paremiologica a pescarului, de replicele lui pline de duh, ca de altminteri intreg apologul, sugereaza ideea unei excelente comedii pentru cel mai rafinat teatru de papusi, cum se poate deduce din urmatorul fragment, trunchiat din necesitate:

Vazandu-l sultanul golan si cu coraj raspunzand,
Ii placu sa mai vorbeasca si il intreba zicand:
Sultanul
De unde esti?
Pescarul
De unde mi-e nevasta.
Sultanul
Din ce tara? Care ti-e patria?
Pescarul
Patria omului este acolo unde i-e bine.

Sultanul
Ai copii?
Pescarul
Unul in poale si altul in foale.
Sultanul
Ai vreo stare?
Pescarul
Proverbul imi e dovada
Ce e pe mine si in lada.
Sultanul
De ce esti sarac?
Pescarul
Sunt sarac pentru ca nu sunt bogat.
Sultanul
Cum traiesti?
Pescarul
Te uita in fata si ma-ntreaba de viata.
Sultanul
Esti nenorocit?

Pescarul
Norocul se tine de mine ca pulberea dupa caine.
Sultanul
Mai ai acasa vreun ajutor?
Pescarul
Numai eu sunt topor de oase.
Sultanul
Sarac esti defel, ori scapatat?
Pescarul
Daca tatal meu a fost domn si eu nu sunt om, ce folos?
Sultanul
Te vaz scapatat si nu te plangi.
Pescarul
Cine cade de sine, nu plange.
Omul singur ceea ce-si face nimeni nu-i poate desface.
Sultanul
Copilul pana nu plange, muma tata nu-i da.
Pescarul
Pana vine cheful bogatului, iese sufletul saracului
Ca
Satul la flamand nu crede.
Sultanul, cum lesne se ghiceste, incantat de prezenta de spirit si de familiaritatea pescarului, scoate din “portofeiul” si scriindu-i o tidula, il trimite la vizirul, ca sa-i dea o mie de lei. Zapacit de fericire, necrezandu-si ochilor si abia dandu-si seama ca a vorbit cu sultanul, pescarul alearga la vizir, care
(dar trecem peste detalii si amuzante si pline de talc) nu-i da decat jumatate si cum pescarul se revolta, ii confisca totul si il da pe scari afara. Amarat, omul se intoarce la barlogul lui

si scena dintre el si muierea lui, furioasa ca natangul ei de barbat a dat cu piciorul in bunatate de noroc, e una din cele mai izbutite scene casnice, in care omul rezista tot gratie platosei sale, sa-i zicem paremiologica. A doua zi scena se repeta, tot la tarmul marii, intre sultan si pescar, apoi intre pescar si muiere, pentru ca din nou vizirul oprise jumatate dintre cele doua mii de lei cat scrisese sultanul pe tidula. A treia zi iarasi, sultanul ii da tidula pentru trei mii de lei si cum pescarul a prins minte si nu se mai revolta, vizirul incantat de lectia care i-a servit, ii numara pana la unul toti cei sase mii de lei daruiti de sultan. Trecem peste toate aceste scene, grase de efecte comice, cu regretul ca nu le putem reproduce ca sa poposim la sfarsit. A patra zi, pescarul nostru, se imbraca
“curat de rand” (expresia e a lui Anton Pann), isi ia si o chesea buna de tutun, un ciubuc mare si pleaca din nou la tarmul marii. Sultanul e incantat de infatisarea prietenului sau si ii cere la randu-i un serviciu. Dar poate ca e mai bine sa transcriem intreg acest grandios final, scutindu-l de echimo zele noastre critice, oricat ne-ar fi placut sa subliniem toate intuitiile fericite si toate efectele artistice la care se inalta de asta data Anton Pann. Insa cititorul va retine si singur sunt convins: fie, spre pilda, detaliul ca desi in orientul celor o mie si una de nopti pescarul ar putea fi unul de pe la noi, de vreme ce-l cheama Udrea; fie abisul ce desparte norocul sta tornic al sultanului de norocul aleatoriu al pescarului, dim preuna cu lectia morala (mai corect imorala) ce se degaja, dupa cum sunt convins ca va aplauda, cu osebire, lovitura de teatru cu care se incheie apologul, acel admirabil proverb al versului din urma (“Dracu-si bate joc de om la batranete”) — talisman consolator, tesut din resignatie si spirit critic care opune castelelor iberice cladite pe nisip, granitul indestructi bil al intelepciunii populare:

Ii zise sultanul: — “Vezi asa se cade,
Ai vazut acuma ce bine iti sade?
As vrea sa stiu numai, cum ca tu de mine
Ai vre-o multamire ca ti-am facut bine.”
Pescarul
“Gaina bea apa si se uita la Dumnezeu
Sunt gata in foc si in apa sa ma arunc
Nu sunt vrednic sa multamesc.
A vrut norocul cu mine”.
Sultanul
Lasa aste vorbe, s-a ispravit gluma;
Cer si eu o slijba la tine acuma.
Tu stii mi se pare ostrovul cutare
Care un put are adanc foarte tare.
Sa te duci indata acuma la dansul,
Sa te pui la gura-i si sa strigi intransul:
— “Care e norocul sultanul ce-l are?”
Si iesind la vorba-ti sa faca-ntrebare
Tu sa zici: — “Noroace, m-a trimis sultanul.
Sa-ti fac intrebare: dece-i esti dusmanul?
Ce te-ai pus in pizma si-i tot dai avere?
Se roaga prin mine si mila iti cere,
Sa-ti contenesti ura de-ai da bogatie,
Ca loc nu mai are unde sa si-o tie.”
Pescarul indata in luntre se puse,
Si drept la ostrovul acela se duse,
Gasind pe loc putul si strigand intransul
Iesi o fantoma indata la dansul,
Cu schiptru in mana ca o-mparateasa.
In chipu-i frumusete de cea mai aleasa:
Hainele, porfira-i cu totul galante
Si impodobite numai cu berlante,
De parea ca este o raza soreasca,
Astfel nu putea om la ea sa priveasca,

Aceasta fantoma, zic, sau nalucire,
Facu intrebare cu o dulce zambire,
Zicand: Ce e vrerea? Pentru ce o chiama?
Pescarul sarmanul, tremurand de spaima,
Ii zise: — “Noroace, m-a trimis sultanul,
Se roaga prin mine sa nu-i fii dusmanul:
Ce-i tot dai avere? Ca el sarac nu e,
Nici loc nu mai are unde sa o puie”.
Fantoma ii zise: — “Du-te de ii spune,
Ca el dator este a mi se supune,
Si sa nu se-ncerce a-mi da suparare
Cu asa cuvinte de ingretosare.
Ca ma pui in pizma inca si mai tare
Si ii mai dau inca de trei ori cat are”.
Auzind pescarul astfel de cuvinte,
Speriat peste fire si iesit din minte,
Se-ntoarce, se pune in luntre si pleaca,
Vreo intrebare fara sa-i mai faca.
Cand plutea pe mare ii veni-n gandire
— “Nu intrebai, zise, d-a mea norocire?
Si cat mai degraba inapoi se-ntoarce,
Merge la put, striga: — “Noroace! Noroace!
Care e norocul lui Udrea Pescarul,
Care pe sultanul facu sa-i dea darul?”
Si indata ii iese — un negru c-arapul,
C-o tambura-n mana si sarind ca tapul.
El cum il zareste, groaza il apuca,
Se intoarce in fuga grabind sa se duca:
Iar norocul negru zornaind tambura,
Incepu deodata la dansul cu gura,
Strigand: — “Fugi! du-te! Sa nu-ti vad obrazul,
Ca nu mi se stinge nici acum necazul!
Ti-am slujit, sarace, tie mititelul,
Ca mi se rupsese la tambura telul,
Si-mi perdui cu dansa atuncea eu ceasul,
De-i indreptai tonul si-i ascultai glasul.
Dar de n-aveam treaba, cum nu am cu anii,

Tu de la vizirul tot nu pupai banii,
Dar iti coc eu turta, nu te las in pace,
Am de furca inca cu tine sarace”!
Si fugind pescarul, pe mare cu vasul,
I se parea inca ca-i aude glasul.
— “Saracul de mine, zicandu-si in soapte,
Mult imi este frica ca-l visez la noapte”!
Cand gandea aceasta de spaima, sarmanul
Si era aproape s-ajunga limanul,
Iese totodata o furtuna mare,
Si-i impinge luntrea inapoi pe mare.
Valuri mari cat muntii se ardic cu spume,
Se tulbura cerul, nu mai vede lume.
Luntrea lui ca paiul saltand peste valuri,
Cand se tragea-n mare, cand se da de maluri,
Se legana omu-n biata lui luntrita,
Cum legeni copilul intr-o copaita.
Sta cand aci valul in ea sa se toarne,
Cand pe dincoaci altu-n mare s-o rastoarne.
El vazand ca este-n primejdie mare,
Si de mantuire nadejde nu are,
Incepu cu jale pieirea sa-si planga,
Sa se tanguiasca, mainile sa-si franga.
Si cand el de groaza plangea, spuind multe,
Vine un val mare tocmai cat un munte,
Ii repede luntrea, o sparge de-o stanca
Si el se afunda in marea adanca,
Inghite la apa, — ’ncepe sa se umfle,
Incat nu mai poate deloc sa rasufle.
Si cand el cu luntrea in apa cea rece
Se afla in chinuri ca sa se inece,
Se desteapta-ndata din aceste vise.
Si gandind la ele intru sine-si zise:
“Dracu-si bate joc de om la batranete”!

Am impresia — si as fi foarte dezamagit sa aflu ca m-am inselat — am, zic, impresia ca in apologul acesta Anton Pann s-a ridicat pe culmea adevaratei poezii, aceea care creeaza fictiuni eterne, nascociri adica ale fanteziei, care desi izvorasc din realitatile vietii de toate zilele, nu-si leapada niciodata straiele instelate de Cenusereasa, ci, doar si le ascund, dupa impreju rari, in vreun cotlon ferit de ochii indiscretilor — acea poezie, care neindoios de la Homer descinde. Departe de noi gandul de a spune cumva cu aceasta ca in aceste doua mari creatiuni intru totul originale ale lui Anton Pann (O sezatoare la tara si Povestea vorbei) totul este de calitatea, de perfectia, de inaltimea si transfigurarea textului citat. Cata vreme si Homer atipeste din cand in cand, cum se spunea pe vremea lui Horatiu, ce vina i s-ar putea aduce lui Anton Pann, a carui viata a cunoscut mai mult truda decat bucuria, dar care in conditiile biografice, de cultura si sociale, in care s-a format, a putut totusi sa se ridice la o atare atitudine artistica? Si pentru ca suntem inca sub impresia apologului amintit, sa nu uitam a spune ca insusi acest apolog a facut obiectul de admiratie al unora din spiritele cele mai luminate ale literaturii noastre.
Caci pe langa frumusetea lui intrinseca, ce invinge secolii,
Sultanul si pescarul isi are si micul lui capitol de monografie.
Deci, cat mai pe scurt si urmand numai firul cronologic:
Foaia pentru minte, inima si literatura de la Brasov, din august
1853 reproduce in integralitatea lui textul apologului nostru, precedandu-l de un cuvant preliminariu, in care, intre altele, se vorbea si de Anton Pann ca de “un barbat roman, fara pretentiune de autor, de poet sau macar de literat, (ce) lucreaza mai de mult in via cea ingrata a literaturii noastre” si, cu toata rezerva ce s-ar parea ca transpare din acest preambul, in care greutatea cade pe interesul folcloric, un lucru nu poate fi tagaduit: in doua numere consecutive, Foaia pentru minte, inima si literatura reproduce tocmai pe cea mai poetica dintre parabole, acest minunat apolog Sultanul si pescarul. Si

intuitia aceasta critica se cuvine indeosebi consemnata, deoarece, cine zice Foaia pentru minte... sau Gazeta Transilvaniei zice
Gheorghe Barit, acea proeminenta personalitate transilvana, contemporana cu Balcescu si Kogalniceanu, si intru nimic mai prejos de nivelul lor. Am pomenit la timpul ei inscriptia cu care Eminescu cinsteste in Epigonii pe Anton Pann si se stie indeajuns in ce masura tanarul poet de la 1870 e tributar
Lepturariului romanesc, al dascalului sau Aron Pumnul, acea admirabila antologie de proza si poezie romaneasca, tiparita intre 1862—1865 pentru uzul celor 8 clase de liceu. Leptura riul face un bogat seceris din opera lui Anton Pann. Fabule, parabole si naratiuni din opera acestuia impodobesc indeosebi cele patru tomuri ale primelor patru clase gimnaziale. Nu lipsesc nici parabolele de amploare, precum Osandirea strugure lui, asa cum nu lipseste nici apologul nostru Sultanul si pesca rul, cu bine potrivitul titlu: Visul pescarului despre daruri. Si din nou intuitia aceasta critica a dascalului bucovinean, mento rul invatacelului Eminescu, bogata in sugestii, nu poate fi trecuta cu vederea. Despre marele studiu insotit de o bogata spicuire antologica din opera lui Anton Pann, pe care Vasile
Alecsandri il tipareste in fascicolele de februarie 1872 ale
Convorbirilor literare vom spune si mai putin, tocmai pentru ca s-ar cuveni spus mai mult. Elogiul ia tonul panegiricului, cand vorbeste de Povestea vorbei ca de “un adevarat tezaur de spirirtul si de intelepciunea poporului roman” si indispozitia lui Alecsandri e nemarginita cand constata ca Anton Pann “a fost pe timpul lui victima superbiei ignorante” asa cum in timpul sau chiar (e vorba de 1872) “numele lui Anton Pann desteapta mai mult imaginea unui psalt de strana decat suveni rul unui poet.” Si Alecsandri stia ce spune, el, marele faurar de frumuseti folclorice, cand paralel cu alte titluri glorioase din Anton Pann enumera si Sultanul si pescarul, iar despre opera lui capitala afirma intr-o fraza proprie temperamentu

lui sau si cu o personala intorsatura de stil: “...insa el (Anton
Pann) si-a dus veselia pe ceea lume, lasand in urma-i un monument nepieritor: Povestea vorbei!”
Tema acestui monument nepieritor al operei, mai durabila ca arama — aere perennius — ce de la Horatiu incepe, a ispitit mai pe toti scriitorii timpurilor, indiferent de modul, mai mult sau mai putin orgolios, in care au exprimat-o. Va fi gandit la ea, oare, si Anton Pann, el, care n-a trait decat pentru cartile la care trudea “nopti intregi”, cum insusi o spune in emotionantul epitaf, ce si-a redactat din timp si care figureaza in cele doua ale sale diate? Ca era constient de truda sa si de inaltimea misiunii sale, de luminator al poporului, o dovedesc atat imensitatea lucrului infaptuit in atatea ramuri si in ciuda dificultatilor, cat si experientele scriitoricesti, inex plorate inca, ce l-au dus la culmile adevaratei poezii. “Talantul neingropat” de care vorbeste in acelasi epitaf nu este o simpla si circumstantiala reminiscenta biblica. Talantul lui Anton
Pann a fructificat si sporit nu numai cultura obsteasca in proportiile ce se cunosc, dar a si primenit apele izvoarelor noastre lirice. Scriitor popular si poet in inalta acceptie a cuvantului, locul lui Anton Pann este, asa cum i l-a fixat
Eminescu inca din 1870, printre marii clasici ai literaturii noastre si elogiul lui la aceasta pomenire a 100 de ani de la savarsirea lui din viata, se cuvine incheiat cu unul din elogiile ce se aduc poeziei insasi. Il desprind dintr-un autor, de care
Anton Pann a fost adeseori apropiat, insa de care cele mai multe il despart (cum insusi Bogdan-Duica recunostea, revi zuindu-se inspre sfarsitul vietii) si anume din una din prefetele, atat de originale, cu care Ion Barac isi impodobea talmacirile sale de la jumatatea veacului trecut. Pagina este cu adevarat frumoasa si cu ea nadajduim a rascumpara macar in minutul din urma, cate ceva din inadvertentele expunerii noastre. Scrie
Ion Barac, la anul 1842:
“Lizandru Lachedemonianul incungiurand cetatea Athinii

si auzind ca au pierit cu altii impreuna si vestitul poet Foclis, atata s-au intristat ca si cand ar fi cazut din ceriu un soare, su n-au vrut sa bata cetaté, ci au tinut armistitie, pana s-au ingropat trupul lui cu o pompa imparateasca. Iulie, imparatul
Romei si Avgust, urmatoriul sau, isi tiné mare norocire numai a sa intovarasi la sotietaté poetilor, care desfata ceriul si pamantul cu versurile lor; ba inca Iulie cunoscand pré Axie ca e mai bun poet decat dansul, l-au socotit atata de mult incat nici o imputaciune nu i-au aruncat, pentru ca