r2g16gj
Razboiul si romantismul, aceste doua mari blesteme scrie
Anatole France in La Révolte des Anges. Despre razboi, pretind unii ca vestitul pacifist ar fi zis mai tarziu asa: daca suprimi virtutile militare, toata societatea se surpa . Dar lucrul nu-i sigur.
Surprinzator n-ar fi, fiindca France de mult s-a declarat pentru inconsecventa elegant-sistematica. Antipatia pentru romantism, insa, pare sa se fi pastrat statornic, de cand facea cronici literare in Le Temps pana la romanul din care am citat mai sus, scris la batranete.
Flaubert era, negresit, greu impovarat de pacate romantice;
France le-a insemnat in doua lungi foiletoane, cu staruinta solida pe care o inspira antipatia, o antipatie, ce-i dreptul, bine stapanita si binecrescuta. Flaubert a fost romantic din suflet tapul ispasitor al nebuniilor romantice dobitocul ales in care au intrat toate pacatele poporului de genii romantismului dato reste el cele mai stralucite absurditati, la care s-au adaus, desigur, si altele, din fondul lui propriu divagatiile din scrisorile si conversatiile lui sunt prodigioase . Si spre mai buna lamurire,
France il compara cu o paiata, foarte admirata de dansul in copilarie la teatrul de papusi: un soldat care, pe cand juca, se risipea in toate partile cap, picioare, brate, trunchi, lulea, tichie zburau si se prindeau la loc; la urma, capul disparea si din tichie ieseau broaste. Figura aceasta exprima perfect eroica

dizarmonie care stapanea toate facultatile intelectuale si morale ale lui Flaubert. Ca si Don Quichotte, omul acesta dislocat avea o excesiva capacitate de entuziasm si de simpatie. De accea era totdeauna furios. Amandoi, Don Quichotte si Flaubert, erau buni la inima. Din mare dragoste de dreptate si de frumos, cavalerul a spart capul unui taran si a strapuns oi nevinovate.
Tot asa, artistul romantic macelarea, in halat si in papuci, zeci de mii de burghezi. Flaubert, omul acesta care avea taina vorbelor infinite, nu era inteligent, debita teorii obscure, aforisme inepte, si ideile lui literare nu se pot sustine .
France are, negresit, si laude pentru romanticul dislocat: marele Sfant Cristofor, care a trecut literatura de pe malul romantic pe cel naturalist, fara sa stie ce ducea, de unde venea si incotro mergea . Il venereaza, il admira si-i respecta opera.
Bunul Flaubert , cel mai harnic muncitor literar (pierdea prea multa vreme ca sa se informeze, fiindca n-avea critica, nici metoda), om excelent, absurd si plin de geniu ce pauvre grand ecrivain 1! Dezaprobarile le-am raportat pe scurt; inven tarul laudelor l-am facut complet. Bilantul poate sa-l incheie cititorul.
Situatia pe care o face France lui Flaubert, intre scriitorii tarii sale, imi pare destul de clara; acea a lui France insusi fata de
Flaubert cere, cred, oarecare explicatii. Pentru aceasta, trebuie sa ne ajute domnul Henri Laujol. Cine este domnul Henri Laujol?
Anatole France il recomanda, cu multa simpatie: un très aimable fonctionnaire de la rèpublique 2, autor de nuvele si de critici literare remarcate . In paginile domnului Laujol, cultul artei se amesteca cu grija de realitatile vietii, care arata pe omul de experienta . De pilda, intr-o nuvela du meilleur style 3 Don Juan marturiseste ca fericirea se gaseste numai in casatorie si in viata regulata. Hotarat, dl Laujol nu era romantic, ci, cum va spun, om de experienta si de bun-simt, avea, pe deasupra, si cultul artei, era, prin urmare, un om cum nu se poate mai bine. Totusi,

echilibrat asa cum il vedem, si-a pierdut sangele rece cand a citit corespondenta lui Flaubert; fiindca, zice France: ideile lui
Flaubert trebuie sa innebuneasca pe orice om de bun-simt. Laujol scrie: sa reusesti in viata e si asta o capodopera. Sa lupti, sa speri, sa iubesti, sa te insori, sa ai copii, sa-i numesti chiar Totor, intru cat e aceasta, in ochii Atotputernicului mai prost decat sa insemnezi negru pe alb si sa te bati nopti intregi cu un adjectiv?
Trebuie sa spun indata ca France gaseste aici pe Laujol cam exagerat: dac-am zice ca dansul, frumusetea, geniul, gandirea n-ar mai fi nimic. Dar, in fond, se invoieste calduros cu acest critic, care ataca atat de vioi si de serios romantismul descreierat.
Ideile lui Laujol sunt clare si sanatoase. La dansul nu se afla nimic din inconsecventele si entuziasmele nesabuite ale epilep ticulul Flaubert; frumosul si arta stau in perfecta armonie cu viata domestica. Si tocmai aici il pretuieste France mai cu seama.
Flaubert nu intelesese ca poezia trebuie sa se nasca din viata, natural, ca arborele, ca floarea, ca fructul, ca nuvelele domnului
Laujol, care nu exagera nimic, nu «muncea ca un bou» numai si numai la literatura, nu asuda cautand adjective potrivite, nu avea spirit «greoi si confuz» ca Flaubert, «qui sua lentement ses superbes livres»4. Echilibrul si bunul-simt sunt valori invul nerabile, desigur; ele garanteaza omului multumiri curate si potolite. Si totusi!... Sa acuzi, cu asa staruitoare strictete, pe un om ca e inconsecvent si lipsit de masura in ce? In cores pondenta lui intima si in conversatie cu prieteni! Nu-i asta o strasnica lipsa de masura, dictata de o oarba antipatie?
Numesc burghez, scrie Flaubert, pe acel care gandeste josnic.
Iar ideile specifice burgheziei, cu care se lupta artistul romantic , el le rezuma astfel: de la orice actrita au ajuns a cere sa fie mama buna; artei i se cere sa fie moralizatoare; filozofia sa fie pe intelesul tuturor, stiinta populara si viciul decent. Iata o gandire care nu-mi pare nici incoerenta, nici istorie falsa. Si cand Flaubert cere artistului sa fie liber de idei religioase ori sociale, trebuie,

desigur, o exagerata rea-vointa pentru a nu intelege ca e vorba numai ca lucrarea artistului sa nu fie cat de putin stricata in structura ei specifica de apucaturile si interesele neartistice ale omului. Lupta artistului contra burghezului nu a fost o copilarie ridicola a unui nevropat, ci un fenomen istoric general. Burghezul era agresiv si apasator si se amesteca in toate... Foarte distrat si pasionat de ura antiromantica trebuie sa fi fost France, ca sa uite cu totul ca, mult dupa moartea lui Flaubert, l-a vazut pe burghez triumfand superb in gandirea si in arta lui Georges Ohnet.
Hotarat, exasperarea este un pacat care se tine neindurat de oameni, pana si de cei absolut inteligenti si cu cel mai limpede bun-simt. France isi bate joc fara crutare de Flaubert care, intr-o conversatie particulara, ar fi zis ca viata, pe vremea lui Homer, era mai putin banala ca astazi, si-i aminteste istet ca orice epoca e banala pentru cei care o traiesc. Treizeci de ani mai tarziu,
France insusi canta in zeci de pagini, oarecum lirice, din La Révolte des Anges, minunea unica a vietii grecesti, cand nu era decat flori, lapte, vin parfumat si cantece un chef delicat si neintre rupt. Pe France l-a biruit exagerarea la batranete. In tinerete scria poezii lirice inteligente si fara exagerari de exemplu: car son ame confuse et vaguement ravie / a dans les jours de paix goûté la douce vie./ Au sein des bois sacrés... / la peur est ignorée et la mort est rapide; / aucun être n existe et ne périt en vain. / L amour, l amour puissant... / Voila le dieu qui crée incessament le monde... 5. Si multe alte gandiri ca aceste, frumos echilibrate. Fata cu un suflet atat de perfect logic si bine incheiat, intelegem ca trebuie sa fi tinut din toata inima la poezia lui
Coppée, la romanele lui Feuillet si ale lui Bourget. Si asa era, in adevar.
Ideile lui France despre lirica moderna de la Verlaine incoace nu sunt trecute, cat priveste bunul-simt, decat de ale lui Jules
Lemaitre care, executand pe Verlaine si Rimbaud, arunca acest

precept minunat cumpanit: este adevarat ca cea mai frumoasa poezie e facuta din imagini, insa din imagini explicate.
Ce placut ca mai exista si altceva decat incoerenta si exagerare romantica!