Având în vedere, aşadar, că nihilismul apare în contextul lumii creştine, că esenţa şi lucrarea acestuia sunt negarea sau lupta pentru disoluţia tuturor formelor de viaţă creştină, prin aceasta explicându-se şi nocivitatea extremă a acestei mişcări, soluţia nu poate fi alta decât întoarcerea, în mod conştient, la creştinism şi, subliniem, mai ales la tot ceea ce înseamnă credinţă, învăţătură şi mod de viaţă creştin. Nu includem aici creştinismul intelectual sau pe cel pietist de tip sectar.
Războiul prin care trece omul modern este mai mult decât unul cultural, este un război religios. Nietzsche, ca şi alţi mari nihilişti ai secolului al XIX-lea, afirma acest lucru, învinovăţindu-L pe Hristos Fiul lui Dumnezeu că a propovăduit această religie a smereniei, a dragostei, a iertării, a fidelităţii, şi nu pe aceea care ar fi trebuit, după mintea lor, să fie adevărata religie, cea a supraomului, o religie a trufiei, a puterii şi violenţei, a urii, a răzbunării şi a desfrâ¬nării.
Cei care l-au continuat pe Nietzsche, din precauţie sau pentru eficientizarea propagandei, nu au mai afirmat deschis, pe faţă necredinţa sau ura faţă de Dumnezeul creştinilor, însă, folosindu-se de ştiinţă şi tehnologie sau de alte teorii la modă ca de nişte arme, în numele progresului, au invadat lumea creştină cu o mulţime de idei, atitudini şi mijloace ce promovează nihilismul. Mass-media şi în special televiziunea au accelerat mult procesul de substituire a vechilor valori creştine, de înlăturare a ierarhiilor, d
e transformare a întregului mod de viaţă creştin sau de desfigurare al acestuia, deşi nu a cerut oamenilor să-şi lase credinţa decât doar în rare cazuri, în mod explicit.
Astfel, treptat, omul modern se vede tot mai singur, mai bolnav şi neputincios, mai infirm sufleteşte şi trupeşte într-o lume în care i s-a promis totul, chiar că va fi propriul dumnezeu (vezi antropocentrismul) , dacă se va lăsa de trecut, de tradiţii, de valori sau ierarhii, de tot ce ţine de ordinea creştină a lumii, şi unde s-a trezit că nu-i mai rămâne, în fond, decât să viseze în faţa televizorului, să se predea consumului de droguri, erotismului sau altei experienţe evazioniste, ca să uite de propria neîmplinire şi să nu înnebunească.
Într-un astfel de context, scufundat într-un mediu care îşi pierde din ce în ce mai mult orice urmă de normalitate, lipsind criteriile şi călăuza, singura soluţie care poate fi găsită este întoarcerea la credinţă şi lupta cu toată puterea împotriva ofensivei nimicului.
Faptul că rezolvarea la criza prin care trece omul modern poate fi găsită doar în creştinism, şi nu într-o altă religie, cultură sau teorie rezultă cu claritate din observaţia făcută anterior, şi anume că viaţa creştină este modul de viaţă potrivit firii sau că în acest mod de viaţă omul se poate desăvârşi, putând valorifica la maximum potenţialităţile cu care este înzestrată fiinţa umană. Cum ar fi posi¬bilă, de exemplu, vindecarea de nihilism printr-o practică sau într-o învăţătură orientală, care-l face pe adept să se simtă în timpul meditaţiei ca în transa produsă de drogul psihedelic (LSD) sau ca în faţa televizorului, şi care-i cultivă acestuia o stare uşor recognosci¬bilă în practicile nihiliste? Ar fi capabilă o astfel de religie să-i configureze un sistem motivaţional normal, să-i dea omului sens în lume, puterea să lupte în viaţă pentru atingerea obiectivului propus, când doctrina acesteia învaţă că tot ce se întâmplă în lume este lipsit de sens, iluzoriu şi că idealul este să fii pasiv şi să-ţi sfârşeşti viaţa meditând la nimic (nirvana) şi cerşind?
Rezultatele acestei educaţii aplicate pe mulţi dintre copiii televizorului sau ai generaţiei anilor '70 din America, deşi sunt cunoscute, sunt foarte puţin popularizate. Mulţi, îmbrăţi¬şând această religie au ajuns să sfârşească în mizerie şi degradare ori cerşind pe străzile Occidentului, ori în îndepărtata Indie. Ce eficacitate ar avea, de asemenea, improprierea unei religii africane sau din altă parte a globului, în care libertinajul erotic şi magicul sunt considerate experienţe religioase? Nici cultele mai apropiate de creştinism nu l-ar putea ajuta prea mult pe omul contemporan s se vindece de rănile şi de sechelele nihilismului. Mahomedanismul, spre exemplu, nu-l poate vindeca pe om de ură sau de violenţa pe care i le-a hrănit nihilismul, atâta timp cât nu propovăduieşte iubirea faţ&# 259; de toţi oamenii sau nu-l poate înfrâna pe individ de la libertinajul erotic.
Teoriile moderne psihologice şi filozofice se dovedesc a fi mult mai neputincioase decât religiile vechi, deoarece acestea se nasc în capul unor oameni şi sunt limitate doar la experienţa acestora (câteva zeci de ani), care nu înseamnă nimic faţă de experienţa multi¬milenară a omenirii. Ele sunt influenţate de un anumit orizont de cunoştine, de slăbiciunile acelui om sau chiar de spiritul nihilist al timpului în care trăieşte. În trecut, când boala nihilismului era încă la început, anumite corecţii culturale bazate pe bunul-simţ mai puteau poate face ceva, astăzi însă, haosul este atât de mare, încât cu greu mai pot fi legate coerent lucrurile.
Credinţa este o problemă de libertate şi aceasta mai cu seamă în creştinism. Dumnezeu nu-l forţează pe om să facă binele, să facă numai cele ce-i sunt de folos în viaţă. Astfel, a arăta cu degetul către creştinism ca unica soluţie pentru omul contemporan poate să pară o constrângere deloc potrivită acestei credinţe, o semnificativă violentare a libertăţii. Trebuie însă observat un paradox. Într-o societate tradiţio¬nală, modul de viaţă al oamenilor era suficient de sănătos (aceasta mai cu seamă în lumea creştină, unde stilul de viaţă era pătruns de normele învăţăturii lui Hristos), încât să permită alegerea liberă a unei alte religii fără ca prin aceasta să fie puse în pericol, într-un grad atât de mare, sănătatea mentală şi biologică a fiinţei umane. Odată însă cu ofensiva nihilismului, cu extinderea şi împuternicirea acestuia în întregul mod de viaţă al lumii moderne, se îngustează tot mai mult posibilitatea de opţiune a indivizilor. Boala a avansat atât de mult, criza în care se află omul contemporan este atât de gravă, încât acesta nu-şi mai poate permite să greşească.
Paradoxul constă în aceea că tocmai nihilismul, cel care luptă, de fapt, să-l îndepărteze pe om de Dumnezeu, acutizând criza reli¬gioasă şi existenţială a omului modern, nu îi mai permite acestuia să fie căldicel, adică să-şi limiteze credinţa numai la nivelul convingerilor, poate doar intelectuale, ci-l obligă la o alegere fermă şi rapidă.
Prin urmare, consecinţele nihilismului, cultura libertinismului îi reduc omului libertatea de a alege în sensul că, în mod paradoxal, îl constrâng ori să aleagă antidotul cel mai puternic pentru neutralizarea virusului nihilist - credinţa şi viaţa creştină -, ori să se lase pradă degradării continue şi bolii ce ajunge adesea până la moarte.
Efectele televiziunii asupra vieţii religioase a oamenilor, ca şi mijloacele duhovniceşti pe care le avem la îndemână pentru a ne curăţa de reziduurile culturii nihiliste şi a ne elibera de tirania televizorului vor fi tratate în urmă¬toarele două volume ale cărţii: Revrăjirea lumii prin televizor şi Convorbire cu părinţii atoniţi.