GETII c3q14qe
Cea mai curenta prejudecata intretinuta de noi insine si de straini este ca suntem o natiune tanara, bineinteles in stare de un frumos viitor. Asta da un anume optimism, insa nu e mai putin prilejul unui aer protector din partea popoarelor vechi, ba chiar a unor pretentii de superioritate a cutarei natii foarte de curand imigrate. Nici datele istoriei, nici examenul etno logic nu confirma tineretea noastra. Noi suntem in fond geti, si getii reprezinta unul din cele mai vechi popoare autohtone ale
Europei, contemporane cu grecii, cu celtii, cu grupurile italice anterioare imperiului roman. Acest imperiu roman gasea aici un stat vechi, se lupta cu el si-l rapunea cu greu. Ca intot deauna indelungul zbuciumatei noastre istorii, prin asezarea geografica, noi am suportat izbirile, absorbind elementul alo gen. O revarsare celtica acum vreo doua milenii a lasat urme evidente in fizionomia si purtarea noastra. Cu grecii am fost totdeauna in stranse legaturi, fie prin mijlocirea tracilor, fie prin expansiunea statornica a insularilor spre coasta Pontului
Euxin. De altfel mitologia noastra religioasa intemeiata pe cultul lui Zamolxe, care, asa nebuloasa cum este, sta alaturi de marile religii stravechi a Olimpului si a Valhallei, atesta inrudirea oficiala cu lumea elina prin elementul dionisiac si pitagoreic.
Toate rasele mari se caracterizeaza printr-o adanca notiune a eternitatii si prin punerea vietii terestre in dependenta de absolut.
In vreme ce popoarele barbare sunt superstitioase si tranzactioneaza cu demonii, getii, infigandu-se in sulita, consultau divinitatea de-a dreptul in cer. Sentimentul adanc al providentei il au romanii in cel mai inalt grad si ceea ce s-a socotit scepticism, fatalism nu e decat credinta ca Zeul nu ajuta in faptele necuvenite. Elinii aveau intr-adevar un panteon cu totul uzual, cu zei pentru folosul exclusiv al Greciei, in dusmanie cu numenii altor rase. Romanii cultivau zei de stat. Zamolxe era o divinitate universala, exponent al existentei de dupa moarte. Grecii vaietatori priveau cu oroare locul cu umbre al mortii pe care-l asezau in Septentrionul cetos, getii n-ar fi cautat moartea cu atata frenezie de n-ar fi socotit-o prilej de izbavire.
Traditia spune ca Decebal si toate capeteniile sale s-au sinucis la Sarmisegetuza, exterminare masiva care nu e un simplu semn de deznadejde, ci o incredere netarmurita in salvarea divina.
Invazia romana, caci invazie a fost, oricat am colora-o, ne-a lasat o limba noua si mult sange din acele parti ale imperiului care nu ne erau propriu-zis straine. Traian insusi era un iberic.
Prin penetratia romana nu s-a nascut un popor nou, ci un popor foarte vechi s-a modificat prin inraurirea altuia mai nou.
Imperiul roman, formatie mozaicala, ca multe state cuceritoare, cu o civilizatie de imprumut, infatisa pentru Dacia un fenomen politic recent. Crestinismul adus de romani gasi aici un teren prielnic si in vreme ce multe popoare din centrul Europei se crestinara in timpuri cu totul apropiate, dacii imperiali fura crestini foarte de curand. Cultul mortii si setea vietii eterne ii indreptau numaidecat spre noua religie.
Ceea ce indreptateste pe multi sa sustina tineretea noastra
(ocolind documentatia istorica) este forma taraneasca a civilizatiei romane. Unii conationali deplang aceasta stare si spera ca in mod vitejesc ne vom arunca, asemeni popoarelor de culoare de pe alte continente, in cea mai violenta viata de oras tehnic. Strainii rauvoitori numesc asta deficit de civilizatie si exalta comparativ civilizatia lor. Dar tocmai ruralismul nostru constituie dovada suplimentara a marii noastre vechimi. Intr adevar, rasele stravechi sunt conservative, regresive si defen sive. Autohtonia le obliga la muncile campului si primejdiile invaziei la ocupatia pastorala. Europa vestica, celtica struc tural, foarte inrudita cu noi, are o miscare prea inceata spre civilizatia tehnica. Francezii, englezii fug bucurosi din infernul metropolelor spre tihna satelor. In muntii occidentali, ca si in
Carpati, oamenii au fizionomia tipica stravechilor civilizatii pastorale: fata brazdata de vanturile alpine, ochi patrunzator si neclintit de vultur, tinuta rigida, mutenie. Taranca romana isi acopera gura cu basmaua, ca pe un organ nefolositor.
Frugalitatea e aceea a popoarelor agrare statornice. Dimpo triva, imigratii sunt galagiosi, gesticulanti, zgomotosi, carnivori, ofensivi, cu o mare aptitudine la o civilizatie ce nu e decat o ignorare totala a geologicului. Tabara de corturi se preface in oras. Satele ungurilor sunt niste minuscule orase, orasele romanilor sunt niste mari sate. Alaturi de celtii moderni, noi avem ca si chinezii o puternica expresie rituala si stereotipa.
Observatia milenara s-a fixat in proverbele obiective, si individul nu mai face inutile sfortari de cunoastere. La lirismul dezordonat al mahnirii se opune un adevar etern:
Din codru rupi o ramurea,
Ce-i pasa codrului de ea... politica tarii, muta ca a lui Vlaicu-voda, sta pe intelepciunea arhaica:
Ce e val, ca valul trece.
Cand, prin urmare, studiem literatura romana, e gresit sa masuram cu dimensiuni superficiale. Civilizatia si cultura poporului roman sunt stravechi si literatura nu-i decat o forma secundara si deloc obligatorie. Conditiile politice au lipsit pen tru o cultura de salon si azi inca sfortarile constructive sunt culcate la pamant. Poporul roman a avut ca mijloc de perfectiune sufleteasca limba superioara, riturile, traditiile orale, cartile bisericesti. Cand intaile cronici se ivira, ele atestau o expresie rafinata, efect al unei inaintari culturale neintrerupte.
Noua este numai literatura de tip occidental (poezie profana, proza analitica, drama). Cand o adoptam aduceam un suflet experimentat si doua sute de ani ne-au fost de ajuns sa producem o literatura superioara, de multi invidiabila. Cateva secole de intarziere relativa nu pot anula folosul unei existente imemoriale. Literatura rusa si chiar cea germana nu sunt in sens modern cu mult mai vechi si Academia din Berlin putea gasi in secolul XVIII util pentru prestigiul ei sa cheme in sanu-i pe romanul D. Cantemir.

LIMBA. LITERATURA RELIGIOASA
In torna, torna fratre , cuvintele strigate (dupa Cronografia lui Theophan) la anul 579 de un soldat bizantin, au crezut unii a gasi un document echivalent cu juramantul de la Strasbourg (842) si carta capuana (960). Din felurite pricini, intre care uzul oficial al limbii slavone in biserica si cancelarii, primul text in limba romana (lasand la o parte urmele fragmentare) ramane scrisoarea campulungeanului Neacsu catre judele Hanas Beagnar din Brasov (1521). Indata dupa aceea folosirea limbii romane
(nu mai noua decat celelalte graiuri romanice) devine frecventa.
Dar intaile tiparituri si mss. miniate sunt slavone. De la popa
Nicodim, intemeietor al Tismanei, a ramas o Evanghelie copiata in 1405, la M-rea Neamtul s-a caligrafiat in 1429 un Evangheliar.
Intr-o manastire munteana calugarul sarb Macarie tipari in 1508 un Liturghier slavon. Propaganda reformatilor in partea de sus si de jos a Ardealului folosi, spre a capta pe preotii romani, texte in limba nationala in locul celor in moarta limba slavona, care era latineasca noastra. Psaltirea scheiana, Codicele voronetean
( Faptele apostolilor ) gasite in copii din mijlocul secolului XVI reprezinta originale din a doua jumatate a secolului XV. La Sibiu se tipari in 1544, dupa o traducere din nemteste, un Catechism, ramas intr-o copie ms. de popa Grigore din Mahaciu (Codicele
Sturdzan). Judele brasovean Hanas Beagnar aduse in orasul de sub Tampa un tipograf din Muntenia, pe diaconul Coresi ot
Tragoviste . Acesta isi incepu activitatea cu un Catechism, roman, in 1559, si cu un Tetraevanghel, romanesc si el, in 1560, dupa care urmara felurite tiparituri nationale si slavone. Coresi se folosea de texte mai vechi.
Limba romana, asa cum apare din aceste intaie monumente lingvistice, e latina in structura si lexicul ei fundamental. Tot ce priveste situarea omului pe pamant si sub astre, ca fiinta libera, civila, cu institutii si viata economica elementara, ca tegoriile existentei in fine, intra in aceasta zona. Notiunile de
Dumnezeu, de tara, de cetate, de lege sunt latine, batranul insusi e un veteranus al imperiului. Imparatia l-a lasat aci domn
( dominus ). Navala slava a adus vocabularul propriu a exprima noua stare de dependenta. Acum altii sunt stapanii, jupanii, boierii. La ei sunt bogatia, lacomia, mandria, darzenia, strasnicia, grozavia, napraznicia. Prin ei romanul a devenit rob, sarac, slab, blajin; sluga pandita de toate relele: bazaconia, munca, osanda, truda, ostenirea, tanjirea, boala, scarba, napasta, nacazul, ciuda, jinduirea, jertfa, ponosul, jalea, pacostea. Acum stapanul strain il plateste, il hraneste, il miluieste, il daruieste, prilej de jeluire, tanguire si smerire, de sfada si de pricina. De la el vin dojana, caznirea, muncirea, obijduirea, prigoana, hula, gonirea, izbirea, razbirea, zdrobirea, strivirea, prapadirea, smintirea, belirea. Ame stecul pripit de rase duce la uratenia neamului si multe din cuvintele noi arata infirmitati sufletesti si trupesti, fiind apte pentru zugravirea monstruosului: marsavia, scarnavia, trandavia, gangavia, garbovirea, carnia, plesuvia, curvia, naucia, prostia, tampirea. Altele trezesc ideea terorista a invaziilor (gloata, gramada, ceata, norod, palc), evocand calamitatile (potop, po jar, vifor, prapad, razmerita, rascoala, razvratire, pribegire) cu sonuri inspaimantatoare (racnire, hohotire, plescaire), sau trezind groaza infernala si escatologica (primejdie, taina, clatire, nalucire, prapastie, bezna, iad).
Cu putinele ungurisme apar notele unui grup imigrat facand caz de neamul si gingasia lui, ale caruia toate sunt uriase, uluitoare. Turcii aduc pezevenglacurile, caraghioslacurile si pehlivaniile. Grecii, sofistica si sensibilitatea excesiva, apelpi sirea. Din gravele latinisme, din grotestile gangaveli slave, din suduirile maghiare, din grecismele peltice a iesit o limba de o bogatie sonica extraordinara, care explica treapta nebanuita la care s-a ridicat poezia romana, vrednica de orice mare literatura.
Dialectul toscanic al limbii romane il constituie dialectul muntean, daca se poate spune astfel, intrucat poporul si limba romana intre Nistru, Tisa si Dunare se infatiseaza cu o unitate neintalnita nicairi in Europa la alte popoare. Muntenia pune o anume sobrietate fonetica si sintactica, dar Moldova si Ardealul aduc fineta nuantelor, arta emisiunii sonice, savoarea. Graiul moldovenilor e literar de la sine.
Asa-zisa literatura religioasa de care s-a facut prea mare caz nu e decat o productie de talmaciri de Psaltiri, Tetraevan ghele, Praxii, Biblii, Slujebnice, Molitvenice, Minee, Paterice etc. O Viata a sfan tu lu i Léger sau un Heliant n-avem in aceasta epoca. Traducerile sunt insotite uneori de precuvantari, care au interesul lor filologic si psihologic. Procurandu-si teasc de la
Petru Movila, mitropolitul de obarsie romana din Kiev, Matei
Basarab incepu seria tipariturilor printr-un Molitvenic slavon in 1635 si prin Pravila romaneasca ( direptatoriu de leage ) talmacita dupa un nomocanon slav de Mihail Moxalie (1640), dupa care urmara alte carti slave si romane. Vasile Lupu in
Moldova aseza si el la Trei-Ierarhi tipar adus prin ajutorul aceluiasi Petru Movila si scoase in 1642 textul grecesc al
Decretului sinodal al patriarhului Partenie, iar in 1643 o cazanie,
Carte romaneasca de invatatura duminecele preste an, tradusa de mitropolitul Varlaam din limba slavoneasca . Alte tiparituri urmara si aci. Punctul culminant il formeaza Biblia de la
Bucuresti, a lui Serban Cantacuzino, din 1688, fundamentala pentru noi ca si Biblia germana a lui Martin Luther, monument de limba literara valabila si azi si destinata intregului teritoriu national, rumanilor, moldovenilor si ungro-vlahilor .

ELOCVENTA: NEAGOE, VARLAAM, ANTIM IVIREANUL
Neagoe Basarab, voievodul muntean, a lasat niste Invataturi catre fiul sau Theodosie, scrise in slavoneste si traduse in romaneste. Copia din 1654 nu-i prototipul. Paternitatea lui
Neagoe s-a contestat, se pare, fara motiv, fiindca metoda compilarii era atunci normala. Se vad elemente indiscutabile din Pareneticele lui Vasile Macedoneanul, din Ioan Zlataust, din Fiziolog, din Varlaam si Ioasaf. Desi cu imagini de imprumut, cadenta patetica din plangerile la moartea fiului
Petre dovedesc o inalta rafinare in ondularea retorica:
Unde este acum frumusetea obrazului? Iata s-au negrit.
Unde este rumeneala fetei si buzele cele rosii? Iata s-au vestejit.
Unde este clipeala ochilor si vederile lor? Iata sa topira. Unde este parul cel frumos si pieptanat? Iata au cazut. Unde sunt grumazii cei netezi? Iata s-au frant. Unde este limba cea repede si deslusita? Iata au tacut. Unde sunt mainile cele albe si frumoase? Iata s-au deznodat. Unde sunt hainele cele scumpe?
Iata s-au pierdut...
Cartea romaneasca de invatatura a mitropolitului Varlaam
(1643) se remarca printr-o limba vie, limpede curgatoare (textul nu e original), printr-un ton familiar, direct:
...Cum iubesti sa-ti hie tie oamenii asa si tu sa hii lor. Sa te feresti de a strainului. Sa-ti hie destul cu al tau. Sa va grijiti hie carele de voi sa va tineti trupul nespurcat. In ruga, in truda, intru paza sventei biserici.
Didahiile georgianului din Ivirul Caucazului, Antim, sunt mult mai insemnate. Pe Antim il adusese in tara pe la 1690
Constantin Brancoveanu pentru imbunatatirea tipografiei mi tropolitane. Numeroase tiparituri, intre care grecesti si arabe, se datoresc noului specialist, care, calugarindu-se, ajunse in
1708 mitropolit. Atitudinea antiturca il duse la caterisire si moarte (1716). Si predicile lui Antim sunt compilatii, izvorul principal fiind Ilie Miniat, insa naturaleta frazei, spontaneita tea exordiilor, trecerea fireasca de la planul material la cel alegoric, familiaritatea, indignarile, intristarile, mustrarile, intrebarile retorice sunt personale. Antim e un orator excelent si un stilist desavarsit, echilibrand cu patos exacta masinarie a cazaniei. El propune cu indemanare ascultatorilor speculatii teologice si transcendentalitati, vorbind de sensul mistic al cuvantului Mariam, despre botezul cu apa si cu duh, despre mantuire, facand cu gratie exegeza subtire. Mai ales are darul de a izbi imaginatia printr-un soi de caractere morale, evocand de pilda pe injuratorul de lege, de cruce, de cuminicatura, de coliva, de prescuri, de spovedanie, de botez, de cununie , pe ipocritul la spovedanie care a mancat miercurea si vinerea peste si in post raci si unt de lemn , dar n-a dat de pomana nevoiasilor, caci: am face mila, ci nu ne da mana, ca avem nevoi multe si dari si avem casa grea, si copilasi cam gloata... , pe cel care stramba din nas la mancarea de post, rapstindu-se asupra verzelor, injurand legumele, zicand £ca¤ in zadar s-au adus in lume . Antim are suavitate, exaltare lirica si face Fecioarei un elogiu franciscan desfasurat intr-o cadenta fastuoasa ca o coada de paun:
Aleasa este cu adevarat ca soarele, pentru ca este incunu nata cu toate razele darurilor dumnezeiesti si straluceste mai vartos intru celelalte lumini ale ceriului; aleasa este si frumoasa ca luna, pentru ca cu lumina sfinteniei stinge celelalte stele; si pentru marea si minunata stralucire, de toate sireagurile stelelor celor de taina se cinsteste ca o imparateasa; aleasa este ca ravarsatul zorilor, pentru ca ea a gonit noaptea si toata intunerecimea pacatului si au adus in lume ziua cea purtatoare de vieata; aleasa este ca este izvor, care cu curgerile cerestilor bunatati adapa sfanta biserica si tot sufletul crestinesc; aleasa este, ca este chiparos, carele cu naltime covarseste cerurile, si pentru mirosul cel din fire s-au aratat departe de toata stricaciunea; aleasa este, ca este crin, ca macar de-au si nascut intre maracinii nenorocirii cei de obste, iar nu si-au pierdut niciodata podoaba albiciunii; aleasa este, ca este nor, care n-au ispitit nici o greime a pacatului; mai aleasa este, pentru ca este fecioara mai nainte de nastere, fecioara in nastere, fecioara si dupa nastere; si este o adancime nepriceputa a bunatatilor si o icoana insufletita a frumusetilor celor ceresti. Este o gradina incuiata, din care au curs izvorul vietii, Hristos.

CRONICARII MOLDOVENI
Din pomelnicele de domnii tinute de catre ctitoriile voievodale au iesit prin usoare dezvoltari si infrumusetari retorice letopisetele slavone, care incepeau cu un hronograf de la Facere
( Adam au nascut pe Sith, Sith au nascut pe Enos, Enos pe Cainan,
Cainan pe Malelen... ), continuand tot atat de sec. Macarie, Eftimie si Azarie sunt primii autori , dar in slavona, latina de atunci a bisericii noastre. Intaiul se ocupa cu domnia lui Petru Rares, mergand pana la 1551, al doilea impinse letopisetul pana la a doua venire a Lapusneanului (1553), al treilea pana dupa domnia lui Ioan Armeanul (1574). Toti compileaza, furand tropi din Istoria sinoptica a bizantinului Manasse, cultivand caligrafia, arta vorbelor in aur impletite . Dar tocmai de aceea ei au dat cei dintai o notiune de poezie. Fuga lui Rares in Ardeal (la Macarie) nu e lipsita de un anume sublim alpestru:
Si dete de niste locuri prapastioase si muntoase si de vai paduroase, si neputand sa le treaca calare, isi lasa acolo iu bitul sau cal, pe care nimenea altul nu incalecase, si, patrunzand pe niste cai nepatrunse de oameni si locuite numai de fiare salbatice si printre piscuri inalte, gol, ranit la maini si descult, mergea pe carari aspre si neumblate, marele in vitejii si furiosul ca un leu in lupta... etc.
Adevarata istoriografie moldoveana incepe cu Grigore Ure che ( c. 1647). Cronica lui romaneasca mergand pana la 1594 e doar o prelucrare de izvoare, fara experienta directa, insa intr-o limba cu aroma mierii, plina de metafore. Moldovenii au picat cat au nalbit poeana (tablou floral). In vremea lui

Petru Schiopul a fost seceta si unde prindea mai nainte peste acolo ara cu plugul . Copacii au sacat de sacaciune; dobi toacele nu aveau ce paste vara, ce le-au fost daramand frunza; si atata prav au fost, cat se strangea troiene la garduri, cand batea vant: ca de omat erau troiene de pulbere. Iara despre toamna, s-au pornit ploi, si au crescut mohor, si dintr-acele si-au fost prinzand foamea saracimea (anomalii climatice).
Razboiul lui Ioan Armeanul: nu era o calcare pe pamant, ca si manile le obosise, si armele ii scapase. Ca acela prah se facuse, cat nu se cunosteau cine de a cui este; nice de sineti se auzia, de trasnetul pustelor (imagini de invalmaseala). Darul lui Ureche e portretul moral, concis, xilografic:
Era acest Stefan-Voda om nu mare la stat, manios, si degraba varsa sange nevinovat; de multe ori la ospete omora fara judet.
Era intreg la minte, nelenevos, si lucrul seu stia sa-l a copere; si unde nu cugetai, acolo il aflai. La lucruri de rasboae mester: unde era nevoie, insusi se vara, ca vazandu-l ai sei sa nu se indarapteze. Si pentru aceea, rar rasboiu de nu biruia. Asijderea si unde-l biruiau altii, nu pierdea nadejdea; ca stiindu-se cazut jos se ridica deasupra biruitorilor.
Miron Costin avea cultura poloneza, stia latineste, putin italieneste, era om citit. Pe de alta parte se prilejeste insusi la evenimentele cronicii sale, care se termina cu moartea lui
Stefanita Lupul (1661). El are talent literar, stilistica savanta de factura clasica, putinta de a descrie. Pagina despre navala lacustelor e dantesca:
Un stol tinea un ceas bun, si daca trecea acest stol, la al doilea ceas sosea altul; si asa, stol dupa stol tineau, cat tineau din pranz pana indeseara. Unde cadeau la mas, ca albinele zaceau; nice cadea stol peste stol, ce treceau stol de stol, si nu se porneau pana nu se incalzea soarele bine spre pranz; si calatoreau pana indeseara, si pana la cadere de mas cadeau si la popasuri. Insa unde maneau ramanea numai pamantul negru, imputit; nice frunze, nice paie, ori iarba, ori semanatura, nu ramaneau si se cunostea si poposeau, ca era locul nu asa negru la popas, cum era unde manea acea manie a lui
Dumnezeu.
In portrete intra in masuri egale simtul personalitatii si ideea de destin, de aceea umorul e liric, transcris teatral. Stefan Tomsa
II da porunca racnind sa fie omorat Vasile Stroici, care incercase sa fuga: Ai cainele, au vrut sa moara cu sotii . Boierii il roaga sa ierte pe un diac, bun carturar: Ha, ha, ha hohoteste voda mai carturar decat dracul nu este altul! si-l omoara. Boierii se razvratesc impotriva-i, dar Tomsa prinde de veste si-i taie. Pre cati-si aducea prinsi, pre toti ii omoria cu mustrarea ce avea el in obicei: Sa nu te ierte Dumnezeu cu acel cap mare al tau! Pe doamna lui Ieremia-voda o prinsese
Schindir-pasa: Iara doamna la mare ocara au sosit; de care singura au marturisit catra boieri: trecand cu carul au vazut pre boieri, si lacramand au zis: Boieri, boieri! rusinatu-m-au paganul! Cronica e plina de amanunte familiare ce dau viata lucrurilor. Ivirea lui Calga tatarul si a cazacului Hmil, ascunderea lui voda in neste poieni , arderea Iasului ( intr-o mica de ceas cenusa s-au facut ), molima ce a urmat, insotirea
Ruxandrei cu Timus cel cu numai singur chip de om, iara toata firea de heara , venit cu ruscile lui care cantau Lado,
Lado pren toate unghiurile , siretenia lui Gheorghe Stefan, care cu fata scornita de mare mahniciune , cand domnul se gateste sa porneasca la biserica, cere voie a merge la mosie, la nevasta pe moarte, simplitatea lui voda cainand pe logofatul fara grije de giupaneasa, somnul lui Iorgachi vistiernicul scarbit de osandirea Ciogolestilor, fuga lui Vasilie, care singur pe mar ginea Nistrului pe un scaues priveste cum i se trec boarfele sale, in vreme ce un oarecine incearca a-l lovi cu un glont dintr un sacalus, sunt pagini de roman. Spectaculos este episodul reintoarcerii lui Vasilie cu cazacii. Timus taie pe Cotnarski pisarul. Boierii vor sa se ascunda pe langa domn, care cu greu suspina, si-si frangea manele de ginere ca acesta . Cazacul se imbata, taie, arde, nu-i om de inteles: Ce cui sa zici aceste? sau cu cine sa sfatuiesti? Cu un om in hirea hiarelor salbatice?
Polcovnicii ce erau, unul un cuvant nu cuteza sa zica; ca numai pentru un cuvant, cu sabia smulta da ca intr-un cane intr-insul.
Si Bohul polcovnicul cu mana legata de rana de sabie, facuta de Timus, umbla ca fara sine. Observatia generala se sublimeaza in aforisme, in cea mai mare parte scoase din Biblie:
Nestiutoare firea omeneasca de lucruri ce vor sa fie pre urma... ;
...Zice un cuvant lesesc: sula de aur zidul patrunde ; ...Zice
Isus Sirah: Vai de acea cetate unde este domnul tanar! ; ...Zice moldoveanul: Nu sunt in toate zilele Pastile ; nasc si in Moldova oameni .
Nicolae Costin ( 1712), fiul lui Miron, sufera de pedante rie, si predoslovia la a sa Carte pentru descalecatul dentai i nc epe in stilul molierescului Diafoirus: Nime mai bine si mai pe scurt toata desfatarea istoriei n-au , iubite cetitorule, decat acela domnul voroavei ramlenesti, Cicero, carele o au numit ocarmuitoarea vietii etc. Asadar Nicolae e un erudit. Insa talentul nu-i lipseste si portretistica lui e muscatoare si plastica. In spe cial asupra lui Duca-voda se lasa toata inversunarea cronicarului. Duca era rau si pismator, indelungaret la mania si lacom la avutie, si el si Doamna sa . Domn era, si Vistiernic mare, si negutator, si vames si precupea toate . Doamna sa, de alta parte, carcimarea bucatele din casa, panea ori pe unde avea, si bautura si pocloanele ce le veneau la beciu. N-aveau decat o insusire (malitie!), ca erau curati in purtari: in casa lor se vrea putea canta sfanta liturghia . Duca a fost un facator de rele caruia i se largise matele spre luat . Pun martor jura perfid Costin pre Dumnezeu, si ma las pre marturia a toata Moldova, de la mare pana la mic. Cu o placere vizibila
Nicolae Costin descrie calculii gasiti in trupul lui Duca, mort de cataroi : Si spintecandu-l doftori, dupa ce au murit, spun ca au gasit in herea lui 27 de pietre rosii, asa de late si de groase, intr-un chip cumu-i aceasta figura, ce scrie aicea .
Ioan Niculce (c. 1672 c. 1745), cu tot dispretul lui de boier pentru neamul prost , va avea, ca Creanga mai tarziu, ticuri de rural: ingenuitatea sireata, obisnuinta de a se socoti neghiob crezandu-se totusi destept ( Asa socotesc eu cu firea mea aceasta proasta ), proverbialitatea, filozofia batraneasca, vaietatura, darul de a povesti. Experienta, varsta inaintata ii dau lui Niculce dezlegarea limbii, tonul barfitor si moralizator. Cronicarul e intepator si cu un firesc umor popular. Despre pedeapsa cu inhamarea lesilor la Dumbrava-Rosie se spune rautacios ca ei se rugau sa nu-i impunga, ce sa-i bata cu biciuscele, iara cand ii bateau cu biciuscele ei se rugau sa-i impunga . Cu doamna lui Duca si-au facut cheful turcii. Cand Duca e mazilit, Niculce parodiaza vorbirea munteana a doamnei, fata Brancoveanului:
Aolio! Aolio! ca va pune taica punga da punga din Bucuresti pana in Tarigrad; si, zau, nu ne va lasa asa, si iar ne vom intoarce cu domnia indarapt . Muntenii care nu putuse pagubi lui Antioh-voda numai se tranteau si plesneau de ciuda . Duca, abia inscaunat, daca auzi ca Antioh, posibil pretendent, este scos din inchisoare, indata se imbraca cu camesa de ghiata .
Avea casa grea cu multime de mancai si ii fugira curand boierii si-si aprinse poalele de toate partile . Mihai Racovita se facea a nu-i place sa primeasca domniea, ca si fata ceea ce zice unui voinic: Fa-te tu a ma trage, si eu oi merge plangand .
La usturatura cuvintelor se adauga filozofia proverbelor, de asta data mai ales din izvor popular: Paza buna trece primejdia rea...; melul bland suge la doua mume...; capul plecat nu-l prinde sabia ; ...si se potriveau amandoi acesti boieri intr-o fire, dupa cum se zice: calul raios gaseste copaciul scortos .
Cronicarul isi frange mainile de-a lungul letopisetului, vaietandu-se si creandu-se pe sine ca tip al boierului cu jale de tara: Oh! oh! oh! Saraca teara a Moldovei, ce nenorocire de stapani ca acesta ai avut... Oh! oh! oh! Vai, vai, vai de teara!...
Oh! oh! oh! saraca teara Moldovei si teara Munteneasca, cum va petreceti si va desmierdati... Insa vaietele de mai sus sunt luate dintr-un portret caricatural al lui Dumitrascu-voda, caci
Niculce e barfitor, incondeietor bufon al lucrurilor: si era om nestatator la voroava, telpiz, amagitor, geambas de cai de la
Fanar din Tarigrad; si dupa aceste, dupa toate, era batran si curvar. Doamna lui era la Tarigrad; iara el aice isi luase o fata a unei rachierite, de pe Podul Vechiu, anume Arhipoae; iara pe fata o chiema Anita, si era tiitoarea lui Dumitrasco-voda; si o purta in vedeala intre toata boierimea; si o tinea in brate de o saruta; si o purta cu salbi de galbeni, si cu haine de sahmarand, si cu slic de sobol, si cu multe odoare impodobita; si era tanara si frumoasa, si plina de suliman, ca o fata de rachierita. Portretul niculcian isi are tehnica sa, intre caricatura si tablou: o insusire sau o anomalie fizica, starea intelectului, predispozitia etica; o insusire sau o scadere morala, un tic, o manie, un obicei, totul dozat, ritmat si rotit in jurul unei virtuti sau diformitati substantiale.
Istoriografia moldoveana nu mai prezinta, dupa Niculce, interes literar. Axintie Uricarul e un compilator, bine informat pentru epoca 1711 1716, cronica grecului Amiras ramasa in text grecesc (epoca 1726 1733), a diacului Nicolae Muste
(epoca 1662 1729), a lui Ienache Kogalniceanu (epoca 1733
1774), a spatarului Ioan Canta (epoca 1769 1774) sunt simple documente.

CRONICARII MUNTENI
Insemnarile muntene despre inceputuri sunt foarte sarace si sunt reprezentate printr-un scurt pomelnic de voievozi, gresit si acela. Un calugar oltean, Mihail Moxa, traducand in 1620 un
Hronograf slavon, introduse scurte stiri despre romani. Un Kyr
Gavriil, protul Sfantului Munte, compuse in greceste o viata a
Sfantului Nifon in care intra prin natura lucrurilor si elemente istorice despre domnia lui Radu cel Mare, a lui Mihnea si a lui
Neagoe. Compozitia a avut si o versiune romana in sec. XVII.
Despre epoca lui Mihai Viteazul a ramas numai un fragment, deductibil prin analiza si intitulat Cronica Buzestilor. Asupra epocii de la 1601 la 1618 exista cronica in versuri neogrece a lui
Matei mitropolit al Mirelor. Pentru cele trei sferturi de veac pana la domnia lui Mihai, precum si pentru epoca lui Matei Basarab si a urmasului sau Constantin Carnul, exista fragmente care presupun alti redactori. Toate acestea cu mici adaosuri de umplutura au fost topite laolalta de un cronicar de la sfarsitul secolului XVII, de Stoica Ludescu, se presupune, care a implinit din partea sa letopisetul pana la sfarsitul domniei lui Serban
Cantacuzino, de unde numirea de Cronica Cantacuzinilor data acestei portiuni (1654 1688). Stilul e savuros vulgar, cu citatii razbunatoare si vaietaturi comice. Mihnea vine cu tatarii ca niste draci . El au fost de neamul lui grec camatar, tata-sau l-au chemat Iane Surdul . Stroie vornicul Leurdeanul si Dumitrasco velvistier Tarigradeanul sunt doua vase rele, unul romanesc, altul grecesc , sfatuite de diavolul, pizmasul neamului ome nesc . Ca adevar, cum nu se poate face din maracine struguri si din rug smochine, asa nu se poate face din neamul rau bun; ci din varza cea rea ce-i zic morococean, au iesit fiiu-sau si mai morococean el (asta se spune despre fiul Radului Armasul

Varzariul). Cronicarul inregistreaza cu satisfactie un necaz tragi comic al lui Gligorascu-voda: ...si lui inca-i trimise Dumnezeu judecata, ca se bolnavi un cocon ce avea, foarte rau, si facea grozavii multe, ca era mic, infasat, iar el sarea ca unul de 30 de ani, si tot sbiera si tipa ca caii, pana-si deade duhul... Uciderea postelnicului Constantin Cantacuzino in trapezaria manastirii
Snagov e povestita cu emotie.
Letopisetului cantacuzinesc i se raspunde printr-o alta istorie de partid zisa Cronica Balenilor, care este atribuita lui Radu
Popescu ( c. 1729). Aci toate acuzatiile Cantacuzinilor sunt neste amestecaturi . Acestora numai li s-au nalucit de tradare din partea lui Gh. Baleanu, asa ca sa fie totdeauna ei mai mari .
Serban, domnul, e lup turbat . Poezia ciudei devine o caracteristica a cronicii muntenesti, care e mai nervos dramatica, mai familiara. Antonie-voda e zugravit foarte viu, ca o victima senila: atata ii scurtase toate veniturile, cat nici de mancare nu era satul si de bautura, ca-i da cat vrea ei, in zi de dulce carne cu apa si cu sare, in zi de sec linte si fasole cu apa si cu sare, vin ii da imputit, ci trimitea cu urcioarele in targ Antonie-voda si fie sau Neagoe-voda cu bani refenea, caci ii zicea tata-sau ca are doamna si coconi, ci sa dea mai mult, si asa vietuia Antonie voda! Arestarea Cantacuzinilor la Adrianopol are mari miscari de scena: ...Deci mergand domnul cu boiarii la vizirul si astepta caftanul, incepu a intreba: Care este Mares? Zise: Eu sunt. Ia-l!
Ci-l luara. Care este Gheorghe vornic? Zise: Eu sunt. Ia-l! Ci-l luara... etc. O noua cronica de acelasi in cinstea Brancoveanului dezvaluie plenitudinea talentului dramatic. Il vedem pe
Brancoveanu jucand surprinderea de a fi ales domn, lasandu-se impins de la spate: Logofete, noi cu totii pohtim sa ne fii domn; el zise: Dar ce as vrea eu cu domnia? de vreme ce ca un domn sunt la casa mea, nu-mi trebueste sa fiu . Cutare comedie e vrednica de imaginatia lui Lorenzo de Medici. Un pretendent la tron pica in mainile Brancoveanului, care are gustul de a da impricinatului savante onoruri voievodale. Domnul cu suita lui in fiare si catusi, sprijinit de subtiori, e dus cu pompa de balci pana in divan, unde il ia in primire adevaratul voda, mustrandu-l mieros.
O alta uimitoare scena este aceea in care Brancoveanu, iritat de jafurile clucerului Costandin Stirbeiu, il cheama la sine si-l improasca cu o enumeratie furtunoasa de dovezi infamante:
...Dar pana cand aceste jafuri sa le faci, cluciare Costandine, ca din nimica, eu te-am radicat si te-ai facut slugiar mare, comis mare, si cluciar mare, al seasele scaun al divanului, si te-am miluit si te-am tinut credincios si celelalte. Tot Radu Popescu devine mai incolo panegiristul lui N. Mavrocordat, dovedind aceeasi rautate plastica observabila in infernala relatie despre viermi albi cu capetele negre ce ar fi iesit din groapa serdarului
Barbu, pentru faptele lui cele rele (de a fi scos din slujba pe cronicar!).
Pentru domnia lui Brancoveanu s-a gasit un cronicar oficial in persoana lui Radu Greceanu, care da un raboj monoton de conace, rascumparat prin spectacolul unor amanuntimi ce remoniale.
Cantacuzinii dadura din sanul lor un om foarte invatat, cu studii la Padova, pe stolnicul Constantin Cantacuzino, caruia i se datoreste o Istoria Tarii Romanesti, scurta dizertatie asupra originilor, erudita, dar cam caragialesca ( au facut, asa adeca te ca nu cumvasi... ), fara vreo deosebita valoare literara.
De la un simplu calugar din Ramnic, Dionisie Eclisiarhul, detinem o cronica naiva, insa cu atat mai gustoasa, asupra evenimentelor pana la domnia lui Caragea (1814). Acesta are o viziune terestra (ne da lista de preturi de la bou pana la puiul de gaina) si o imaginatie istorica de Alixandrie, condei caricatural si trasatura grasa, pitoresc vulgara. Boierii care au mers la Tarigrad cu gand sa puna domn pe Stefan Parscoveanul au ramas cu buzele umflate , caci se alesese Ipsilant.
Judecatorii au pravili cu foile de piele, si incotro voieste intr acolo o intinde sa iasa banii . Moruzi era stracurand tintariul si inghitand camila . Cronicarul e curios si a aflat de fabricatia secreturilor cu putoare iute ale rusilor, incarcate cu otravuri foarte iuti si scumpe foarte, de pe la spiteriile imparatesti de la
Hindiea . O intamplare de mare comedie, care a atras atentia lui Caragiale, este aceea cu Capitan-pasa caruia i s-a nazarit la Bucuresti sa cheltuiasca cu jupanesele si care e inselat de boieri cu muieri podarese prezentate de vel-postelnic: iata aceasta e Brancoveanca, aceasta Goleasca, aceasta e Corne asca, aceasta e cutare, si aceasta e cutare Filipeasca . Precur sor al lui Conu Leonida si al lui Nae Ipingescu, Dionisie e tare in politica externa . El ne vorbeste de rumania (serbia)
Frantei, de Bonaparte cum au intrat cum am zace pe subt pielea tuturor ministrilor si a tuturor boierilor mari ai Frantei , de Spanioru , de craiul Portucalii , de Constandin, fratele tarului Alexandru, care i-a zis lui Napoleon: poftim sa mergem la frate-mieu imparatul la Petruburg, sa facem pace .
Desigur ca Ianache Vacarescul e un om mult mai cult, un adevarat intelectual, iar a sa Istorie a preaputernicilor imparati, un compendiu in intelesul modern al cuvantului. De la 1770 pana la 1788 aceasta istorie e un memorial plin de momente vii, superior notate, in care intuirea mecanismului vietii politice este agera si sobru exprimata. Neuitata este scena primirii la curtea din Viena a cronicarului, de catre Iosef II, circumstan tiata, demna, fara neghioabe admiratii, vie parca de ieri.

D. CANTEMIR
D. Cantemir (1673 1723) e un erudit de faima europeana, voievod moldovean, academician berlinez, print moscovit, un
Lorenzo de Medici al nostru. Autor intre altele al unei Istorii a imperiului otoman scrisa latineste, care i-a facut renumele in
Occident, intrucat ne priveste, intereseaza prin Divanul seau galceava inteleptului cu lumea sau judetul sufletului cu trupul, compunere scolareasca, si prin mai matura Istorie ieroglifica.
Divanul, cu pesimismul lui biblic, e de o uimitoare asemanare cu dialogurile de mai tarziu ale lui Leopardi. Omul cu aspiratiile lui morale e pus in fata implacabilei Firi, care se aseaza in pozitia ispititoare a lui Mefistofeles. Vad obiecteaza
Inteleptul in frumoase imagini de risipire frumusetile si podoaba ta ca iarba si ca floarea ierbei, bunurile tale pulbere si fum, carile cu mare grosime in aer se inalta si, indata raschirandu-se, ca cand n-ar fi fost, se fac . Dar Lumea ii pune inainte avutia, izbanzile, gloria, si Inteleptul insusi, devenit
Faust, marturiseste sincer dorintele: Eu poftesc avutia... O, lume!
Eu poftesc mai mult: ca vestit si cu nume mare sa ma fac... O, lume! Eu poftesc targuri si cetati... O, lume! Eu, dupa acestea dupa toate, si cinste politiceasca cer si poftesc... O, lume! Eu decat aceasta si mai mare cinste imi poftesc: si intre stapaniri sa ma invrednicesc. Lumea il sfatuieste sa ucida, sa jefuiasca.
Inteleptul ar voi si imparatia cerului, gloria pamanteasca parandu-i-se subreda. Acum scriitorul izbucneste intr-o invocatie furtunoasa a gloriilor apuse: Unde este Kyros si Cresos? Unde este Xerxes si Artaxerxes? Iar Lumea ii raspunde cu bland sar casm: Sa stii, ca numai cu o feleaga de panze invaliti, ca cum ar fi in cameasa cea de matasa invascuti; si intr-un sicriu asezati, ca in haina cea de purpura mohorata imbracati; si in gropnita aruncati, ca in saraiurile si palaturile cele mari si desfatate asezati, s-au dusu-se; iara alta nemica nici in sin, nici in spate n-au radicat, cu sine sa duca . Mai tarziu disputa devine arida si de un ascetism pedant, dar trebuie sa se recunoasca lui
Ca ntemir meritul de a cauta intaiul termeni filozofici (substari, asuprastari, impregiur-stari, macrocosmos, microcosmos), in slujba unui spiritualism naturalist de speta paracelsiana. Van helmontian in Sacrosanctae scientiae indepingibilis imago, cu toate elementele de rigoare ale teosofiei (archei, fermenti, blas),
Cantemir dizerteaza cu mult umor dialectic despre intolerabila conditie a omului ( tragicul existentei am zice azi), pus sa dibuiasca in noaptea neagra a stiintei umane. Filozoful propune trasnetul fulgerator inelectual . Un interesant capitol despre timp ajunge la incheierea ca timpul nu e categorie, ci o esenta in Dumnezeu, locul de explicatie a Spiritului. Un punct atrage chiar atentia asupra conversiunii universului istoric spre spiritul absolut: Timpul trebuie sa fie calauza creaturii catre suprain telectualul, unicul etern si indefinit Dumnezeu . Opera literara viabila a lui Cantemir este Istoria ieroglifica, adevarat Roman de Renard romanesc, asupra talcului politic al caruia, destul de straveziu, s-a insistat cu exces. Corbul (Brancoveanu), epitropul pasarilor, a dat porunca sa se inlature Vidra (Const.
Duca) de la epitropia dobitoacelor si sa se inscauneze
Strutocamila (Mihai Racovita). Vidra se apara tinand un discurs dupa toate regulile retoricii ( Vestita axioma intre cei fizicesti filosofi este ca cel deasemenea iubeste pre cel sie deasemenea... ),
Batlanul denunta caracterul amfibiu al Vidrei, care la randu-i ironizeaza dubla infatisare a Batlanului, pasare de apa sau peste de aer . Un proces identic se isca cu privire la Strutocamila
(vazuta ca animal himeric), care dupa socoteala loghiceasca dobitoc cu patru picioare nu este, pasare zburatoare nu este, camila nu este, Strut aplos nu este, de aer nu este, de apa nu este , ci traghelaful firii din ambele monarhii. O calatorie fabuloasa pe apa Nilului in sus, facuta de Camila, e prilej de uimitoare descriptii in caligrafie persana:
...Asa dara despre rasarit baltile, muntii si locul se avea; iara despre apus, adeca din cotro Nilul venea si anapetele baltilor ingemanandu-se se despartea, intr-alt chip era; ca pre cat muntii acei din stanga si din dreapta se inalta (ca si a muntilor inaltime, ca la cinci mile se socotea), pre atat locul din dos se ridica, si cu varfurile muntilor de tocma campul despre apus in lat si in lung se intindea; prin mijlocul a caruia, apa Nilului din izvoarele de unde iesia, spre baltile ce-l sprijinea, lin si frumos cura. Iara pre sesurile campului aceluia, si pre o parte si pre alta parte, de apa atata campul cu otava inverzea, cat ochilor, preste tot, tot o tabla de zmaragd meree a fi se parea, in carile tot chipul de flori, din fire rasarite, ca cum cu mana in gradina, pre rand si pre socoteala ar fi sadite, cuvios se imprastia, si cand zepfirul, vantul despre apus, aburea, tot feliu de buna si dulce mirosala de pre flori scornea... .
Miraculosul oriental din capistea zeitei Pleonexia facuta din cristal da pagini vrednice de Ariosto. De o mare fineta de tonuri este desenul de atentii miniaturale al Cameleonului. Romanul colcaie de astfel de maiestrii caligrafice, precum este exube rant in expresii plastice. Vidra e jigania cu talpa de gasca, cu coltii de stiuca , vulpea pestelui si pestele vulpii . Dulful
(balena) e porc pestit si peste porcit . In cursul operei sunt si numeroase eleghii in aceeasi cadenta populara si cu o nespus de inteligenta tratare culta a metaforei taranesti:
Eu m-am vechit, m-am vestejit si ca florile de bruma m-am ofilit, soarele m-au lovit, caldura m-au palit, vanturile m-au negrit, drumurile m-au ostenit, zilele m-au vechit, anii m-au imbatranit, noptile m-au schimosit si, decat toate mai cumplit, norocul m-au urgisit si din dragostele tale m-au izgonit; iara acesta nou, vios, ghizdav si frumos, ca soarele de luminos, ca luna de aratos si ca omatul de albicios este; ochii soimului, pieptul leului, fata trandafirului, fruntea iasiminului, gura bujorului, dintii lacramioarelor, grumazii paunului, sprancenele corbului, parul sobolului, mainile ca aripile, degetele ca razele, mijlocul pardosului, statul chiparosului, pelita cacumului, unghele inorogului, glasul bubocului si vartutea colunului are.

TRADUCERI, APOCRIFE, MEDIEVALITATI INTARZIATE,
CARTI DE COLPORTAJ

O sumedenie de traduceri au circulat inca din a doua jumatate a veacului XVI, dar mai ales in secolele XVII si XVIII, intai din slavona apoi din prototipi elini si neogreci. Ele au un aspect foarte medieval, fiindca le gasim in toate literaturile cu cateva secole mai inainte. Apocrifele religioase abunda cu privire la Vechiul si la Noul Testament. Din ele se putea afla ca Adam a murit tanjind dupa maslinul sfant, ca Satana a furat vesmantul
Domnului, ca Moise copil a luat jaratic in gura si alte de acestea.
S-au devorat vietile de sfinti (Gheorghe, Vasile cel Nou,
Paraschiva, Sisoe), apocalipsele, tot ce cuprindea descinderi si ascensiuni (Viata sfantului Vasilie cel nou si infricosatele vami ale vazduhului, Cuvant de inblare pre la munci). Theodora, imbaiata cu untdelemn turnat din vase despecetluite de catre tineri frumosi, paseste pe portile cerului de cristal curat asa cum Dante purificat cu roua intra in Purgatoriu. Demonii au si in aceste scrieri raporturi simbolice cu pacatele. La vama lacomiei dracii sunt grosi, grasi si poarta blide si caldari cu bucate puturoase. Intr-o versiune mai noua e o vama a muieri lor in care se pedepseste sulemeneala, si una pentru aceia care beau tutun sau trag tabac. Aci dracii sunt plini de fum si stau toti cu lulele in gura, avand si tabacheri, si slobozesc pe nari fum ca din cuptor. Economia infernului este insa rudimentara, fara o ierarhie rationala a pedepselor. O biata femeie care a tras cu urechea este spanzurata de respectivul organ. Foarte raspandite au fost textele ocultistice (conjuratii, descantece, amulete, horoscoape, zodiace), rojdanicele (horoscoape de nativitate, fixe), calendarele, gromovnicele, trepetnicele.
Fiziologul nu e decat un bestiariu medieval. Avem si o istorie a poamelor , soi de Martyre de St. Bachus ( Cand imparatea preaslavita Gutue si obladuia vestitul Chitru... ). Un Gherman
Vlahul ar fi tradus inainte de 1592 Fiore di virtù de Tommaso
Gozzadini, culegere de sentinte si pilde morale, mai cunoscute sub numele de Albinusa si Floarea darurilor. Avem si o Isopie.
Bineinteles, Alixandria falsului Callisthenes a avut expansiune mare, intaia talmacire fiind anterioara anului 1620. Prin prelucrarea latina a lui Guido delle Colonne a patruns la noi, sub numele de Troada, chiar Roman de Troie al lui Benoat de
Sainte-Maure (copie din 1766). Printr-un intermediu grecesc a razbatut romanul de piraterie Pierre de Provence et la belle Mague lonne (Imberie si Margarona), apoi Paris et Vienne al lui Pierre de la Sippade, prin dubla cale a unei prelucrari italiene si a
Erotocritului grecului Cornaros. O copie din 1779 ne aduce, in direct, Le sottilissime astuzie di Bertoldo de Giulio Cesare Croce.
A lui Iliodor istorie ethiopiceasca s-a tradus in a doua jumatate a secolului XVIII, de cand avem si traducerea Halimalei (Aravicon
Mithologicon), Varlaam si Ioasaf a fost tradus din slavona de
Udriste Nasturel, cumnat al lui Matei Basarab. S-au talmacit si
Archirie si Anadan, Sindipa. O Odisia lui Omir se gaseste intr-o copie de la finele secolului XVIII, o Istorie a lui Irodot e din veacul XVII. Vestita Hristoitie, manual de buna crestere, a fost prelucrata in versuri de protosinghelul Naum Ramniceanu. Pro totipul ei este De civilitate morum puerilum a lui Erasm. Ceasor nicul domnilor e o prelucrare a lui N. Costin dupa Antonio de
Guevara. Toate acestea reprezinta insa numai un material care a ramas neprelucrat artisticeste.

POEZIA
Desi Hasdeu pretindea a fi gasit intr-o psaltire versuri razboinice compuse de chiar Stefan cel Mare, intaiele stihuri
(slavone) ce se cunosc sunt ale lui Udriste Nasturel din Molitve nicul slav de la 1635, repetate apoi in Pravila de la Govora din
1640. Intaia epigrama romana vine ca un raspuns in Cartea de invatatura a mitropolitului Varlaam (Iasi, 1643):
Desi vezi candva samn groaznic,
Sa nu te miri cand se arata puternic.
Sunt in total 12 versuri stangace, facute in sudori, dupa care urmara si altele. Intr-un grup de 8 stihuri ale lui Varlaam gasim si o prima imagine :
Valuri multe radica furtuna pre mare, mai vartos gandul omului intru lucrul ce are.
Abia Miron Costin poate fi socotit ca un liric in adevaratul sens al cuvantului (dadea si cateva lamuriri despre stihoslovie ).
In Viata lumii este, daca nu multa poezie, macar o vibratie a desertaciunii, de altfel de origine populara:
Lumii cant cu jale cumplita viata, cu grije si primejdii, cum iaste si ata...
Fum si umbra sunt toate, visuri si pareare, ce nu petreace lumea? si in ce nu-i cu dureare?
Spuma marii si nori supt ceriu trecator...
Punctul vital il formeaza trecerea psalmodica a imparatilor:
Unde-s a lumii imparati? unde iaste Xerxis?
Alexandru Machidon? unde-i Artaxerxis?
Avgust, Pompei si Chesariu? Ei au luat lumea, pre toti i-au stins cu vreame, ca pre niste spume.
Luand pilda de la polonul Jan Kochanowski, mitropolitul
Dosoftei (1624 1694) publica in 1673 Psaltirea in versuri.
Talentul nu-i lipsea, dovada comentariul la capul de bour din tr-o epigrama, mic tablou:
Pre catu-i de mare hiara si buiaca,
Coarnele-n pasune la pamant isi pleaca.
Talmacirea e mai mult o variatie lirica in jurul textului, cu introduceri de instrumente autohtone intr-un loc, care dau strofei o mare vibratie simfonica:
Cantati Domnului in strune,
In cobuz de viersuri bune,
Si din ferecate surle;
Viersul de psalomi sa urle,
Cu bucium de corn de buor,
Sa rasune pana-n nuor... cu evocari realistice de animale grele (fiind vorba de gradina):
O scurmara vierii cei grosi de la lunca,
Si zimbrii o pasc si-n coarne-o arunca.
Dosoftei are vorba materiala ce da corp mahnirilor abstracte:
Prin Sion si pentru tara
Aducandu-ne aminte,
Plangeam cu lacrami fierbinte,
Si bucine ferecate
Lasam pren salci aninate.
La apa Vavilonului
Jalind de tara Domnului;
Acolo sazum si plansem
La voroava, ce ne stransem.
Si cu inima amara
Un brasovean, Teodor Ivanovici Corbe, stihui si el la 1720, in
Kiev, Psaltirea, iar inaintea lui un Istvan Fogarasi, roman calvin, in versuri, precum se vede dintr-o copie a lui Ion Viszki din 1697.
Cantecele de stea, cazute in folclor, au fost la inceput niste laude religioase ca ale lui Iacopone da Todi. Vestitul Stabat, atribuit acestuia, apare intr-un astfel de cantec cules de Anton
Pann. In 1768 iese la Cluj o culegere de Cantece campenesti cu glasuri romanesti pentru voia fetelor, nevestelor , de un holtei :
Dragostele tinerele
Nu se fac din miere, ele,
Da din buze subtirele
Si din grumazi cu margele...
Un numar de cronici rimate din a doua jumatate a secolului
XVIII apartin unei productii mahalagesti, cu stangacii savante, ritmuri inegale si o mare mascarie populara, prevestind pseudofolclorul suprarealist, exemplu Istoria Tarii Romanesti de la leatu 1769 si a Bucurestilor, saracii:
De misei, de porci de caine,
Cu cate un peskir legat de mani
Si-n cap pene de gaini.
Ce sa vezi si ce sa zici?
O gramada de calici,
Toate ulitele pline
Uciderea lui Grigore Ghica (1777) a avut ecou atat in
Moldova cat si in Muntenia. Cronicile rimate respective au miscari de Vicleim:
Iar Grigorie-voda Ghica
Porunci sa-i traga butca,
Si asa au purces pa vale,
Noaptea si cu masalale,
Mergand pana la un locu,
Statu de ofta cu focu.
Intaiul adevarat poem burlesc muntean este Povestea mavrogheneasca a pitarului Hristache, in metru de cantec de stea, intr-un amestec hazliu de mahalagisme, turcisme, gre cisme si radicale. Avem de-a face cu o critica de exponent al paturii joase, comic bombastica, prapastioasa, razbunatoare, miticista, zeflemista la modul bucurestean:
Nu trecu cateva zile
S-auzim de domn ca vine,
Unul ce a fost in treaba:
Dragoman pe Marea Alba.
Purtarile domnului sunt descrise cu minunare sceptica de cetatean patit si cu o suspectare ce insinueaza scrantirea. Scrii torul umfla, recalcitrant la orice administratie, dand actelor domnului o grasa coloare de obstinatie absurda si ticnita. O sala de arme, indiciu al unui estetism muzeal, devine o incapere de ospiciu, in mijlocul careia domnul ni se arata ca o jivina rea, latratoare si incontinenta. Totul e infatisat maniacal, ne curat, intr-o foarte grotesca litografie populara:
Nu mergea cu pompa mare,
Ci calare voiniceste.
Si la cap legat turceste;
Cu galeongii dinpreuna
Si mazdrac tiind in mana,
Si pe unde nu gandeai
P-acolo-l intalneai.
Tiptil, pe jos si calare,
Prin targ si prin mahalale;
Uneori in port turcesc,
Alteori calugaresc.
Tragodia sau mai bine a zice jalnica Moldovei intamplare de vornicul Alexandru Beldiman are aerul unei poliloghii umoristice, fiind de fapt o cronica a razmeritei de la 1821.
Autorul vedea lucrurile la modul sublim si socotea ca ar fi avut nevoie de concursul lui Heraclit si al lui Young:
Aice am trebuinta pe Iraclit sa aduc.
Starea Moldovei sa planga, sau sa pui sa scrie Jung.
In 4.260 versuri se descrie monoton si mecanic, cu saltari inveselitoare uneori, un eveniment in sine prozaic, si doar pe alocuri dam de cate o caricatura morala, de cate o scena mai plastica:
Curgeau oile pe drumuri, toate gata a fata,
Cinci oca nu tragea una, si cine mai cauta;
Intra in Iasi o multime, atat din jos si din sus,
Si peste trei-patru zile auzeai cum ca oi nu-s.

MITURILE
Patru mituri sunt nutrite din ce in ce mai mult de mediile literare, tinzand a deveni pilonii unei traditii autohtone. Intaiul,
Traian si Dochia, simbolizeaza constituirea insasi a poporului roman. El a fost formulat propriu-zis de Asachi (Dochia care impietreste cu oile sale fugind de Traian), insa cu elemente populare si cu o legenda cantemiriana. Miorita, istoria ciobanu lui care voieste a fi inmormantat langa oile sale, simbolizeaza existenta pastorala a poporului roman si exprima viziunea franciscan-panteistica a mortii la individul roman. Acest mit a ajuns sa fie socotit de unii Divina noastra Comedie. Mesterul
Manole (povestea zidarului de manastire care isi zideste sotia ca sa opreasca surparea cladirii) e mitul estetic, indicand conceptia noastra despre creatie, care e rod al suferintei. In sfarsit, Zburatorul e mitul erotic, personificarea invaziei in stinctului puberal. Poezia romana, prin Eminescu indeosebi, a aratat inclinari de a socoti iubirea ca o forta implacabila, fara vreo participare a constiintei. Pe langa aceste patru mituri incearca sa se ridice si altele imbratisand mai cu seama domeniul religiosului.