COSTACHE NEGRUZZI
Subiectul si compozitia nuvelei t2y19yp
“Numele lui Costache Negruzzi este legat de obicei de nuvela istorica
<Alexandru Lapusneanul>, care ar fi devenit o scriere celebra ca si <Hamlet>
daca literatura romana ar fi avut in ajutor prestigiul unei limbi universale.”
(G. Calinescu).
Aparuta in 1840, in primul numar al revistei “Dacia literara”, “Alexandru
Lapusneanul” este cea mai valoroasa nuvela istorica din literatura romana,
neintrecuta pana astazi, desi este una dintre primele incercari in acest sens.
Nuvela concentreaza in cateva pagini cei cinci ani ai celei de-a doua domnii
a lui Alexandru Lapusneanul (1564-1569), scotand cu vigoare in relief figura
acestui domnitor. Sursa istorica a constituit-o , pentru Negruzii, “Letopisetul
Tarii Moldovei” al lui Grigore Ureche. C. Negruzzi modifica insa unele
dintre datele cronicii lui Ureche in sensul sublinierii unor trasaturi ale personajelor.
Nuvela “Alexandru
Lapusneanul” este riguros construita, fiind
alcatuita din patru capitole, precedate de cate un motto:
“Daca voi nu ma vreti, eu va vreu…”,
“Ai sa dai sama, Doamna!”, “Capul lui
Motoc vrem…” si “De ma voi scula, pre
multi am sa popesc si eu…”.
Cele patru capitole ale nuvelei au fost asemanate cu actele unei drame, intrucat
fiecare capitol marcheaza clar unul dintre momentele subiectului.
In expozitie este prezentata sosirea lui Lapusneanul in Moldova cu vreo trei
mii de soldati, cu scopul de a-si recastiga scaunul.
Poposind intr-o dumbrava, aproape de Tecuci, patru boieri, vornicul Motoc, postelnicul
Veverita si spatarii Spancioc si Stroici, venira cu solie la Alexandru si anume
sa renunte la lupta pentru domnie. Dar acesta respinge solia boierilor si isi
afirma vointa de a limita puterea acstora. Dintre cei patru boieri, Motoc ramane
cu noul domnitor, sperand ca va castiga increderea acestuia.
Intriga, care in aceasta nuvela poate fi indentificata cu desfasurarea actiunii,
prezinta actiunile intreprinse de Lapusneanul impotriva boierilor si interventia
doamnei Ruxanda. Lapusneanul porunci sa se deie foc cetatilor Moldovei , exceptand
Hotinul, cu scopul de a imprastia boierii nemultumiti. Dar actiunile lui impotriva
boierilor nu se opreau aici, ci pentru cea mai mica greseala pe care acestia
o faceau, el ii omora prin taierea capului. Doamna Ruxanda, care nu mai suporta
plansetele sotiilor boierilor omorati, ii ceruse sotului ei sa puna capat crimelor.
Punctul culminant il constituie uciderea celor 47 de boieri si a lui Motoc.
Cei 47 de boieri au fost invitati la o masa data in cinstea lor de Lapusneanul,
dupa ce participasera la o slujba unde Alexandru isi ceruse iertare pentru uciderea
celorlalti boieri. La acea masa cei 47 de boieri au fost omorati de lefecii.
Norodul, care a aflat de uciderea boierilor, s-a strans la poarta curtii domnesti
si a cerut capul lui Motoc. Acesta, la porunca lui Lapusneanul, a fost aruncat
in mijlocul multimii care indata l-a facut bucati dupa care au inceput sa-l
ovationeze pe Lapusneanul.
Deznodamantul cuprinde moartea lui Lapusneanul. Acesta se mutase in cetatea
Hotinului unde se imbolnavise de friguri. Stroici si Spancioc, care nu mersera
la masa, deci nu fusesera omarati, o sfatuira pe Ruxanda sa-l otraveasca pe
sotul ei. Aceasta puse otrava in apa domnului Moldovei, iar acesta muri in chinuri,
fiind obligat de Stroici si Spancioc sa bea si resturile din pahar.
La sfarsitul nuvelei autorul precizeaza ca Alexandru Lapusneanul a fost ingropat
la manastirea Slatina si acolo se vede si astazi portretul lui si al familiei
sale.
Caracterizarea personajelor
ALEXANDRU
LAPUSNEANUL
In centru actiunii scriitorul il aseaza pe domnul Moldovei, toate celelalte
personaje, ca si actiunile prezentate, sunt orientate spre reliefarea caracterului
acestuia.
Apreciat constant drept un erou romantic, prin calitati de exceptie si defecte
extreme, construit pe baza antitezei romantice (Lapusneanul-Ruxanda), prin observatia
atenta a psihologiei personajului, Negruzzi realizeaza un personaj complex,
bine individualizat.
Nuvela urmareste ultimii ani de viata ai personajului al carui nume il poarta,
concentrandu-se asupra schitarii caracterului sau. Desi Alexandru Lapusneanul
apare ca intruchipare a tiranului crud si sangeros, totusi figura lui nu este
lipsita de complexitate.
Scopul politicii lui Lapusneanul este de a spori autoritatea domnitorului prin
ingradirea puterii marilor feudali, a boierilor. De asemenea, el isi pierduse
increderea in boieri cand fusese tradat de ei in prima lui domnie: “a…i
eu ii cunosc pre boierii noastri, caci am trait cu dansii”, ii spuse Lapusneanul
vornicului Bogdan la intrarea in tara, iar boierilor trimisi de Tomsa in solie
le replica: "Voi mulgeti laptele tarii, dar au venit vremea sa va mulg
si eu pre voi”.
Prin puterea de evocare a dialogului, printr-o fina observatie a gesturilor,
a mimicii se dezvaluie toata miscarea psihologica a viitorului tiran inca din
primul capitol. Scena dialogata a intalnirii dintre Alexandru Lapusneanul venit
sa urce pe tronul Moldovei pentru a doua oara si solia de boieri alcatuita din
vornicul Motoc, postelnicul Veverita, spatarii Strioci si Spancioc contureaza
conflictul puternic dintre domni si boierii tradatori, evidentiind trasatura
fundamentala a lui Alexandru: vointa neclintita de a domni ca un autocrat, impunandu-si
ferm autoritatea tiranica.
Lapusneanul ii primeste protocolar si rezervat, “silindu-se a zambi”.
Atitudinea boierilor exprima o oarecare independenta, caci “se inchinasera
pana la pamant, fara a-i saruta poala dupa obicei”.
Replicile se succed viu, punand in evidenta siguranta de sine si atitudinea
provocatoare a domnului, care-i face pe dusmanii sai sa-si dezvaluie intentiile
adevarate si ostilitatea. Ultima parte a dialogului declanseaza raspunsul invaluit
in viclenie a lui Motoc si raspunsul dur, ferm, autoritar, incarcat de furie
si ura abia stapanita a lui Alexandru, dar exprimat in replici scurte, taioase,
care pun in lumina trasaturile esentiale ale acestuia: impulsivitatea, firea
violenta, fara scrupule in politica, neingaduinta in infruntarea cu boierii.
Cuvintele au ramas memorabile: “Daca voi nu ma vreti, eu va vreu, …
si daca voi nu ma iubiti eu va iubesc pre voi, si voi merge ori cu voia, ori
fara voia voastra”.
Pentru a-si realiza obiectivul, Lapusneanul se comporta machiavelic: se casatoreste
cu Ruxanda, fiica lui Petru Rares, nu din dragoste, ci “ca sa traga inimile
norodului”, in amintirea caruia staruia inca figura luminoasa a fiului
lui Stefan cel Mare; se foloseste de Motoc spre a atrage asupra acestuia nemultumirea
poporului; le promite boierilor impacare si ii invita la masa cu gandul de a-i
ucide.
Ruxanda are o fire gingasa si suava si este miloasa. Ea ar fi fost in stare
sa-l iubeasca pe Lapusneanul daca ar fi gasit la el putina “simtire omeneasca”.
Ea il roaga sa inceteze cu crimele deoarece nu mai vrea sa auda sotiile boierilor
omorati plangand la usa ei.
Lapusneanul ii promite ca-i va oferi un leac pentru spaima ei, deoarece Ruxandei
ii era frica de capetele omenesti ce se gaseau in fata portii. Acest leac de
frica oferit doamnei pune in lumina un domn absolut, un tiran al epocii medievale.
Justificate pana la un punct de conditiile istorice si de politica sa, violenta
si cruzimea lui Lapusneanu depasesc totusi limitele normalului, personajul fiind
prezentat ca un sadic si ca un psihopat. El are o fire impulsiva: vrea sa-l
loveasca pe Spancioc cu maciuca, duce mana la jungher atunci cand domna Ruxanda
ii reproseaza crimele. Viclean si abil, personajul stie insa sa-si stapaneasca
aceste impulsuri, modificandu-si comportamentul si inducandu-i in eroare pe
ceilalati.
Interogatiile su exclamatiile personajului, retezarea taioasa a vorbelor interlocutorului
sau, succesiunea rapida a raspunsurilor lui Lapusneanu exprima ritmul starii
sufletesti a personajului, vorbirea lui devenind dramatica, traita la cele mai
inalte cote ale simtirii omenesti. Cu o intuitie psihologica remarcabila, Negruzzi
isi lasa personajul sa se dezlantuie intr-o furie si manie galgaitoare, subliniind
paroxismul trairii prin amanunte fizionomice: “Radea, muschii i se suceau
in rasul acesta, si ochii lui hojma clipeau”. Lapusneanul dovedeste o
cunoastere sigura asupra oamenilor, dar si o abilitate politica evidenta, crutandu-l
pe Motoc pentru incercarea de a-l insela din nou, pentru ca ii este trebuitor
“ca sa se mai usureze de blastemurile oamenilor”. Scena aceasta
adauga alte trasaturi ale domnitorului: duritatea, luciditatea, ironia necrutatoare.
Partea a III-a, cea mai dramatica din nuvela, incepe printr-o liniste si atmosfera
cuvioasa de sarbatoare, la mitropolie, unde domn si boieri se adunasera pentru
ascultarea liturghiei. Scena este pregatita minutios, realizand contrastul cu
uciderea celor 47 de boieri.
Scriitorul isi avertizeaza cititorul: “impotriva obiceiului sau, Lapusneanul,
in ziua aceea, era imbracat cu toata pompa domneasca… Nici o arma nu avea
alta decat un mic junghi cu plaselele de aur, iar printre bumbii dulamii se
zarea o zea de sarma”.
Urmatorea fraza tensioneaza momentul si invaluie totul intr-o atmosfera miraculoasa:
“Spun ca minutul acela el era foarte galben la fata, si ca racla sfantului
ar fi tresarit”.
Este momentul in care Lapusneanul domina magistral, stapan fiind al artei disimularii.
Personajul este un excelent actor, dovedind inteligenta, tact, un echilibru
interior desavarsit.
In momentul in care boierii sunt invitati la masa, Stroici si Spancioc, dand
dovada de inteliganta si intuitie, hotarasc sa nu plece la ospat.
Scena uciderii boierilor, a dialogului dintre Lapusneanul si Motoc, retrasi
“langa o fereastra”, capata viata intr-un tablou plin de miscare
ce se deruleaza parca aievea. Cinismul lui Lapusneanu -; “El radea”,
si groaza lui Motoc care se silea “a rade ca sa placa stapanului”,
simtindu-si “parul zburlindu-i-se pe cap si dintii sai clantanind”,
sporesc dramatismul.
Luciditatea, sangele rece, tonul sarcastic in fata scenei sangeroase la care
asista, comportamentul dispretuitor si cinic fata de Motoc pierit de groaza,
dezvaluie un om diabolic. Lapusneanul are placerea sadica de a chinui sufletul
vornicului ticalos care-l tradase si de care acum nu mai avea nevoie. El se
leapade de el, potolind astfel multimea “burzuluita”, fara sa clipeasca,
dintr-un calcul lucid.
Lapusneanul este inzestrat cu o mare mobilitate a sentimentelor, caracteristica
fiintei umane. In scena finala a bolii si a otravirii sale, personajul traieste
cu intensitate atat umilinta cat si revolta impotriva celor care l-au otravit,
apoi groaza in fata mortii.
In caracterizarea personajului, C. Negruzzi da dovada de obiectivitate. Personajul
ni se infatiseaza prin faptele, gesturile si cuvintele sale, interventiile directe
ale autorului fiind minime. Predomina naratiunea si dialogul. Exceptie de la
obiectivitate fac doar cateva interventii in care autorul isi exprima atitudinea
sau citeste gandul personajului mai mult decat s-ar putea ghici din comportarea
sa: cand caracterizeaza scurtul discurs din biserica “aceasta desantata
cuvantare”, cand ghiceste ca Lapusneanul “mediteaza vreo noua moarte”.
In rest stilul este obiectiv, iar personajul se caracterizeaza singur ori prin
intermediul altor personaje (de exemplu, se spune ca doamna Ruxanda nu-l iubeste
intrucat nu are “simtire omeneasca”.
MOTOC
Tradator si las, viclean, lipsit de demnitate, egoist si intrigant, Motoc intruchipeaza
tipul boierului feudal menit sa justifice cruzimea domnului.
RUXANDA
Este un personaj romantic, realizat pe baza antitezei, are un rol bine determinat
in intriga riguros construita a nuvelei.
MITROPOLITUL TEOFAN
Se caracterizeaza prin siretenie, sugerandu-i doamnei Ruxanda sa-si otraveasca
sotul fara a se implica el insusi si lasand sa cada toata vina asupra ei.
PERSONAJUL COLECTIV
Observator patrunzator, autorul caracterizeaza magistral
personajul colectiv. Pentru prima data in literatura romana,
C.
Negruzzi surprinde psihologia colectiva. Multimea
adunata sub zidurile palatului nu reuseste la inceput
sa-si formuleze revendicarile decat intr-un mod vag, dar,
in momentul in care cineva pronunta numele lui Motoc,
toate nemultumirile individuale se cristalizeaza in jurul
acestui nume.
Stilul este obiectiv. Rareori intervine autorul cu cate un calificativ (“marsavul”,
“ticalosul”). Predomina naratiunea si dialogul pe fondul realist
al actiunii. Prin reconstituirea istorica, prezentarea unui erou de exceptie,
utilizarea antitezei, spectaculosul nuvelei, opera lui Negruzzi apartine romantismului.
Sobrietatea stilului, obiectivitatea relatarii, concizia sunt trasaturi clasiciste
ale nuvelei. Limbajul, cu elemente de factura populara, este plastic si expresiv
(“gloata”, “norod”, “sarind ca un om ce calca
pe un sarpe”). Ridicandu-se peste stilul cronicaresc, Negruzzi retine
numai atmosfera scrisului clasic (“plecara de fuga”, “dasa
larma”, “burzuluisera”, “sa nu ne mai zapaceasca”),
culoarea locala: descrierea salii de ospat, a vestmintelor.
“Prin nuvela <Alexandru Lapusneanul>, Negruzzi devine primul scriitor
epic de seama al literaturii noastre.” (Tudor Vianu).
