Poporul roman plamadit din romanizarea triburilor trace, s-a format in primele veacuri ale erei crestine, pe ambele maluri ale Dunarii, intre Balcani si Carpatii Nordici, intre Tisa si Nistru, in stransa legatura teritoriala cu lumea romana din Apus. n8g23gf
Procesul de romanizare, s-a inceput cu mult inainte de cucerirea Daciei de catre romani. Incepand cu anul 15 dupa Hristos cand a fost organizata provinciei Moesia Inferior (Dobrogea si o parte din Ungaria de azi) si Moesia Superior (aprox. Iugoslavia de azi)geto-dacii vin in direct cu lumea romana.
Atunci cand Traian a supus Dacia (106), scrie istoricul Vasile Parvan, “tot malul drept al Dunarii era plin de orase si cetati romane”.
Deci procesul de romanizare a fost accelerat de cele doua Moesii, provincii care au fost cucerite cu aproape doua secole inaintea Daciei, fapt ce a determinat ca procesul de transformare a populatiei romanizate in populatie romaneasca propriu-zisa sa continue intr-un ritm alert.
Un rol important in procesul de romanizare la avut orasele formate si conolidate de romani cuceritori in cele aproape doua secole de dominatie politica indeosebi in Transilvania, Banat si Oltenia: Porolissum (Salaj), Potaisa (Turda), Apulum (Alba Iulia), Cedonia (Sibiu), Turris (Turnu-Magurele), etc.
Limba romana provine din latina populara vorbita, NU din cea scrisa. Latina populara vorbita a fost numita si latina vulgara, pentru ca in latineste “vulgaris” = popular. Acest aspect al latinei sta la baza celorlalte limbi inrudite cu romana care formeaza impreuna “familia limbii romanice”. Fondatorul filologiei romane Friederich Diez sustine ca din fuziunea a doua limbi se naste a treia, in care se impune cea mai evoluata. Apoi explicatia este continuata prin impletirea dintre elementul substrat (cel autohton cu element strat) (neolatin) din care au rezultat limbile romanice: limba daca (elementul substrat) s-a contopit cu limba latina populara din care a rezultat limba romana.
Limba etruscilor, oscilor, umbrilor (element substrat) s-a contopit cu limba latina si a rezultat limba italiana; limba iberilor (element substrat) + limba latina a rezultat limba spaniola si portugheza; etc. In felul acesta s-a format familia limbii romanice: dalmaca (disparuta azi, s-a vorbit pe coasta de rasarit a Adriaticii pana in secolul XIX); italiana (Italia); retroromana (vorbita in sudul Elvetiei); sarda (Sardinia); occitana (sudul Frantei); franceza (Franta, Belgia, o parte din Elvetia, o parte din Canada); spaniola (Spania, fara teritoriul Catalaniei, in America de Sud, fara Brazilia, in America Centrala, Mexic, Sudul S.U.A); catalana (Pirinei, Barcelona, Valencia); portugheza (Portugalia, Brazilia); romana.
Poporul roman este urmasul geto-dacilor. Datorita imprejurarilor istorice, geto-dacii au fost nevoiti sa se amestece, incepand cu anul 106, cu colonistii romani, adusi in Dacia dupa al doilea razboi ci Imperiul Roman, din diferite zone ale Europei, Africii si chiar Asiei. Vorbitor de limba latina populara, limba pe care au impus-o popoarelor cucerite si mult superioara limbilor autohtone.
Dacia fiind transformata in provincie a imperiului a fost ocupata de armata, apoi de meseriasi, negustori, etc. din diverse parti ale Imperiului Roman. Civilizatia si cultura acestora, face ca Dacia sa prospere, fiind si o tara bogata. Pentru romani ea era intr-o vreme “Dacia cea fericita” -; “Dacia Felix” -; cum s-a spus in latineste. Incetul cu incetul populatia autohtona s-a desprins cu institutile, cu civilizatia si cultura romana, apoi pe masura ce trecea timpul au invatat latineste -; proces ce se numeste romanizare.
Toate neamurile care s-au deprins sa vorbeasca latina populara au facut-o treptat. Mai intai invatau latineste numai cei care aveau mai mare nevoie sa se inteleaga cu administratia romana, cu ofiterii sau soldatii romani, cu negustorii, etc., apoi, pe masura ce munceau alaturi de romani, invatau latineste din ce in ce mai multi. Un timp s-au folosit geto-daca si latina, deci populatia amestecata a inceput sa aiba in limbajul ei cuvinte din cele doua limbi. De pilda ambele neamuri de populatie amestecata rosteau numele unor ape in denumirea veche a limbii geto-dace: Arges, Buzau, Cerna, Cris, Dunare, Jiu, Mures, Olt, Prut, Siret, Timis, etc., sau : brad, barza, brusture, catun, mazare, manz, vatra, viezure, etc.
Dupa anul 271, armata si administratia romana au parasit Dacia, datorita migratiei popoarelor. Ei au lasat populatia daco-romana fara aparare in fata gotilor, vizigotilor, huniilor, gepizilor. Aceste neamuri erau normale (calatoresc). Ele se luptau adesea unele cu altele, impingandu-se spre Roma sau Constantinopol. Populatia daco-romana, nemaiavand armata permanenta nu putea sa-I alunge. Ea trebuia sa gaseasca o cale de a supravietui ca dacoromani. Au trebuit sa se retraga in locuri ferite, depr. Muntilor Carpati, unde invadatorii nu ajungeau prea usor. Locurilor acestora ei le spuneau “tari”. De aceea pana azi multe din podisurile si depresiunile amintite sunt numite Tara Oltului, Tara Barsei, Tara Oasului, etc.
Un factor important in continuarea procesului de romanizare a Daciei la constituit crestinismul. Un rol important in constituirea crestinismului l-a avut colonistii si ostasii adusi in Moesia Inferior si Dacia Traiana, in deosebi cei originali din Kappadacia, Egipt si Iudeea. Crestinismul la romani s-a produs chiar inainte de declararea crestinismului ca religie oficiala dupa romani. Asa se si explica de ce cuvintele din terminologia religioasa sunt de origine latina: Dumnezeu, crestin, Rusalii, inger, cruce, altar, preot, cuminecare, rugaciune, Duminica, etc., apoi numele sfintiilor ce se dau in popor inca sunt latine (sant = latin; sfant = slavon; de la cuvantul sfete) Sant-Ion, Santa-Marie, Sant-Toader, San-Petru, San-Medru.
Crestinismul a devenit religie de stat in Imperiul Roman in secolul IV, imparatut -; Constantin cel Mare, al carui nume a fost dat bizantului, capitala Imperiului Roman de Rasarit=Constantinopol. Legiferarea crestinismului s-a produs dupa “Edictul de la Milano” in 313, dat de Constantin cel Mare pentru intreaga imparatie romana.
Atat procesul de crestinare cat si procesul de formare a poporului nostru, au loc simultan. De aici facem afirmatia pertinenta ce apartine numai poporului nostru si anume: “Noi ne-am nascut crestini”, nu am fost ca alte popoare.
Romanii au primit legea crestina in forma latina, adica ritul si limba predicarii latineste, afirmatie sustinuta de marii istorici, precum Nicolae Iorga, Dimitria Onciul, Ioan Lupas, Lucian Blaga, etc.
Patrunderea slavilor in Dacia si in sudul Dunarii a produs schimbari in aceasta parte a Europei. Primul val al slavilor, se inscrie in secolul al VI -;lea. Ei s-au asezat in peninsula Balcanica peste populatia romanizata. O parte din ei au trecut in nordul Dunarii unde densitatea populatiei romanizate este mai mare. Convietuind cu eceste popoare autohtone, ei incep sa se romanizeze, sa primeasca multe cuvinte de la autohtoni in limba lor, proces ce se manifesta si invers. De la ei ne-au ramas multe denumiri de ape: Moldova, Bistrita, Milcov, Ramnic, Prahova, Ialomita, Dambovita, Tarnavele, etc. sau denumiri de orase: Craiova, targoviste, Slatina, Slanic, Bistrita, etc.
In secolul al VII- lea Europa este calcata de barbarii care sunt toti de rasa galbena (popare turanice), bulgarii, tatarii, turcii, ungurii.
Bulgarii se stabilesc intre Don si Volga, apoi se indreapta spre Nistru, iar in secolul al VII-lea coboara in peninsula Balcanica asezandu-se intre Dunare si Muntii Balcanici. In marea masa a slavilor, balcanicii “Bulgarii dispar ca natiune mongola”, se slavizeaza.
Imperiul Bizantin are lupte cu ei. Chiar in urma unui razboi cu bizantinii in locul tratativelor de pace, regele lor, Boris, primeste crestinismul in numele imparatului Mihail, al Bizantului. Acum ei se organizau, formeaza statul slavo -; bulgar (in sec. al IX-lea) iar crestinismul il impune regele Boris poporului sau in anul 864, cand el s-a botezat. Initial Boris, prin crestinismul acceptat si prin legaturile mai vechi cu popoarele autohtone cu biserica romana, el accepta ritul latin. Intre timp, datorita neintelegerilor cu Papa, el scoate limba latina din biserica, o inlocuieste cu limba greaca, apoi cand Bizantul traduce Biblia in limba slavona scrisa cu alfabetul chirilic, bulgarii introduc aceasta limba in biserica.
Cand bulgarii isi organizau un stat in sudul Dunarii, in secolul al IX- lea patrund maghiarii in Dacia, condusi de regele Arpad, care intemeiaza o dinastie care ii poarta numele. In urma unor lupte cu popoarele germanice din zona, pierd batalia si sub influenta acestora primesc crestinismul in 1001, de la emisarii (calugarii) veniti de la Roma in timpul lui Stefan cel Sfant.
Aparitia statului bulgar si crestinarea lui, aparitia statului maghiar crestin si patrunderea maghiarilor in Transilvania au avut urmari foarte importante in istoria romanilor si a limbilor. Asa explicam ca de la sfarsitul secolului al IX- lea limba bisericii romane sa devina limba slava si alfabetul romanesc sa fie cel chirilic. Astfel crestinismul in care s-au nascut romanii, dupa o perioada de 500 ani (sfarsitul secolului IV -; sfarsitul secolului IX), perioada care in mintea poporului s-au imprimat cuvinte latine ce n-au mai putut fi scoase din gandirea lor, au fost siliti sa ramana sub ordinea bisericeasca bulgara pana la organizarea Bisericii Romane, in secolul XIV, dupa intemeierea principatelor romane. Biserica a constituit pentru toate popoarele o palghe a puterii in statul feudal.
Dupa caderea Constantinopolului in biserica se produc transformari. Turcii acorda puterea bisericeasca patriarhilor bizantini (greci) care introduc in Biserca limba greaca. Urmeaza perioada fanariota si mai incarcata de tulburari, incheiata in 1821.
Acestor imprejurari, raportam dezvoltarea culturii romanesti structurata pe momente si documente. Primul document cunoscut scris in romaneste este o scurta scrisoare din anul 1521 “Scrisoarea lui Neasu din Campulung catre judele Brasovului, Hans Beckner”.
Prin Reforma s-a trecut la traduceri religioase din limba slavona (evangheliere, liturghiere, cazani, psaltiri, etc.) s-au facut traduceri la Maramures, din Sfintele Scripturi, de unde vine si numele de “texte maramuresene”: Psaltirea Scheana, Psaltirea Voronetiana, Codicele Voronetian, Psaltirea Hurmuzachi.
Trebuie sa afirmam ca in paralel cu cultura populara de circulatie orala au fost consemnate aspecte ale vietii omenirilor si in scris. Dacii au folosit alfabetul grecesc si cel latinesc, Decebal foloseste limba latina ca limba diplomatica. Din textul dacic ce n-i s-a pastrat, dinainte de cucerirea Daciei de catre romani este cel al inscriptiei de la Sarmisegetusa “Decebalus per Scorilo” (Decebal fiul lui Scorilo).
Datorita migratiunii slavilor, care in sudul Dunarii formeaza primul stat slavo-bulgar, legaturile directe ale Tarilor Romane cu Imperiul Roman scad. In aceste conditii limba latina si limba greaca vor fi mai putin utilizate in scris pe teritoriul romanesc. Doar in Transilvania va fi reintrodusa latina in secolul XI si se va extinde si in celalalte provincii romanesti.
O opera importanta in limba latina apartine umanistului roman Nicolae Olahus, autorul volumului “Hungaria”. Limba greaca a fost folosita mai putin, in schimb limba slavona, patrude la noi prin intermediul organizarii bisericesti. Datorita influentei pe care biserica o exercita asupra conducerii administrative, slavona este adoptata in tarile romane, nu numai ca limba a culturii ortodoxe ci ca limba oficiala de stat. Asa explicam, incepand cu sec. al XIV -; lea si inceputul sec. al XV -; lea scriem cu caracter moral religios in limba slavona, in manastiri romanesti cunoscute (Vodita si Tismana -; Tara Romaneasca; Neamt -; Moldova; Peri -; Maramures).
Paralel cu scrierile religioase se dezvolta o literatura istorica originala in limba slavona la curtea lui Stefan cel Mare si apoi urmasilor acestora “Letopisetul Moldovei” inceput la curtea lui Stefan cel Mare, este continuat apoi de calugarii Macabrie, Azarie, Eftinie care I-au slujit pe diversi domnitori (Alexandru Lapusneanu, Petru Rares, Petre Schiopul).
Despre o literatura romana in limba slavona se poate vorbi in sec al XVI-lea prin lucrarea filozofica, pedagogica, moral politica “Invataturile lui Neagoe Basarab catre fiul sau Teodosie”
Dupa traducerile facute sub influenta Reformei un rol important l-a avut tipografia si tipariturile efectuate. Asa s-a tiparit “Cahetismul luteran” la Sibiu (1544), sunt bine cunoscute tipariturile lui Coresi la Targoviste si Brasov, apoi tipariturile unor mitropoliti Varlaam, “Cartea romaneasca de invatatura” sau “Cazamia”; traducerea Noului Testament de catre mitropolitul Transilvaniei Simion Stefan, cunoscut si sub numele Noul Testament de la Balgrad; apoi la Bucuresti mitropolitul Antim Ivirneanu, tipareste o carte de invataturi intitulata “Didahi”. Mitropolitul Moldovei, Dosoftei tipareste “Psaltirea in versuri”. O carte de mare importanta este “Biblia de la Bucuresti” (1688), tiparita pe timpul lui Serban Cantacuzino, urmata apoi de “Biblia de la Blaj”.
Abia in sec al XIX- lea se poate vorbi de o cultura romaneasca in limba romana cu litere latine in perioada domniei lui Cuza, unde un rol important l-au avut carturari de la Blaj, in frunte cu filologul Timotei Ciparu.