Mihai Eminescu este poetul cel mai reprezentativ al literaturii romane, “poetul nepereche”, creator al unei opere care strabate timpul cu forta nealte-rata, traind intr-o perpetua actualitate. k8u2ux
Prin tot ce a creat, Eminescu a produs un efect de modelare profund si de durata, a facut ca toata poezia acestui secol sa evolueze sub auspiciile geniului sau, iar forma infaptuita de el a limbii nationale sa devina punctul de plecare pentru intreaga dezvoltare ulterioara a vesmantului si cugetarii romanesti. Influenta coplesitoare a poetului avea sa vina din inaltarea filozo fica si din frumusetea expresiva a unei opere exemplare ce a jalonat, sinteti-zandu-le, principalele elemente de recunoastere a spiritualitatii nationale, in afara careia nu exista creatie durabila. El insusi s-a proiectat cu vointa si ne clintire in sfera specificului romanesc, spre care a adus intrgul orizont de inte ligenta si sensibilitate europeana.
Opera lui Eminescu isi articuleaza universul de cuget si simtire in jurul catorva teme si motive esentiale, care se constituie ca ipostaze lirice ale acele-iasi priviri asupra omului ca fiinta cosmica, sau ca fiinta a naturii, a omului ca fiinta a istoriei, sau ca fiinta a dragostei.
Ca la toti marii poeti romantici, dragostea si natura sunt teme permanente si in creatia lui Eminescu. Natura este cadru fizic pentru toate gesturile poe-tului, de la atitudinea meditativ-filozofica la cea erotica. Infatisarea ei se consti-tuie pe doua dimensiuni esentiale: una terestra, cealalta cosmica, aflate de cele mai multe ori in interferenta.
Mihai Eminescu e in primul rand un tulburator poet al spatiului cosmic, prezentat fie in mari proiectii ale genezei sau stingerii universale, fie prin multi-mea elementelor cosmice care impregneaza parca intreaga opera.
In al doilea rand, Eminescu este un cantaret frenetic al naturii terestre in vesnica rotire a anotimpurilor. Este o natura cu un contur precis geologic si floral, salbatica si deopotriva familiara, mitica -; prin aspectele ei paradisiace si luxuriante; umana, calda, intima, ocrotitoare -; prin componentele ei sufletesti.
Dragostea, poate mai mult ca la alti poeti, se afla intr-o permanenta con sonanta cu natura. Natura este stare de suflet, in sensul ca infatisarea ei este dictata de sentiment. Acolo unde dragostea apare ca un vis frumos de fericire cadrul fizic este al unei naturi incantatoare, de basm: vara e in toi, ierburile au fragezime, sunetele si culorile se armonizeaza. Cand dragostea s-a stins, senti-mentului de dezamagire ii corespunde o natura sumar schitata, cu plopi stin-gheri, cu ceturi, brume si plopi cu intinderi boreale, albe, nemiscate si reci.
Natura si dragostea, doua din temele fundamentale ale creatiei emines-ciene reflecta romantismul operei lui Eminescu. Cantare naturii, ilustrata de poeti ca Novalis, Lenau, Leopardi, Lamartine sau Victor Hugo, se regaseste si la Eminescu in gesturile tipice ale poeziei europene: contemplare detasata, cufundare in fiinta metafizica a naturii, concordanta a eului cu natura, evadarea in natura, consolarea prin natura. Darin imaginea poetica a naturi eminesciene apar toate elementele spatiului romanesc pe care sensibilitatea poetului le-a perceput dintr-un lung exercitiu al iubirii pamantului natal.
In lirica lui peisagistica, Eminescu nu merge pe linia lui Alecsandri, nu descrie tablouri cu valabilitate de sine statatoare, nu creeaza pasteluri. Natura are la el o alta functie: incadreaza si potenteaza un sentiment, o idee, o atitudine; participa la crearea unui spectacol poetic, devine paradis in poezia erotica, personaj care “face teoria spetelor vesnice” in Revedere, realitate metafizica in Mai am un singur dor. Exista o geografie eminesciana cu o configuratie solara si alta nocturna. Poetul canta codrul, izvoarele, lacul, cararile. Ochiul lui cuprinde dealul, vaile inguste si aburite, “campiile asire” sau “intunecata mare” peste care vegheaza luna, stelele, soarele, luceferi, bolta senina, unde se aud apele murmurand si florile de tei cazind in parul indragostitilor. Exista, de ase menea, o flora specifica. Natura devine adesea stare de suflet pentru dorul eminescian, cel care aduce prin sursele sale folclorice nota cea mai nationala a universalitatii poporului roman.