o5k13kg
Acum1 , cand viata romaneasca trece prin tot felul de crize, cand curentele politice si literare de ieri dispar sau iau o noua directie, cred ca nu e in afara de orice actuali tate a se vorbi inca o data de influenta exercitata de Emi nescu asupra literaturii noastre.
Curentul eminescian moare, si acum suntem intr-o mai buna pozitie pentru a-l defini si explica din pricina sufici entei perspective in timp. Poetul care a cantat “floarea albastra“ e la apus, si pe cerul literaturii romanesti rasare o alta poezie, pe care, cu acest prilej, ne vom incerca sa o caracterizam...
Intr-o frumoasa conferinta (Curentul Eminescu), dl Vla huta a explicat eminescianismul prin influenta fascinanta a cuvintelor si rimelor maestrului. Deci, prin influenta formei lui Eminescu.
Explicatia dlui Vlahuta nu ni se pare satisfacatoare.
Noi credem ca fenomenul in discutie nu poate fi expli cat prin influenta formei, pentru ca forma nu poate fi separata de fond.
Aceasta separare este o abstractie a mintii noastre.
Cugetarea ar fi imposibila fara abstractii. Natura ne da fapte individuale. Mintea, spre a nu fi inecata de noianul

acestor fapte, cauta sa puna o ordine in ele si le clasifica.
O clasa insa este o abstractie, e rezumatul insusirilor co mune posedate de cazurile individuale. Cuvantul “tranda fir” denumeste o clasa, nu un individ. El denumeste suma insusirilor comune tuturor trandafirilor. Dar exista o abstractie si mai... abstracta: daca consideram o singura insusire comuna unor lucruri, de exemplu insusirea de
“ros” a trandafirilor, a sangelui, a jaraticului etc., ajungem la abstractia “rosata“, careia nu-i corespunde absolut nimic in realitate. Nu exista “rosata” in natura, exista corpuri rosii.
Omul insa a fost intotdeauna mistificat de acest produs al propriei sale minti. Intotdeauna a fost aplecat sa creada ca in dosul cuvantului se gaseste o realitate de sine stata toare. Aceasta e originea entitatilor, a celei mai mari piedici ce s-a pus in calea progresului stiintific si filozofic.
Credinta ca intr-o opera de arta forma si fondul sunt doua lucruri deosebite e de aceeasi natura, este credinta in entitati, este credinta in existenta separata a “sangelui” si a “rosetei sangelui”. Deosebirea dintre forma si fond, adaptare a inteligentei noastre spre a pune o ordine in judecarea problemelor relative la arta, a ajuns sa fie luata drept reala, ca si cum ar corespunde unei deosebiri chiar in natura lucrului. Si fiindca numai atunci putem vorbi fara primejdie de abstractii cand stim ca nu-s entitati, va trebui sa avem mereu in vedere ca forma si fondul sunt pure abstractii ale gandirii noastre.
Cateva exemple vor fi de ajuns ca sa ilustram acest adevar.
Iata un taran inteligent, plin de bun-simt, care, cand vorbeste o vorba, “e vorba“, se exprima “clar”, “pur”,
“precis”, cu toate calitatile stilului. Puneti-l sa scrie o

scrisoare... S-au dus calitatile stilului, nici “claritate”, nici “proprietate”, nimic. Ce s-a intamplat? Un lucru foarte simplu. Cand omul nostru s-a pus sa scrie scrisoarea si-a pierdut fondul; atunci cand a scris scrisoarea, fondul sau era ca si forma sa, pentru ca, din momentul in care te pui sa scrii, cugetarea este altfel decat cea obisnuita.
Mai intai, cel ce scrie rar are impresia ca face un lucru cu totul deosebit, el oficiaza si aceasta-i turbura ideile — fondul. Gandeste — si deci scrie — incalcit si pretentios.
In al doilea rand, cel ce scrie, chiar fara sa voiasca, tinde sa aiba stil. Stilul insa este o vorbire constienta, el este fata cu vorbirea ca mersul soldatului cand defileaza fata cu mersul omului cand se plimba. Cand te plimbi, pasesti fara sa calculezi mersul, inconstient. Si dupa cum soldatul neexercitat bine va merge la defilare si mai rau decat cand s-ar plimba, caci se va incurca, tot asa si omul nedeprins sa scrie, cand va cauta sa faca stil, se va expri ma mai rau decat daca ar fi vorbit cum “i-i vorba”. Prin exercitiu insa, prin deprinderea de a da o ordine constienta gandirilor, omul poate ajunge sa aiba stil, ca si soldatul vechi care defileaza perfect...
In al treilea rand, cel ce scrie trebuie sa-si infraneze cugetarea, s-o faca sa mearga mai incet, s-o faca sa defi leze “cu pasi rari” in fata constiintei, pentru ca s-o poata copia in scris, caci scrisul nu este o expresie naturala a starii sufletesti ca vorba sau gestul. Si omul nostru, nefi ind exercitat in acest sens, nu va putea izbuti sa incetineas ca cu ordine cugetarea, s-o faca sa defileze treptat in fata constiintei; silindu-se insa s-o incetineasca — caci trebuie s-o copieze! —, silindu-se s-o tina mai pe loc, o va dezordo na, ideile i se vor incalci, el va copia aceasta incalcitura, si forma sa va corespunde, si in acest caz, cu fondul sau...

Sa ne inchipuim un escadron de calarasi facand exerci tiu. Daca escadronul e bine exercitat, din goana cea mai mare el poate trece la pasul linistit, fara ca randurile sa se strice. Cand escadronul nu e exercitat, atunci, la co manda sefului de a incetini mersul, escadronul in adevar opreste goana spre a merge la pas, dar randurile s-au rupt, cei din randul intai trec in randul al doilea sau si mai in urma, cei din randul al doilea se pomenesc in randul intai etc. — defilarea nu e reusita. Asa, in exemplul dat mai sus, se intampla si cu escadronul de idei... Nefiind exercitate sa-si incetineasca mersul, se amesteca, ordinea se turbura... defilarea e rea, copia acestei defilari — for ma — e de asemenea rea.
Si, in sfarsit, a scrie este a avea deprinderea de a gru pa elementele psihice in jurul ideii sau tendintei dominante
(tema, subiectul), deprindere pe care n-o are necarturarul, care rar a fost pus in pozitie de a da o miscare constienta cugetarii sale: se stie ce digresii face omul incult in expu nerile sale. Prin urmare, cand este fond este si forma si cum e fondul asa e si forma.
Invers. Cand este forma este si fond, oricat s-ar parea aceasta de paradoxal, oricat am auzi vorbindu-se de oa meni care “au forma, dar n-au fond!”.
Voi lua iarasi un exemplu: voi analiza pe scurt consta tarea lui Faguet ca Hugo e unul din scriitorii cei mai putin originali ca fond, dar e superior de original ca forma.
Hugo, zice acest critic, a tratat lucruri comune, dar mani era de a exprima a fost noua. El a facut ca si un pictor care zugraveste pentru a suta oara pe Venus, care ia pen tru a suta oara acest subiect (cuvantul e al lui Faguet).
Dar aceasta nu e inventie, zice Faguet. Mie mi se pare ca criticul francez greseste, cazand in entitatile fond si forma.

El zice ca “Venus” nu e inventie. El confunda subiectul ori tema cu inventia. In adevar, subiectul e vechi, banal, dar daca pictorul are talent, inventia va fi absolut origina la, pentru ca inventia nu inseamna tema, ci suma de idei si sentimente relative la o tema. “Maniera de a exprima a pictorului” este insasi inventia, pentru ca “maniera” aceea este conceptia, ideea, sentimentul, tendinta etc. Faceti abstractie de “maniera“ aceasta si ce va mai ramanea? O bucata de panza, un penel, niste culori, o paleta si subiec tul, pe care poate sa le aiba oricine si care nu sunt fondul
— fondul e ceea ce inca n-a facut pictorul, adica exprima rea. Si cine trateaza a suta oara subiectul “Venus” e tot original daca inventia e a sa. Shakespeare a luat subiecte din nuvele italiene, dar... a fost Shakespeare. Si cand Hugo a luat ca subiect banalitatea ca “fericirea fetelor sta in virtute” si a facut poezia Regard jeté dans une mansarde a facut ca si pictorul, care din banalul subiect “Venus” a facut o inventie originala, adica tabloul sau.
Faguet aduce elogii mari lui Hugo pentru frumusetea si sinceritatea imaginilor. Daca n-are idei noi, originale
(am vazut ca aceasta inseamna subiecte), incaltea are imagini neinchipuit de frumoase, zice Faguet. A spune insa ca exprima idei banale prin imagini originale este a nu intelege bine ce e o imagine si apoi a nu da importanta cuvenita deosebirii esentiale dintre cugetarea cu abstractii
(cugetarea omului de stiinta) si cea cu imagini (a artis tului).
O imagine nu e forma, e fond si forma, e bazata pe faptul psihic fundamental, pe stabilirea de asemanari si deosebiri intre lucrurile din lume. Cate imagini, atatea stabiliri de asemanari si deosebiri, atatea afirmatii si negatii despre lume, atata fond. Si cand Faguet spune ca

Hugo exprima locurile comune in imagini, spune in reali tate ca Hugo pune un fond original in tratarea unor su biecte banale. Titlul e acelasi, continutul e nou; concluzia e aceeasi, premisele sunt noi: e adevarat ca “Venus” (subiec tul) e vechi, dar e alt Venus; e adevarat ca concluzia cum ca “fericirea fetelor sta in virtute” e veche, dar considera tiile care duc la aceasta concluzie sunt noua — sunt o cugetare in imagini, un fond original.
Dar aceasta o spune, fara sa vrea, insusi Faguet, cand observa ca in Ode si balade nu-i o imagine noua, ca in
Orientale se vede o sfortare pentru a destepta in sine facul tatea de a vedea — in aceasta vreme Hugo ducandu-se sa studieze in imprejurimile Parisului efectele de lumina, apusul soarelui etc.1
Asadar, la inceput nu e original, apoi incepe sa vada el lumea, sa aiba cunostinte originale poetice despre lume.
Caci artistii se deosebesc de ceilalti oameni, cum zice
Gautier, pentru ca ei vad lumea. Si-n adevar, totul e a vedea original, cu ochii nepreveniti, ceea ce au vazut si au spus mii de oameni “veacuri laolalta...” In prefata ro manului Pierre et Jean, Maupassant expune opinia lui
Flaubert asupra originalitatii: sa vezi intr-un lucru ceea ce inca n-a fost vazut de nimeni si sa cauti sa exprimi acest aspect nemaibagat in seama de altii.
Dar sa mergem mai departe. Poezia, zice J. Stuart
Mill, este exprimarea soliloca a sentimentelor si a ideilor trecute printr-un mediu “impasionat”. Dar sentimentul n-are in sine nici un mijloc prin care sa se manifeste, sa se exteriorizeze, sa se exprime: el se adreseaza cunostintei, care-i pune la indemana, ca mijloace de expresie, elemen

tele de cunostinta si indeosebi imagini; ideile, de aseme nea, cand trec prin mediul “impasionat”, se-mbraca in imagini, conditionate de mediul acesta —, deci ultima instanta e sentimentul. Dar sentimentul e lucrul cel mai personal si mai individual: sentimentele lui Hugo erau ale sale, personale, individuale, originale etc.
Fara indoiala ca Faguet greseste cand face din imagine o simpla forma. Dar luati dintr-o cugetare in imagini imaginile, si ce mai ramane? Nimic, hartia alba.
Aceste cateva consideratii sunt indestulatoare, cred, ca sa puna la indoiala afirmarea dlui Vlahuta ca forma lui
Eminescu e aceea care a produs curentul Eminescu. Am vazut ca forma e inseparabila de fond, si cand dl Vlahuta explica eminescianismul prin influenta fascinanta a cu vintelor, noi trebuie sa cautam ce influenta fascinanta are poezia din acele cuvinte. Si cred ca voi aduce un argu ment hotarator impotriva teoriei influentei formei fru moase in sine, daca voi aminti ca Cosbuc, care are si el o
“forma“ admirabila, frumoasa in sine, n-a facut scoala, cu toate ca scoala eminesciana a murit. Cosbuc n-a facut scoala, pentru ca frumusetea in sine, adica talentul, nu poate da nastere unui curent, cand frumusetea aceea nu e a unor sentimente care ne pot influenta, se pot prinde de sufletul nostru1.
Dar trebuie sa facem mai intai o deosebire necesara intre eminescianii cu simtire poetica si cei fara simtire.
Acestia din urma se poate sa fi imprumutat forma lui
Eminescu si — eo ipso —, si fondul; dar, totusi, intrebarea apare din nou: pentru ce chiar insensibilii au fost fascinati

de forma lui Eminescu, pe cand Cosbuc n-a fascinat pe nimeni? Vasazica, chiar la pseudo-poeti, va trebui sa vor bim de inrudire sufleteasca. Cu acei in versurile carora se vede simtire originala si sincera (ca O. Carp) e si mai imposibil sa se fi intamplat acel imprumut al formei fas cinante si... deci si al fondului ca consecventa. Poezia e mai ales simtire, si simtirea, inca o data, e lucrul cel mai individual, cel mai cu neputinta de imprumutat. Si sa fie oare cu putinta ca simtirile lui X si Y, eminesciani de talent, sa fie imprumutate de la Eminescu? Aceasta ar rasturna intreaga psihologie. Dar publicul eminescian, cititorii sa fi imprumutat si ei, in contra naturii lor, simtirile eminesciene, prin canalul formei fascinante?
*
Cine a fost acest Eminescu? Ce a simtit si a cugetat el? Care a fost atitudinea sa fata cu lumea? Iata mai multe intrebari, al caror raspuns formeaza continutul unui alt studiu, din care acum extrag, in rezumat, ceea ce e necesar pentru discutia de fata.
Eminescu a fost un om excesiv de sensibil, lipsit de vointa. La aceasta suprasensibilitate si la aceasta lipsa de vointa au contribuit si ereditatea, si imprejurarile vietii lui. Excesiva sensibilitate il facea sa sufere excesiv, si lipsa de vointa il facea sa nu poata reactiona normal fata cu mizeriile vietii. Aceste mizerii, la randul lor, ii ascuteau sensibilitatea, ii mareau capacitatea de a suferi si, in acelasi timp, ii micsorau si mai mult vointa, efectul devenind la randu-i cauza etc. Ajuns la imposibilitatea de a se impaca cu viata, era fatal ca, printr-o miscare instinctiva de adaptare, sa inceapa sa urasca viata si sa idealizeze nimici rea vietii. Neputand trai viata si fiind ingrozitor a admite

existenta fericirii cand tu nu o poti gusta, ajungi fatal sa negi posibilitatea fericirii si deci valoarea vietii. Si mintea, avocatus diaboli, se pune pe justificat acest sentiment impotriva vietii, cladind o filozofie care se cheama pesi mism. Si atunci, lumea intreaga, sistemul solar, viata omeneasca trecuta, prezenta si viitoare, totul e privit din acest punct de vedere, prin acest sentiment.
E vorba de originea lumii? Pesimistul, pentru care lumea e “un episod trist care tulbura linistea neantului”, nu va admite teoria vesnicei miscari a materiei, caci aceasta este vesnica viata, si chiar numai imaginea vietii neincetate il oboseste; pentru odihnirea sufletului sau chinuit de viata, el va imbratisa cosmogonia unui popor chinuit de viata, o cosmogonie indiana, atat de frumos exprimata de Eminescu in Scrisoarea I. (Voi observa, in treacat, ca dl Gherea a gresit cand a spus ca Eminescu a ales ipoteza vesnicii linisti, si nu pe aceea a vesnicii miscari, pentru ca cea dintai e mai plastica. Nu pentru ca e mai plastica, ci pentru ca aceea rezulta din starea sa sufleteasca.)

E vorba de natura? Acest pesimist, acest mare neputin cios in ale vietii nu va admira decat natura blanda, aceea care se impaca cu tonul sufletului sau. Natura vijelioasa, salbatica, energica, aceea care lupta, nu putea sa convina lui Eminescu, cum nu putea fi fascinat de ipoteza vesnicii miscari cosmice.
E vorba de iluzia care serveste activitatii omenesti in lupta vietii? Pesimistul va fi impotriva acestei iluzii, pentru ca el n-o poate avea, caci iluzia aceasta, valul acesta albastru pe care omul il arunca asupra lumii e produsul instinctului puternic de viata. Eminescu nu va idealiza, de pilda, gloria, nu va fi un ambitios, pentru ca aceasta idealizare presupune energia in lupta vietii. Energia isi

creeaza singura scop, caci are nevoie sa fie cheltuita, calita tea, felul scopului ramanand pe seama inteligentei. Emi nescu, lipsit de energia ceruta in lupta vietii, a idealizat retragerea din lupta, mai cu seama in Glossa, care e cate hismul abuliei.
In poeziile de iubire, tonalitatea e melancolia, adica o stare depresiva. Iar la urma, Eminescu ajunge pana la smulgerea valului albastru, pana la distrugerea iluziei, ca atunci cand defineste amorul “un instinct atat de van”...
Eminescu a fost un admirator al trecutului. Dl Gherea a bagat de seama ca aceasta e o neconsecventa fata cu filozofia pesimista. Cu filozofia pesimista, da, dar nu si cu sentimentalitatea pesimista a lui Eminescu, pentru ca iubirea de viata nu poate parasi complet pe om (ea e aceea care duce, indirect, chiar si la idealizarea neexistentei), si omul fara de vointa, incapabil a reactiona azi si plin de groaza la gandul necesitatii de a reactiona maine (“sila de ziua de azi si teama de ziua de maine”, cum zice dl Vla huta), se va arunca cu toata puterea de idealizare asupra trecutului, caci in aceasta idealizare este exclusa de la sine chiar imaginea unei reactionari.
Dar pe langa firea sa — suprasensibilitate, lipsa de energie in a reactiona —, mai este ceva, pe care il socot determinant in psihologia lui Eminescu.
Pana aici l-am privit intr-o atitudine fata cu lumea pe care, din punct de vedere etic, am putea-o numi egoista.
Dar omul acesta a fost o fiinta sociala, un instrument fin, in care durerile societatii aveau un rasunet adanc. Dure rile sociale, care l-au impresionat mai ales, ni le arata singur in Influenta austriaca, in Politica externa, in artico lele din ziarul Timpul: pieirea claselor mijlocii, distruse de importarea civilizatiei europene, mizeria taranimii etc.

Inca de mult, de prin 1891, am aratat ca pricina sociala a pesimismului lui Eminescu si a celorlalti scriitori din generatia trecuta e pieirea claselor mijlocii. Am citat atunci bucati din Delavrancea (din Ziua, Odinioara), in care se vede suspinul dupa vremurile cand acele clase traiau mai omeneste; am aratat cum acest regret aduce cu sine si regretul dupa vechea clasa boiereasca, care a coexistat cu clasele mijlocii. Mai adaug acum ca iubitele eroilor sim patici ai acestor scriitori fac parte din clasa boiereasca
(Sarmanul Dionis, Dan, Iubita etc.).
Pentru Eminescu, adevaratul program politico-social a fost (sfarsitul Infl. austr.) domnia absoluta, reinfiintarea breslelor, boieria etc. Eminescu era, asadar, reactionar, din cauza ca clasele de jos au fost saracite ori distruse de civilizatia apuseana, de “xenocratie”1. Iar Eminescu tre buia sa simta si sa cugete asa. De fapt, clasele produca toare, majoritatea tarii, au avut sa sufere de noua stare de lucruri. E fatal aceasta, e o stare de tranzitie, e o veriga in lantul progresului — aceasta-i alta vorba. De fapt insa, aceasta a fost o tragedie grozava, care a conditionat, spre sfarsitul veacului trecut, doua atitudini dusmanoase starii celei noi de lucruri, ambele utopice: utopia retrograda a lui Eminescu: intoarcerea la trecut, si utopia revolutionara a socialistilor: saritura la o orga nizare “viitoare” socialista2 .

Aceeasi stare de lucruri, aceeasi nemultumire a pro dus si eminescianismul, si socialismul. Si ambele aceste curente au fost utopii, pentru ca nici unul nu reprezinta interesele realizabile ale unor clase. Breslele nu se puteau infiinta, socialismul nu se putea realiza, pentru ca mortii nu invie si pentru ca nu se poate face ceva din nimic. Si ambele curente au disparut odata, acum cativa ani. Acum cativa ani a disparut si romantismul trecutului si cel al viitorului. politic ascensiunii capitalismului. Dimpotriva, a considerat capitalismul romanesc ca un fenomen sociologic necesar, angajand chiar polemici no torii in epoca — cu acele orientari (junimismul, poporanismul, samanato rismul) care negau necesitatea si realitatea relatiilor capitaliste in plina dezvoltare. Cat priveste opinia lui Ibraileanu despre “utopia revolutionara a socialistilor”, fireste eronata sub raport stiintific, trebuie sa se tina seama de momentul elaborarii (1906—1908) si al aparitiei lucrarii sale
(1909). Poporanismul era atunci in plina polemica cu exponentii miscarii socialiste. Stere isi publicase in 1907—1908 vestitul sau studiu ciclic
Poporanism sau social-democratism, la care au raspuns Gherea, Rakov ski, I. Sion (in 1910, Gherea va publica lucrarea sa Neoiobagia). Ibraileanu publicase si el, in 1906 (V. r., nr. 7), o recenzie despre studiul lui Gherea
Din ideile fundamentale ale socialismului stiintific, in care, deferent critic, emitea ipoteza ca socialismul, desi este “un ideal inalt si realiza bil” pe planul social general, in Romania, datorita unor conditii speci fice, are mai putine sanse de realizare. (De aceea, scria criticul, “noi credem ca socialismul, daca se va realiza odata pe acest pamant, se va realiza pentru ca se va fi realizat mai intai in Apus — asadar putem ocoli capitalismul”.) Mai tarziu, dupa publicarea studiului semnat de Stere, conceptia poporanista despre caracterul... utopic al socialismului romanesc se va accentua si preciza. Gherea a dat acestui punct de vedere o replica magistrala, demonstrand lipsa de fundament stiintific a conceptiei popo raniste despre destinele socialismului in Romania. Fireste, Ibraileanu a impartasit conceptia doctrinara a lui Stere, polemizand chiar in 1909—
1910, in mult comentatele sale Scrisori deschise catre Gherea (publicate in organul liberal Viitorul) cu fruntasul socialist. Sa mai notam ca in ultimii ani de viata Ibraileanu pare a-si fi reevaluat punctele sale de vedere despre socialism, declarandu-si admiratia pentru infaptuirile regi mului socialist din Uniunea Sovietica.

Cauzele lui “Eminescu” sunt, prin urmare: tempera mentul innascut, imprejurarile de tot felul ale vietii sale materiale, morale, intelectuale etc. si nefericirea claselor de mici producatori agricoli si de breslasi...
*
O buna parte din generatia tanara — versificatoare si neversificatoare —, de la 1880 pana la 1895, avea gata simtirile pe care le-a avut si Eminescu. Si din aceleasi cauze, pe care mai sus le-am numit egoiste, si, mai ales, din aceeasi cauza altruista, de care am vorbit mai sus. Si ceea ce e mai important, mai toti urmasii lui Eminescu, ba chiar mai tot publicul eminescian s-a recrutat din oa meni care prin nastere faceau parte din clasele in distru gere, mai toti au fost fii de tarani, de negustori mici sau de negustori si meseriasi functionarizati, asa incat in acest altruism (fata cu clasele nefericite) se ascundea si un ego ism de clasa.
Eminescu a facut scoala, pentru ca fondul sufletesc al acelei generatii era, intr-un sens sau altul, ca si al lui
Eminescu. Si aceasta se aplica si tinerimii socialiste. Am vorbit mai sus de stransa inrudire dintre eminescianism si socialism. Produse ale aceleiasi nemultumiri, reactie utopica impotriva aceleiasi nefericiri. Dar, ceva mai mult.
Se stie ca socialistii au dat mai multi poeti; toti au fost eminesciani, si cand au voit sa cante vreun “1 Mai”, au cantat “din cap”. Nici un socialist n-a devenit cosbucian, desi Cosbuc e “poetul taranimii”. Sau, inca, mai toti emi nescianii au fost mai mult sau mai putin socialisti, sa le zicem democrati. E curioasa la prima vedere infratirea aceasta intre spiritul celui mai reactionar om din tara romaneasca, a aceluia care suspina dupa domnia absoluta,

dupa boieri si dupa bresle, si intre “socialismul” acelora care au fost eminesciani1. Dar aceasta “curiozitate” se explica prin faptul ca socialismul era produs tot de nefericirea claselor vechi, si nu de redesteptarea la lupta a unei clase noi... Si cu cat socialismul era mai senzitiv, cu atat cugetarea sa era mai putin libera de presiunea sentimentalitatii sale imediate si sincere, cu atata era mai putin preocupat de societatea viitoare creata de ratiunea rece, cu atat socialismul lui era mai superficial, cu atata era... mai “eminescian”. Iar tinerii socialisti poeti, fiind poeti, erau mai robi ai acelei sentimentalitati imediate2.
Eminescu a fost cel dintai care (de pe la 1870) a exprimat acest fond. Se vorbeste adesea de Nicoleanu ca de un fel de predecesor al lui Eminescu. Apropierea mi se pare cu totul nejustificata. Nicoleanu a fost un patruzecioptist nemultumit, un om, tocmai, foarte gelos de ideologia umanitarista, un om care blestema nu ideologia patruzeci optista, ca Eminescu, ci pe acei care sau erau impotriva
1 Aprecierea lui Ibraileanu e aici prea radicala. In alta parte a lucrarii
(vezi p. 114), criticul a explicat, intemeiat, ca opozitia lui Eminescu fata de innoirile capitaliste era expresia nazuintelor si a intereselor sociale ale razesimii, altfel spus, ale micilor proprietari rurali sau urbani. Aceste paturi mijlocii credeau, romantic, ca isi vor putea mentine conditia so ciala, trainica si stabila, in fata dezvoltarii totusi fatale a relatiilor capita liste. De aici, ostilitatea lor deschisa fata de fenomenul capitalist, cu tot ceea ce semnifica in ordinea social-economica sau politica. Tocmai din aceasta cauza s-a realizat unitatea de interese si actiune — cum a expli cat si Ibraileanu — intre mosierime (fireste, si ea ostila capitalismului) si paturile mijlocii. Dar a-l infatisa pe Eminescu — exponent doctrinar al paturilor mijlocii — drept “spiritul celui mai reactionar om din tara romaneasca“ ni se pare o exagerare. Sa adaugam ca asemenea aprecieri excesive aflam — din pacate — si in alte pagini din studiul lui Ibraileanu.

ei, sau reprezentand-o, o compromiteau. Nicoleanu a fost un Gr. Alexandrescu, cu mai putina filozofie, mai unilate ral si adesea de o sensibilitate isterica. In Nicoleanu n-a vorbit psihologia intelectualului modern nefericit, si inca mai putin jalea de distrugerea “claselor pozitive” ale tarii.
Cand Eminescu a inceput sa devina “eminescian”, pe la
1870, n-a fost inteles. Patruzecioptistii nu-l puteau intelege, pentru ca Eminescu spunea altaceva. “Frumosul” din Eminescu nu putea sa fie priceput de dansii, pentru ca conceptia dominanta din Eminescu, aceea care a gru pat elementele acelui “frumos”, era deosebita de conceptia dominanta a patruzecioptistilor. Si cand intr-un patruzeci optist care citea o poezie a lui Eminescu se incepea procesul de combinare a elementelor in jurul conceptiei, iesea un produs hibrid: elementele grupate de conceptia lui Emi nescu si conform cu acea conceptie nu puteau gasi in capul patruzecioptistilor conceptia in jurul careia sa se grupe ze. De pilda: in Scrisori sunt versuri, imagini admirabile; e mult “frumos”, dar totul e dominat de sentimentul de dezgust pentru prezent si regret pentru trecut. Pentru un om cu sentimente contrare, cu tendinta contrara, cu conceptia vietii contrara, elementele acele “frumoase”, combinate conform cu alta tendinta, nu vor insemna nimic.

Dar cauzele eminescianismului existau pe acea vreme, dovada poezia lui Eminescu. Atunci pentru ce n-a fost inteles de generatia sa? Pentru ca faptele sociale care au dat nastere pesimismului romantic al generatiei de la 1880 incoace abia incepusera a se accentua pe la 1870. Asadar, puterea lor nu era inca suficienta ca sa impresioneze pe cei de o sensibilitate mediocra sau putin deasupra unei atare sensibilitati; era insa suficienta ca sa impresioneze pe un sensibil ca Eminescu — “geniul e anticipatie”...

Eminescu a fost un instrument atat de fin, incat a vibrat la cea dintai adiere. Cand adierea s-a schimbat in vant, au inceput sa vibreze si instrumentele mai putin fine, si
Eminescu a inceput sa aiba public si ucenici. Aceasta s-a intamplat de pe la 1880, de atunci cand mai tot programul generatiei de la 1848 se realiza, si totusi fericirea nu veni, ci, dimpotriva, clasele vechi producatoare ajunsese intr-o stare si mai rea, iar mizeria proletariatului intelectual incepu sa apara si la noi.
Asadar, inainte de 1880, Eminescu n-a fost o pura anticipatie, a fost reprezentantul unor stari de suflet abia aparande, care nu se recunosteau in Eminescu, pentru ca el sarise prea departe: el era sinteza unor parti, care nu se recunosteau inca in tot. Si recunoasterea s-a facut treptat.
Cele dintai poezii care au fost gustate sunt Mortua est! si
Epigonii, care si azi inca sunt pentru unii, pentru restul patruzecioptismului chintesenta lui Eminescu. Nu e anto logie unde aceste poezii sa nu fie, si sunt antologii unde sunt numai ele. Si faptul e caracteristic: acestea fac parte din primele poezii ale lui Eminescu, sunt trecerea lui
Eminescu insusi de la patruzecioptism (poeziile din Fami lia) la eminescianism. Si, s-o spunem in treacat, una din aceste poezii, Mortua est!, e din cele mai slabe, e, as hazarda, o poezie din cap, o compozitie aproape nesince ra, aminteste O fata tanara pe patul mortii, cu care seamana in subiect, in masura si ritm... Nu e emines ciana, cu tot pesimismul ei, care mi se pare contrafacut.
Iar in Epigonii e vorba de patruzecioptism.
Intelectualii sensibili din generatia de la 1880 incoace au gasit in Eminescu propriul lor fond, propriile lor simtiri, mai just: propriile lor dureri. Au gasit, deci, in poezia lui
Eminescu expresia (forma!) propriului lor fond. Am putea

zice ca Eminescu — din cauza intaietatii in timp si in talent — a gasit formula fondului colectiv al generatiei pesimiste, ca oricine, deci, participa la acest fond il imbraca fatal in forma acestui fond, forma gasita de cel mai talen tat dintre dansii. Dar nu e tocmai asa. E adevarat ca generatia noua a gasit in Eminescu propriul sau fond, dar mai e ceva: inrudirea aceasta stransa sufleteasca a permis un lucru curios: imprumutarea intrucatva chiar a senti mentelor lui Eminescu. Am spus mai sus ca sentimentele nu se pot imprumuta. Asa este, dar cand sentimentele sunt formate inrudite, atunci imprumutul este posibil.
Dar fiindca atingem o problema mai speciala de psihologie, imi voi permite un exemplu ilustrator.
Fireste ca, cu cat un poet din generatia noua are mai putin talent si mai putina sensibilitate, cu atat e mai servil eminescian. Dar intre cei cu talent, aceia vor fi mai servili eminesciani care vor avea o simtire mai inrudita cu a lui Eminescu, asa incat eminescianismul servil se poate impaca si cu lipsa totala de simtire si cu o mare putere de simtire. Si iata un poet inzestrat cu o puternica simtire, Popovici-Banateanu, pe care dl Maiorescu — care e competent in materie — il pune, in cantarea dragostei, al doilea dupa Eminescu. Ei bine, dintre toti poetii tineri nu cred sa existe vreunul care sa se apropie de Popovici Banateanu in pastisarea lui Eminescu. Si totusi, lucru curios, bucatile lui Popovici-Banateanu alcatuite din Emi nescu sunt poezii in adevaratul inteles al cuvantului, in care “se canta iubirea cum nu s-a mai cantat de la Emi nescu” (Maiorescu). Iata din putinele-i poezii cateva exem ple de robie eminesciana (aleg versurile cele mai putin originale):

Iar din negura de veacuri blande stelele rasar
Dinspre codri, sfiicioasa, iese luna-ngandurata...
(Popovici-Banateanu — Seara de toamna)
Pan-ce izvorasc din veacuri stele una cate una
Si din neguri, dintre codri, tremurand s-arata luna...
(Eminescu — Scrisoarea III)
*
Eu ma simt atat de singur si atat de parasit.
(P.-B. — Seara de toamna)
Si suntem atat de singuri
Si atat de fericiti!
(Eminescu — Lasa-ti lumea...)
*
Caci tu nu mai esti aceeasi
Cu privire de eres.
(P.-B. — C u aducerile-aminte)
O, sopteste-mi — zice dansul — tu, cu ochii plini d-eres.
(Eminescu — Calin)
*
Si nici eu nu sunt ca-n vremuri
Cand atata ne iubiram...
E de mult — un veac, imi pare
De cand nu ne intalniram.
(P.-B. — C u aducerile-aminte), in care ideea, ritmul, tonul sunt versurile lui Eminescu
Dupa ce atata vreme...
*
Strans cu el de subsuoara
Se pierd dornici in gradina.
(P.-B. — Pe-al lui umar)

Si iesind pe usa iute, ei s-au prins de subsuoara.
(Eminescu — Scrisoarea IV)
Pare trupu-i ca se frange
Si din mijloc se indoaie.
(P.-B. — Pe-al lui umar)
Cand cu totului rapita
Se-ndoi spre el din sele.
(Eminescu — Fat-frumos din tei)
*
De vapaia rasuflarii
Se deschide a ei gura,
Sarutatul el ii fura
In ispita-mbratiserii.
(P.-B. — Pe-al lui umar)
Sarutari fara de numar
El ii soarbe de pe gura.
(Eminescu — Povestea teiului) etc.
Si in general, poezia Pe-al lui umar e o variatie pe tema poeziei lui Eminescu Povestea teiului.
In aceste cateva exemple se vad luate chiar expresii, versuri din Eminescu — si aceste cateva exemple nu ne dau tot imprumutul de expresii si de versuri.
Dar cititi poeziile lui Popovici-Banateanu si veti vedea ca limba, muzica, factura versului, procedeul de a imagi na, sentimentul, totul e ca in Eminescu... si uneori ca in
Vlahuta, alt reprezentant al curentului de care vorbim:
Nu-i vezi cum din intunerec se desprinde, cum s-arata.
(P.-B. — Du-te)

. . . . . . . . . . . al tau iubit
Se rupea din intuneric...
(Vlahuta — C e t e uiti cu ochii galesi?)
*
Te rugai asa fierbinte in genunchi langa-al meu pat:
Cand cu ochii seci de lacrimi, istovita de veghiat,
Doamne! Doamne! scapa-mi-l.
E nadejdea batranetii, singura mea mangaiere
Caci e bun, e bland, cuminte, si e toat-a mea avere,
Si mi-e singurul copil! etc.
(P.-B. — Matei), care e alcatuita din La icoana a lui Vlahuta. Apoi factura, de pilda, a versului:
Caci s-a pus atata vreme intre el si intre tine, din aceeasi poezie a lui Popovici, e factura versului:
Caci s-au pus atatea ganduri stavila-ntre el si tine.
(Vlahuta — Iertare) etc.
(Bineinteles ca nu intreaga opera poetica a lui Popo vici-Banateanu, atat de laudata — exagerat laudata — de
Maiorescu, e in gradul acesta influentata de Eminescu si
Vlahuta.)
Robia aceasta la un om sensibil si nu lipsit de talent se datoreste faptului ca Popovici-Banateanu a avut fon dul cel mai eminescian posibil. Inrudirea aceasta cu sufle tul lui Eminescu si, deci, si cu al lui Vlahuta l-a facut — n-avea decat jumatate de pas de facut —, l-a facut, asadar, sa traiasca poeziile lui Eminescu, sa-i para lui rau dupa aceea “care-l lasa cu fata spre perete prin straini”, sa nu-i

pese lui ca “astazi ea le seamana tuturor la umblet si la port” etc., intocmai ca si un adolescent aplecat spre aven turi care, citind romane in genul Rocambole, ajunge sa traiasca viata din acele romane. Si cand Popovici-Bana teanu a ajuns sa traiasca simtirile din Eminescu, natural ca le-a exprimat cu sentiment, cu pasiune chiar, dar ele erau, grosso modo, simtirile lui Eminescu, si deci a intre buintat expresii, “forme” ale lui Eminescu, si pe cat nu mai simtirea sa era deosebita de a lui Eminescu, pe atata a fost numai deosebita si forma.
Dar sa privim ceva mai adanc in acest proces psihic.
Dl Gherea zice ca Eminescu era mai inamorat de melancolia sa decat de femeia pricinuitoare a acestei melancolii. Faptul e neindoielnic, si dealtmintrelea, nu e o stare sufleteasca prea neobisnuita. Cum se explica aceasta iubire a propriei melancolii, aceasta idealizare a nesatisfactiei? Am vazut mai sus ca, din pricini deosebite, melancolia trebuia sa fie starea normala a lui Eminescu. Omul, insa, din pricina tendintei de adaptare, cauta vesnic sa ajunga la o impacare cu sine si cu imprejurarile. Sensibilitatea exprima natura intima a omului si ea nu numai ca influenteaza cugeta rea, nu numai ii da directie, ci chiar o produce, pentru ca sentimentul cere justificare. Daca sunt trist, trebuie sa ma conving ca am dreptate sa fiu trist: aceasta e adaptarea fiintei care sufere. Melancolia mea e justificata de cutare si de cutare pricini, deci e adevarata si justa atitudine sentimentala fata cu lumea. Asadar, lui Eminescu nu-i ramanea decat sa se impace cu melancolia sa, s-o idealize ze, sa se indragosteasca de ea, dupa cum, de pilda, crestinii nefericiti din veacul de mijloc au idealizat nefericirea, dupa cum un Dostoievski, neputand fi fericit, a ajuns la incheierea ca “numai in durere e fericire”. Si cand ideali

zarea aceasta a unui sentiment a avut la indemana o stra lucitoare inteligenta si un bogat material de cunostinte, a dat nastere acelei stralucitoare justificari, acelui minu nat avocatus diaboli, care nu e mai putin decat un sistem de gandire — acela exprimat in Sarmanul Dionis, in Ce zara, in Scrisoarea I etc., sistem budist si schopenhaue rian, dar care, cel putin in esenta lui, nu e imprumutat, caci asemenea lucruri nu se imprumuta —, justificarea sentimentului vine de la sine, si e foarte personala, ca si sentimentul. Filozofia, care rezulta din contemplarea obiec tiva a lumii externe, se poate imprumuta; aceea care jus tifica sentimentele, aceea... centrifuga, nu. Si daca budistii,
Schopenhauer si Eminescu seamana, aceasta inseamna ca aceleasi sentimente s-au justificat in acelasi chip. Impru muturile de detaliu ori chiar de formule, de sistematizare a gandirii, nu importa.
Aceleasi cauze produc, in aceleasi imprejurari, aceleasi efecte, si toti pesimistii nostri se complac in melancolie.
Melancolia e la dansii, daca mi se iarta expresia, a priori.
Toate aspectele vietii, toate intamplarile ei, noaptea inste lata, iubirea, primavara (chiar primavara, vezi Vlahuta; si mai ales primavara, caci ea e viata fata cu greutatea lor de a trai si cu dorinta lor de... Nirvana), toate vor fi prilej de melancolie, vor fi — vorbind in termeni psiho logici — expresia sentimentului lor de melancolie. De aceea, poetul isi va iubi mai mult melancolia dupa iubita sa, decat pe iubita sa.
Aceasta melancolie a fost exprimata genial in poeziile lui Eminescu. Urmasii sai au gasit in fiecare poezie a maestrului un gest al propriei lor melancolii. Ei au price put imediat “despre ce era vorba”. Melancolia lor s-a con topit imediat cu a lui Eminescu, a mai crescut deci, s-a

mai eminescianizat (in acest sens se poate vorbi, in adevar, de o influenta deprimanta a lui Eminescu), si cu cat a crescut, cu atat s-a tot “eminescianizat”, s-a manifestat tot mai mult prin expresia lui Eminescu, prin gesturile melancoliei lui Eminescu, adica prin forma lui Eminescu, prin versuri si imagini ca ale lui Eminescu.
Urmasii lui Eminescu au fost simbolisti. Pentru dansii cuvintele nu corespundeau cu ceea ce suntem noi obisnuiti sa intelegem prin ele, ci cu altaceva, cu o intreaga sentimen talitate. Si nu numai cuvintele, ci si imaginile si chiar procedeul de a face imagini, ritmul etc. “Luceferi-teferi”,
“cetini”, “genuna“, “dureros de dulce” si orice combinatie de doua adjective cu de la mijloc, anumite sonoritati ale ritmului iambic si trohaic al versului de 8 silabe etc. — au ajuns simboluri. “Luceafar-teafar” nu mai era egal cu corpul de pe cer si calitatea de a fi sanatos la trup ori la suflet, ci cuprindea o intreaga sentimentalitate, ca si “ge nuna“, ca si “dureros de dulce”, ca si cei patru trohei.
Toate aceste au ajuns simbolurile melancoliei, si in acest sens are dreptate Vlahuta cand pune influenta lui Emi nescu pe socoteala cuvintelor si a rimelor, dar in acest sens, ca simboluri ale melancoliei. Si atunci, aceste cu vinte nu mai sunt forma, ci fond plus forma, adica stari sufletesti exprimate... Ele nu fascinau pe eminesciani pen tru ca erau frumoase, ci pentru ceea ce simbolizau. Bine inteles ca fara calitatea de a fi frumoase ele n-ar fi putut transmite starile de suflet. Si cand cel mai netalentat poe tastru se punea la “masa lui de brad” si “cerea inspiratii de la calimara“, el, in realitate, isi scociorea sufletul sa scoata o simtire, si simtirea era melancolica, desi el era numai de 20 de ani, caci o sorbea din toata atmosfera timpului. Si atunci ii veneau imediat cuvintele magice

“luceferi-teferi”, care contineau in ele nu luceafar si teafar, ci o intreaga sentimentalitate. Si chiar daca un Popovici Banateanu n-a “trecut” niciodata “pe langa plopii fara sot”, el tot sincer a fost cand i-a cantat, pentru ca, in realitate, “plopii” au fost o expresie a melancoliei, melan colie pe care Popovici-Banateanu o simtea, fara indoiala.
Acesti poeti deja melancolici, altoiti cu melancolia lui
Eminescu, incepand a trai melancolia maestrului: expresia maestrului deveni expresia melancoliei lor, si simplele cuvinte ale maestrului capatara un prestigiu extraordinar, fiecare cuvant, fiecare intorsatura stilistica ascunzand oarecum o doza din acea melancolie. Si, daca voiti sa inte legeti mai bine ce inseamna a trai sentimentele altuia si ce inseamna prestigiul dat cuvintelor, cititi nuvela — tot a lui Popovici-Banateanu — D-ale tineretelor, in care un tanar inamorat vorbeste numai cu crampeie din Eminescu.
Din toate acestea rezulta ca nu forma lui Eminescu a fost cauza influentei lui, ba nici fondul, ci forma si fondul.
Si, dealtmintrelea, nici nu putea fi altfel, pentru ca, cum am mai spus, fond si forma sunt abstractii; in realitate, sunt unul si acelasi lucru, considerat din doua puncte de vedere, si in explicarea procedurii eminescianismului am vazut ca nu le putem separa.
Daca poeti din generatia noua ar fi scris in necunostinta unul de altul si toti in necunostinta de Eminescu, natural ca fiecare ar fi avut o forma deosebita, dar toate formele lor la un loc ar fi avut ceva comun — ca si fondurile, si toate laolalta, ceva comun cu forma lui Eminescu —, ca si fondurile. Caci, si aci iarasi rezumez materia altui articol, toti avand, pana la un punct, acelasi mod de a simti, ar fi perceput cam in acelasi fel lumea, de pilda i-ar fi impre sionat mai mult ceea ce e bland si linistit in natura si deci

din acest domeniu al naturii ar fi avut mai multe perceptii.
Cu alte cuvinte, materialul lor psihic ar fi fost conditionat de tonul lor psihic melancolic. Cand ar fi creat, ei ar fi combinat, pe baza sentimentului de melancolie, acest mate rial adunat pe baza aceluiasi sentiment. Imaginile si ritmul lor ar fi fost conditionate, produse chiar de acest senti ment. Metaforele lor, de pilda, ar fi avut ceva comun, pentru ca metafora e rezultatul unei asociatiuni prin simi laritate, pe baza unei impresii sau a unui sentiment: doua imagini, care se asociaza pe baza aceleiasi stari sufletesti, se redesteapta reciproc. Ritmul, apoi, nici el nu e “for ma” si nu e indiferent fata de continut. El e produs de sentiment. Cand tonul psihic ajunge la un diapazon inalt, capata ritm. In declaratiile infocate de iubire ale unui inamorat, zice Guyau, am putea surprinde inceputuri de versificare. Si cum e sentimentul, asa e si miscarea ritmi ca e expresiei. Eminescu a combinat, de pilda, in poezia
Melancolie, elemente din natura care l-au impresionat mai mult, care au persistat mai mult in mintea sa si care s-au grupat in jurul sentimentului de melancolie. Ceea ce era inrudit cu sentimentul acesta (luna, nourii, biserica in ruina, cariul etc.) l-a frapat mai mult si deci a fost in stare sa le reproduca mai usor: iar cand poetul a fost cuprins candva de acest sentiment ori cand l-a rechemat, in mintea lui a aparut ceea ce era inrudit cu acest senti ment, adica biserica in ruina etc. Si toti melancolicii (mai ales avand sufletele inrudite din cauza clasei, epocii, cultu rii etc.) vor fi impresionati cam de aceleasi lucruri si la toti melancolia va evoca in minte cam aceleasi lucruri. De aceea am afirmat ca poezia generatiei noi ar fi semanat cu a lui Eminescu, chiar daca poetii noi nu l-ar fi citit. Bine inteles ca ar fi semanat cu mult mai putin.

Dar contactul cu Eminescu are inca si mai multa insem natate prin faptul ca el a dat o filozofie, adica o justificare, si inca stralucitoare, acestei sentimentalitati. Cei mici s-ar fi plans mult si bine, ar fi incercat desigur sa dea justifi cari filozofice sentimentelor lor, dar nici unul n-ar fi ajuns unde a ajuns Eminescu. Ba chiar, cu toate ca au gasit justificarea gata, nu s-au ridicat pana la ea. Le-au lipsit inaltimea intelectuala si bogatia sufleteasca de a se ridica pana la justificarea creata gata. Si, in acest sens, iarasi se poate vorbi de influenta deprimanta a lui Eminescu.
Daca cele de mai sus sunt adevarate, atunci se intelege pentru ce Cosbuc n-a facut si nici nu poate face scoala, cum si de ce un curent Alecsandri, dorit de unele persoa ne, e imposibil. Nu-i vorba, unii versificatori dornici... de originalitate au cautat sa devina cosbuciani, dar au fost nesinceri, pentru ca generatia de azi nu poate avea starea sufleteasca exprimata de Cosbuc. Chiar acei care iubesc pe tarani, care sunt convinsi ca taranimea e nadejdea aces tei tari, nici ei n-au fost cosbuciani, ci cei mai incarnati eminesciani. Socialistii au cantat si ei regretul dupa ceva pierdut, si, cand au cantat pe taran, nu l-au cantat nici ei ca pe un om, ci ca ceva poetic, au cantat taranul-refugiu, cum au cantat natura-refugiu. Taranul a fost tratat ca o parte din natura, a fost o consolare de artificialitatea vietii de oras, n-a fost nici lumea normala a poetului, ca pentru Cosbuc, nici clasa care se ridica la lupta. Eminesci anii de toate felurile au fost taranofili in acest sens. Toti au poetizat taranul-refugiu, ca si natura-refugiu. Si cred ca acestei poetizari i se datoreste in buna parte socialis mul generatiei trecute.
Eminescianul a disparut de cativa ani. Se mai observa din cand in cand cate un intarziat, cate un demodat, dar acestia nu sunt din cei mai talentati.

A aparut un nou curent, sau asa ceva, un curent realist si decadent, stiu eu cum sa-i mai zic?, insa care desigur nu poate intra in genul literar numit poezie.
Am dat mai sus definitia poeziei dupa J. St. Mill. Pen tru problema tratata acolo, definitia era suficienta. Acum trebuie sa mai adaugam ceva.
Cugetarea critica, cercetarea rece e tarzie in istoria speciei omenesti. E nenaturala omului. Cugetarea primitiva e spontana, naturala, este iluzionare, misticism... Poezia insa este, ca si cugetarea normala si de toate zilele a omului primitiv, iluzionare si misticism; acesta e un adevar banal.
Cele mai umile mijloace ale poeziei, metafora si personifica rea, cand sunt sincere, de adevarat poet, sunt misticism, sunt inselare de sine, aruncare de val albastru peste reali tatea trista si rece. Iubita nu mai e o femeie ca celelalte, ea nu “le seamana la umblet si la port”: iluzie; copacii au suflet, vantul e sperios etc.: iluzionare si misticism...
Si — netrainicia acestei opinii nu infirma, dealtmintre lea, cu totul cele ce vor urma — placerea pe care ne-o face poezia se datoreste faptului ca scapam pentru un moment de povara cugetarii reci, pentru ca ne intoarcem un mo ment la chipul de a cugeta natural omului, la cugetarea primitiva, spontana, iluzionara si mistica, intocmai cum celor de la oras ne place natura, pentru ca gasim intr-insa mediul nostru firesc, al animalului primitiv, pentru ca ne intoarcem intr-insa dupa o lunga absenta... Dupa o absen ta de multe generatii, cat e vorba de rasa, si de multi ani, cat e vorba de individ.
Poezia e refugiul in cugetarea naturala omului.
Si atunci, “poetii” acestia de azi, care parca anume se pun sa ridice valul albastru de pe lucruri, sa analizeze sentimentul, sa scoata la iveala toate acele resorturi ale

sufletului, din lucrarea ascunsa a carora tocmai rezulta iluzia, sa vada in lacrimi o cutare combinatie chimica — si care simt cea mai mare placere sa ne arate subt iluzia amorului trebuinta bestiei si in bataia razelor de luna re flectarea razelor acelui corp incandescent numit soare — oamenii acestia stiintifici, ucigasii iluziei si ai misticis mului, in loc sa ne intoarca prin scrisul lor la acea cugetare care e poezia, ne silesc prin toate chipurile sa cugetam si mai rece si mai reflexiv la lucrurile naturii si ale vietii, ne ingreuiaza si mai mult povara cugetarii analitice re flexive.
Generatia tanara de pana mai daunazi s-a iluzionat.
Unii idealizau trecutul (romantismul pur eminescian), altii idealizau viitorul (romantismul viitorului, socialismul).
De la o vreme, generatia tanara (bineinteless, in alte exem plare) se obosi de idealizat trecutul si viitorul; curentul eminescian in literatura si socialismul in politica disparura in acelasi timp. Aceste doua curente romantice, tot atat de utopice, produse de aceeasi cauza, s-au nascut si au murit, fireste, in aceeasi vreme. Cand tinerimea s-a saturat de idealism si utopie, s-a aruncat asupra prezentului “trist si rece”, “s-a dus la Canossa” si a inceput si aici un fel de idealizare: idealizarea lipsei de ideal, a lipsei de iluzie, idealizarea disecarii sentimentelor. Obositi de utopie, reintorsi la prezentul trist si rece, care nu poate fi ideali zat, s-au aruncat cu toata furia impotriva iluziei si au inceput s-o disece cu scalpelele lor — pe aceasta dusmana.
Si atunci am vazut poeti (caci asa-si zic ei) versificand, in limba in care au scris Eminescu si Creanga, admirabila stratagema de a se baricada in lupanare impotriva lui
“Kamadeva”.