TIPURI DE PERSONALITATE IN DETERMINAREA BOLILOR

CONCEPTUL DE PERSONALITATE
Orice încercare de definire a personalităţii se loveşte de enorme dificultăţi, generate, pe de o parte, de gradul deosebit de generalitate al noţiunii, iar pe de altă parte, de nevoia de sinteză pe care orice definiţie o presupune.
Personalitatea umană constituie direct sau indirect terenul de intersecţie al multor discipline ştiinţifice, este un univers care incită permanent la cunoaştere, dar care niciodată nu poate fi epuizat. Goethe considera că suprema performanţă a cunoaşterii ştiinţifice este cunoaşterea omului. Ideea este justificată atât prin complexitatea maximă a fiinţei umane, cât şi prin faptul că omul reprezintă valoarea supremă pentru om.
Între pesimismul lui Nietzsche, care afirma că omul este animalul care nu poate fi niciodată definit, şi viziunea axiologică a lui Protagoras care spunea că omul este măsura tuturor lucrurilor, se naşte neliniştitoarea întrebare - cum să evaluezi ceva care nu este măsurabil?
Dacă pentru alte domenii această întrebare poate să rămână retorică, pentru psihiatrie, psihopatologie şi psihologie clinică, care operează cu modelul medical, ea trebuie cu necesitate să-şi găsească un răspuns. Acest răspuns devine extrem de complex în contextul creşterii vertiginoase a volumului informaţiilor ştiinţifice, care determină o viziune multidimensională, prin care realitatea nu poate fi cunoscută decât prin interpretările interdisciplinare, sistemice, ale contextelor, ansamblurilor.
Cu toate că se pot i
nventaria aproape tot atâtea definiţii asupra personalităţii câte teorii psihologice există, se poate stabili totuşi un oarecare consens asupra unui număr de noţiuni, care sunt în genere cuprinse în orice definire şi descriere şi pe care vom încerca să le trecem în revistă:
- personalitatea este un concept global, o structură care nu se poate descrie decât prin elementele sale structurale;
- ea are un anumit grad de permanenţă, o dinamică şi o economie proprie;
- este rezultanta dezvoltării potenţialităţilor înnăscute într-un mediu de dezvoltare precizabil din punct de vedere socio-cultural;
- dezvoltarea personalităţii este secvenţială.
Subliniem însă încă o dată că abordarea acestor puncte de referinţă diferă după şcoală, atât în privinţa sensului acordat, cât şi a ponderii ce li se aplică în cadrul personalităţii.
Menţinându-ne punctul de vedere că pentru o ordonare axiologică trebuie să preexiste o cunoaştere suficientă a noţiunii de valorizare, vom trece în revistă principalele grupe de teorii cu privire la personalitate, urmărind în principal aspectul structural, aspectul dinamic şi genetic puse în evidenţă de acestea, situate la interferenţa medicinii cu psihologia.
Teorii neobehavioriste - obiectiviste, încearcă să explice fenomenele psihologice prin extrapolarea rezultatelor psihologiei experimentale şi psihofiziologiei. Analizând rolul structurant al mediului în constituirea personalităţii, integrând reflexologia pavloviană, behaviorismul watsonian şi teoria învăţării a lui Thorndicke, neobehaviorismul elaborează, prin Dollard şi Miller, teorii ale personalităţii de tip stimul-răspuns. Ei consideră ca element structurant major al personalităţii - obişnuinţa, care ar însemna o legătură între stimul şi răspuns. Rezultatele obişnuinţelor învăţate în cursul dezvoltării ar fi personalitatea individuală, a cărei dinamică ar fi asigurată de către pulsiuni; acestea furnizează energia necesară activităţii, fără să fie determinate de un scop.
Orientarea către un scop anumit se datorează învăţării, care fixează ca scop obiectele a căror obţinere permite scăderea tensiunii pulsionale.
Dezvoltarea personalităţii este văzută, de aceste teorii, ca o modificare a reflexelor specifice prin învăţare; elementele caracteristice ale învăţării ar fi: pulsiunea, semnul, răspunsul şi întărirea sau recompensa.
Dezvoltarea psihologică se supune, printre altele, legilor extincţiei (absenţa întăririi duce la dispariţia obişnuinţei) şi generalizării (transferarea unor răspunsuri la semne asemănătoare cu semnul iniţial).
Folosirea limbajului ca vector al învăţării, leagă personalitatea individuală de factorii sociali şi culturali, al căror produs este.
Teoriile neobehavioriste accentuează rolul determinant al învăţării precoce şi al frustrărilor secundare, văzute ca obstacole în calea obţinerii satisfacţiei şi al noţiunii de conflict, văzut ca un obstacol activ, intern sau extern, într-o situaţie frustrantă secundară.
Teorii psihodinamice - psihanalitice, care analizează personalitatea ca o istorie a devenirii pulsiunilor primare, obţinând o viziune longitudinală a individului, coerentă în dinamica ei.
În sistemul topic elaborat de Freud în 1920, personalitatea este împărţită în trei instanţe:
Id-ul - polul pulsional al personalităţii, rezervorul dispoziţiilor ereditare şi al energiei pulsionale.
Ego-ul - instanţa centrală a personalităţii, domeniul percepţiilor şi proceselor intelectuale, având rol de autoconservare; el funcţionează după principiul realităţii şi corespunde gândirii colective, raţionale şi socializante. Este o instanţă mediatoare care armonizează influenţele contradictorii ale Id-ului şi Superego-ului şi elimină dintre stimulii lumii exterioare pe cei pe care-i consideră periculoşi pentru unitatea persoanei.
Superego-ul este constituit din tot ceea ce educaţia aduce individului: interdicţii, ierarhii de valori, exigenţe, care-l fac elementul centralizator al personalităţii. El îşi manifestă existenţa prin conştiinţa morală, autocritică, sisteme de valori, interdicţii, rămânând totuşi, în parte, inconştient.
Dinamica personalităţii este asigurată de modalităţile de distribuţie a energiei între cele trei instanţe psihice enunţate, o distribuţie corectă asigurând echilibrul personalităţii. Funcţionarea corectă a Ego-ului care-şi utilizează energia pentru controlul Id-ului şi Superego-ului, adică pentru îndeplinirea funcţiei sale de stingere a conflictelor, este asigurată şi de o serie de mecanisme de apărare care îl ajută să evite angoasa generată de diferitele conflicte cu care este confruntat. Aceste mecanisme ar fi: introiecţia, proiecţia, refularea, sublimarea, condensarea, fantezia. În această teorie, evoluţia personalităţii este văzută ca stadială, într-o evoluţie numită libidinală, constând în următoarele etape: stadiul oral, stadiul sadic-anal, stadiul falic, perioada de latenţă, faza genitală. Fiecare etapă are o anumită dominantă (ale cărei caracteristici se găsesc şi în etapele ulterioare, dar cu o importanţă diminuată), evoluţia făcându-se progresiv printr-o diversificare a modalităţilor de funcţionare.
Teorii sociale - consideră că mediul social şi cultural sunt factori predominanţi ai organizării personalităţii. Pornind de la datele aduse de observaţiile comparative ale interacţiunii dintre om şi societate (studii pe gemeni, studiile performanţelor de grup, studiul unor grupuri etnice, sociale), autorii acestor teorii încearcă să evidenţieze şi să cuantifice într-o oarecare măsură influenţele socio-culturale din structura personalităţii.
Intervenţia unor serii de factori sociali, economici, axiologici, etico-morali, microsociologici, şi-ar pune amprenta comună pe toţi membrii unei culturi, sub forma unei personalităţi de bază (Kardiner A.).
Acest fond psihologic comun ar cuprinde:
- tehnici de a gândi, explica şi înţelege realitatea;
- sisteme de securitate (apărarea contra angoasei născute din frustrare);
- un sistem comun de credinţe, ritualuri, mituri.
Dinamica personalităţii ar fi creată de presiunea culturală şi de dorinţa de securizare a individului în interiorul unei culturi anumite.
Dezvoltarea personalităţii către "personalitatea de bază" se face prin identificarea treptată cu modelele grupului.
Teoriile moderne asupra personalităţii părăsesc în primul rând viziunea statică asupra personalităţii, încercând să o explice prin structurile ei active. Ele abandonează determinismul rigid, biologizant sau socializant, acordând personalităţii un caracter de sistem biopsihosocial.
Personalitatea umană nu se poate forma şi dezvolta armonios fără ereditate naturală, fără influenţe educaţionale şi culturale corespunzătoare.
În ceea ce priveşte primul factor - cel ereditar - nu se poate vorbi de o moştenire a unui conţinut psihic (asemănările caracteriale dintre părinţi şi copii sunt rezultatul influenţei durabile, conştiente sau inconştiente). Există însă şi predispoziţii native sau naturale, polivalente care se pot dezvolta în diferite direcţii.
Mediul social influenţează dezvoltarea psihică în mod direct, prin contactele personale: în familie, şcoală, colectivităţi diverse, sau indirect: prin mass-media. Linton A. susţine pe bună dreptate că, din punct de vedere al individului, cultura societăţii în care se integrează constituie ereditatea lui socială. Pârghia de acţiune a mediului asupra formării personalităţii este educaţia.
În aceste condiţii, dezvoltarea psihică este neliniară, orice experienţă umană pe care copilul o asimilează, nu vine să se adauge celor anterioare, ci le modifică pe acestea şi este modificată la rândul său; rezultatul nu este numai o acumulare, ci mai ales o reorganizare, o modificare a raporturilor şi perspectivelor. Dezvoltarea psihică poate fi privită ca o alternanţă temporară de faze de echilibru, de stabilitate, cu perioade de criză caracterizate de modificări profunde.

după Compton BR, Galaway B (Social Work Processes)

Ca nivel suprem de exprimare sintetică a existenţei psihice, marcată de unicitatea ireductibilă şi irepetabilă a fiinţei umane, personalitatea desemnează o "organizare unitar-dinamică a celor mai reprezentative trăsături ale individului plenar dezvoltat şi integrat"
Diferenţierea conţinutului de potenţialitatea acestuia, a fundalului de imagine, ni se pare logică şi întemeiată, deoarece personalitatea este structura de rezistenţă longitudinală a vieţii psihice, actualizată în secţiune transversală de conştiinţă.
Lăzărescu M. consideră persoana umană ca infinită şi insondabilă până la capăt atât în esenţa, cât şi în concreteţea ei. Cu toate acestea, ea poate fi circumscrisă folosind diverse perspective în sesizarea unei structuri funcţionale organizate. Din această perspectivă, psihologia şi psihopatologia analizează şi comentează arhitectonica acestui sistem.
Şcoala românească de psihologie consideră personalitatea ca un macrosistem al invarianţilor informaţionali şi operaţionali, exprimat constant prin conduită şi caracteristicile subiectului (Popescu-Neveanu P.).
Noţiunea de personalitate capătă referiri la organizarea interioară, unitară şi individualizată a însuşirilor psihologice, cognitive şi atitudinale ale individului, reprezentând sinteza particularităţilor psiho-individuale în baza căreia ne manifestăm specific, deosebindu-ne unul de altul. Tucicov-Bogdan A. descrie, sub aspect structural- dinamic şi acţional, următoarele componente psihice interne ale personalităţii: latura intelectuală (sistem de informaţie şi prelucrare cognitivă, structuri cognitive şi operaţii intelectuale ale insului etc.); latura dinamic-energetică (temperament, afectivitate, motivaţie); latura proiectivă (trebuinţe, tendinţe, dorinţe, aspiraţii, scopuri, idealuri); latura efectorie sau instrumentală (deprinderi, priceperi, capacitate, aptitudini); latura relaţională (trăsături de caracter şi interpersonale) şi constituţia fizică biotipologică a individului.
Ca nivel suprem de exprimare sintetică a existenţei psihice, marcată de unicitatea ireductibilă şi irepetabilă a fiinţei umane, personalitatea desemnează o "organizare unitar-dinamică a celor mai reprezentative trăsături ale individului plenar dezvoltat şi integrat"
Diferenţierea conţinutului de potenţialitatea acestuia, a fundalului de imagine, ni se pare logică şi întemeiată, deoarece personalitatea este structura de rezistenţă longitudinală a vieţii psihice, actualizată în secţiune transversală de conştiinţă.
Lăzărescu M. consideră persoana umană ca infinită şi insondabilă până la capăt atât în esenţa, cât şi în concreteţea ei. Cu toate acestea, ea poate fi circumscrisă folosind diverse perspective în sesizarea unei structuri funcţionale organizate. Din această perspectivă, psihologia şi psihopatologia analizează şi comentează arhitectonica acestui sistem.
Şcoala românească de psihologie consideră personalitatea ca un macrosistem al invarianţilor informaţionali şi operaţionali, exprimat constant prin conduită şi caracteristicile subiectului (Popescu-Neveanu P.).
Noţiunea de personalitate capătă referiri la organizarea interioară, unitară şi individualizată a însuşirilor psihologice, cognitive şi atitudinale ale individului, reprezentând sinteza particularităţilor psiho-individuale în baza căreia ne manifestăm specific, deosebindu-ne unul de altul. Tucicov-Bogdan A. descrie, sub aspect structural- dinamic şi acţional, următoarele componente psihice interne ale personalităţii: latura intelectuală (sistem de informaţie şi prelucrare cognitivă, structuri cognitive şi operaţii intelectuale ale insului etc.); latura dinamic-energetică (temperament, afectivitate, motivaţie); latura proiectivă (trebuinţe, tendinţe, dorinţe, aspiraţii, scopuri, idealuri); latura efectorie sau instrumentală (deprinderi, priceperi, capacitate, aptitudini); latura relaţională (trăsături de caracter şi interpersonale) şi constituţia fizică biotipologică a individului.
IV.2. PERSONALITATEA ŞI CICLURILE VIEŢII
O abordare a problemei personalităţii din perspectiva ciclurilor vieţii şi influenţei modelelor sociale asupra capacităţilor de maturizare ale persoanei credem că este utilă nu doar în înţelegerea modului în care personalitatea se dezvoltă, ci şi în înţelegerea patologiei şi zonei de marginalitate psihopatologică, fie că este vorba de crize de dezvoltare, de tulburări de personalitate sau de psihoze reactive.
Printre factorii de vulnerabilitate se poate număra şi tipul personalităţii; şi ne vom referi aici la stadiile de dezvoltare ale personalităţii şi îndeosebi la modalităţile inadecvate de trăire a unor experienţe de viaţă mai vechi sau mai noi, de adaptare la solicitările în permanentă schimbare din mediul social, cu raportare la modul în care personalitatea a reuşit să-şi rezolve crizele specifice fiecărei etape de dezvoltare, parcurse până la momentul analizei psihopatologiei reactive survenite.
Necesitatea studierii acestei probleme derivă din convingerea existenţei unei corelaţii semnificative între psihopatologia reactivă survenită în condiţiile transformărilor socio-economice majore în care trăim şi etapele dezvoltării psihologice şi psihosociale în raport cu ciclurile vieţii, şi anume, în mod specific, cu "crizele" din evoluţia ciclului vieţii din concepţia epigenetică a lui Erikson E., ca şi din alte teorii ale ciclului vieţii.
ERICK ERIKSON (1902-1993)
Psihanalist şi antropolog american, elev al Anei Freud, creatorul antropologiei psihanalitice, elaborează o concepţie originală despre ciclurile vieţii, văzute ca etape ale dezvoltării psihosociale şi principiul epigenetic
Termenul de ciclu al vieţii "life cycle" s-a născut din necesitatea cercetătorilor de a reflecta teoria dezvoltării. A vorbi de un ciclu general al vieţii înseamnă a întreprinde o călătorie de la naştere până la moarte, esenţială pentru înţelegerea complexităţilor comportamentului uman; infinit din punct de vedere cultural şi cu infinite variaţii individuale, ciclul vieţii are întotdeauna aceleaşi secvenţe, demonstrând că există o ordine în cursul vieţii umane, în ciuda faptului că viaţa fiecărei persoane este unică. Această secvenţă este invariabila care apare într-o ordine constantă în viaţa fiecăruia, chiar dacă nu toate etapele sunt complete - şi acesta este principiul fundamental al tuturor teoriilor privind ciclurile vieţii.
O a doua consideraţie generală este principiul epigenetic, descris pentru prima dată de Erikson E. care susţine că fiecare etapă din ciclul vieţii este caracterizată de evenimente şi crize, care trebuie să fie rezolvate în mod satisfăcător, pentru ca dezvoltarea să se realizeze într-o manieră continuă şi lină. În eventualitatea unei nereuşite în rezolvarea crizei specifice unei perioade de viaţă, modelul epigenetic susţine că toate etapele ulterioare de dezvoltare vor reflecta acest eşec sub forma dezadaptării pe plan cognitiv, emoţional, social şi chiar fizic, vulnerabilizând deci persoana.
Fiecare etapă de dezvoltare din ciclul vieţii are o caracteristică dominantă, un complex de trăsături sau o criză specifică, ce o distinge atât de etapele anterioare, cât şi de cele ce o vor urma.
Apariţia conceptului de ciclu al vieţii se situează la sfârşitul secolului trecut, concepţia actuală fiind determinată şi modulată de surse importante şi diferite.
Variatele teorii ale ciclului vieţii folosesc o terminologie diversă, neexistând un vocabular standard, dar utilizând în general termeni congruenţi: etapă, stadiu, eră, interval, epocă etc.
Diferenţele semnificative dintre teoriile clasice ale ciclului vieţii constau în aplicarea de criterii de dezvoltare specifice. În general, schemele individuale folosesc elemente ca: maturitate biologică, capacităţi psihologice, tehnici adaptative, mecanisme de apărare, complexe ca simptom, nevoile de rol, comportamentul social, stilul cognitiv.
Freud S. rămâne unanim recunoscut pentru contribuţia sa în fundamentarea conceptului de ciclu al vieţii. Începând cu studiile publicate în 1915, el a introdus o schemă de dezvoltare concentrată asupra perioadei copilăriei şi organizată în jurul teoriei sale despre libido. Conform teoriei lui Freud S., fazele de dezvoltare ale copilăriei corespund schimbărilor succesive în investirea energiei sexuale în anumite regiuni ale corpului, asociate de obicei erotismului: gura, anusul şi zona genitală. În concordanţă cu acestea, el a deosebit următoarele perioade de dezvoltare, pe care le-a clasificat astfel:
. faza orală (de la naştere până la 1 an);
. faza anală (de la 1 an la 3 ani);
. faza falică (de la 3 ani la 5 ani).
Peste 5 ani, Freud S. vorbeşte despre faza latentă, care se întinde până la pubertate; ea este marcată de diminuarea interesului sexual care se va reactiva la pubertate.
Concepţia de bază exprimată de Freud S. a fost aceea că evoluţia satisfăcătoare a dezvoltării în aceste faze ale copilăriei va fi esenţială pentru funcţionarea normală a adultului. Comparativ, perioada adultă, cu evenimentele care au loc în această etapă, ar avea o mai mică influenţă.
Reprezentanţii şcolilor post-freudiene au modificat sau au construit noi teorii pe fundalul concepţiilor clasice, aderând la ideea lui Freud S. de focalizare asupra energiei sexuale, ca fiind elementul esenţial de distincţie între stadiile de dezvoltare. Îi vom menţiona în mod special aici pe Abraham K. şi Klein M., a căror premisă de bază a fost aceea că procesele interne sunt determinanţii fundamentali ai dezvoltării personalităţii şi reprezintă, astfel, forţele dinamice ale ciclului vieţii.
Jung C.G., pe de altă parte, a considerat că factorii externi joacă un rol important în procesul de dezvoltare a personalităţii şi în adaptarea ei. El a susţinut, de asemenea, că dezvoltarea personalităţii se realizează de-a lungul întregii vieţi şi că ea nu este ferm determinată numai de experienţele din timpul copilăriei timpurii.
Sullivan H.S. avansează aceste idei, stabilind că dezvoltarea umană este în mare măsură modelată de evenimente externe şi, în mod specific, de interacţiunile sociale. Modelul său privind ciclul vieţii susţine că fiecare fază de dezvoltare este marcată de o nevoie de interacţiune cu anumite persoane; calitatea acestei interacţiuni va influenţa dezvoltarea ulterioară a personalităţii persoanei.
Mahler M. a adus şi ea contribuţii remarcabile la teoria dezvoltării personalităţii, studiind relaţiile obiectuale din copilăria precoce. Ea a descris procesul de separareindividuaţie care rezultă din sentimentul subiectiv al persoanei de separare de lumea din jur. Faza de dezvoltare separare-individuaţie începe din a 4-a sau a 5-a lună de viaţă şi se încheie la vârsta de 3 ani. Mahler M. a delimitat patru subfaze ale procesului de separare-individuaţie:
. Diferenţierea. Copilul este capabil să facă distincţie între el şi alte
obiecte.
. Perioada practică. La începutul acestei faze copilul îşi descoperă capacitatea de separare fizică de mama sa, ţinându-se şi căţărându-se, dar are încă nevoie de prezenţa ei pentru a-i asigura securitatea (care-i dă siguranţă). Sfârşitul fazei este marcat de mişcarea liberă, pe verticală (de la 7-10 luni până la 15-16 luni).
. Apropierea. Nevoia crescândă şi dorinţa ca mama să împărtăşească cu el noile experienţe şi deprinderi; de asemenea, o mare nevoie de dragoste maternă (de la 16 luni la 25 de luni).
. Consolidarea. Dobândirea unei individualităţi definite şi atingerea unui anume grad de constanţă obiectuală (de la 26 de luni la 36 de luni).
Alte abordări care nu au evidenţiat nici aspecte psihodinamice, nici legate de mediu, au influenţat de asemenea studiul ciclului vieţii.
JEAN PIAGET (1896-1980)
Sociolog şi psiholog elveţian. Prin studiile sale asupra psihologiei dezvoltării şi de epistemologie genetică, Piaget a revoluţionat viziunea contemporană asupra genezei inteligenţei şi felului în care sunt stadializate operaţiile cognitive.
. Astfel, Piaget J. a elaborat formularea diferenţelor calitative în procesul dezvoltării cognitive. El a arătat că intelectul şi cunoaşterea anterioară sunt instrumentele pe care oamenii le folosesc pentru a da sens lumii. Acestea le permit să se adapteze şi să interacţioneze cu mediul şi cu schimbările permanente ale acestuia. Oamenii sunt de asemenea influenţaţi de cunoştinţele pe care şi le construiesc ei înşişi. Acestea sunt de natură fizică, logico-matematică, emoţională şi socio-arbitrară.
Studiile lui au avut un caracter instrumental în elucidarea dezvoltării proceselor gândirii.
El a distins patru perioade majore în dezvoltarea intelectuală:
♦ senzorio-motorie, de la naştere până la 2 ani;
♦ preoperaţională, de la 2 ani la 7 ani;
♦ perioada operaţiilor concrete, între 7 şi 11 ani;
♦ perioada operaţiilor formale, de la 11 ani până la vârsta adultă, inclusiv.
Un studiu interesant a fost făcut de Levinson D. şi colab. (Univ.Yale). Acest studiu a încercat să clarifice caracteristicile dezvoltării personalităţii masculine în perioada vârstei adulte. Observaţiile făcute l-au determinat pe Levinson D. să postuleze o nouă schemă a fazelor de dezvoltare în perioada adultă. El a sugerat că ciclul vieţii este compus din 4 mari epoci, fiecare având o durată de aproximativ 25 de ani, după cum urmează:
♦ copilăria şi adolescenţa, de la naştere până la 22 de ani;
♦ perioada timpurie a etapei de adult, de la 17 la 45 de ani;
♦ perioada medie a etapei de adult, de la 40 la 65 de ani;
♦ perioada adultă târzie, după 60 de ani.
Levinson D. identifica de asemenea perioade de 4-5 ani de tranziţie între epoci, care funcţionează ca zone de graniţă, în timpul cărora o persoană încheie o etapă în desfăşurare sau începe o nouă epocă.
Un al doilea studiu de referinţă asupra vârstei adulte a fost realizat de Vaillant G., care a examinat un grup de 95 de bărbaţi pentru o perioadă de peste 35 de ani Dintre concluziile sale menţionăm următoarele:
♦ o copilărie fericită a fost corelată semnificativ cu trăsături pozitive în perioada adultă, aceasta manifestându-se prin slabe trăsături oral-dependente, psihopatologie redusă, capacitatea de a se bucura şi bune relaţii obiectuale;
♦ pe măsură ce bărbaţii înaintează în vârstă, se stabileşte o ierarhie a mecanismelor ego-ului;
♦ apărările au fost organizate de-a lungul unui continuu, ceea ce reflectă două aspecte ale personalităţii: imaturitate/maturitate şi psihopatologie/sănătate mintală. S-a stabilit că maturitatea apărărilor este legată atât de psihopatologie, cât şi de adaptarea obiectivă la mediul extern. Mai mult, s-au înregistrat schimbări ale stilului de apărare pe măsură ce o persoană se maturizează.
Vaillant G. a concluzionat că stilurile de adaptare se maturizează în decursul anilor şi acest proces de maturizare depinde mai mult de dezvoltarea interioară a personalităţii decât de schimbările din mediul interpersonal. De asemenea, el a tras concluzia că modelul propus de Erikson E. pentru ciclul vieţii este valid.
Concepţia lui Erikson E. reprezintă o punte care leagă stadiile de dezvoltare de procesele sociale. Sistem de referinţă în teoriile de dezvoltare a personalităţii, modelul oferit de Erikson E. permite corespondenţe cu teoria sexualităţii infantile a lui Freud S., dar adaugă în plus potenţialele şi nevoile de dezvoltare din cadrul tuturor etapelor de viaţă. El a elaborat un model al ciclului vieţii constând din 8 etape, care se întind până în viaţa adultă şi până la bătrâneţe.
ETAPELE CICLULUI VIEŢII
Oamenii trec prin opt stagii de dezvoltare psihosocială. În fiecare stagiu există o criză şi o dezvoltare unică. Dacă momentul crizei este depăşit cu succes, se dezvoltă în persoană o parte pozitivă. Este posibil să te întorci şi să reconstruieşti un stagiu dacă acesta nu a fost finalizat cu succes.
Cele opt etape au atât aspecte pozitive, cât şi negative, au crize emoţionale specifice şi sunt influenţate de interacţiunea dintre factorii biologici şi factorii culturali şi sociali caracteristici mediului în care trăieşte persoana. Fiecare etapă are două rezultate posibile, unul pozitiv sau sănătos, şi unul negativ sau nesănătos. În împrejurări ideale, criza este rezolvată atunci când persoana dobândeşte un nou nivel, superior, de funcţionare în finalul reuşit al unei etape particulare de dezvoltare. În concepţia epigenetică, fiecare etapă are propriile caracteristici şi trebuie trecută cu succes înainte ca să fie posibilă trecerea la următorul nivel.
Succesiunea etapelor nu se face automat, ci mai degrabă depinde atât de dezvoltarea sistemului nervos central, cât şi de experienţa de viaţă. Există suficiente dovezi că un mediu nefavorabil poate întârzia unele dintre etapele de dezvoltare; în orice caz, un mediu nefavorabil, stimulator, accelerează în mod particular progresul de-a lungul etapelor de dezvoltare.
Conceptul despre nevoile de adaptare la etape specifice de vârstă oferă astfel posibilitatea unei analize a comportamentului normal sau anormal, precum şi analiza transversală a comportamentului de-a lungul vieţii. Astfel devine posibil să se stabilească moduri specifice de adaptare.
Succesiunea etapelor este expusă pe scurt, după cum urmează, menţionânduse caracterul dominant sau criza specifică de maturitate, care apare specific în timpul fiecărei etape:
1. etapa oral-senzorială: încredere/ neîncredere;
2. etapa muscular-anală: autonomie/ ruşine şi nesiguranţă;
3. etapa locomotor-genitală: iniţiativă/ vinovăţie;
4. stadiul de latenţă: hărnicie, perseverenţă/ inferioritate;
5. etapa pubertăţii şi adolescen&# 355;ei: identitatea ego-ului/ confuzie de rol;
6. etapa tinereţii timpurii: intimitate/ izolare;
7. etapa adultă propriu-zisă: (pro)creaţie/ stagnare;
8. etapa maturităţii: integritatea ego-ului/ disperare.
Pentru Erikson E., dezvoltarea umană poate fi înţeleasă numai dacă se iau în considerare forţele sociale care interacţionează cu persoana în creştere.
Cele 5 stadii psihosociale ale copilăriei: intimitate, creaţie şi integritate, care se extind dincolo de perioada adultului tânăr până la bătrâneţe.
În ordine cronologică, sunt descrise următoarele etape:
− perioada de nou-născut
− perioada micii copilării, când copilul începe să meargă
− perioada preşcolară
− perioada şcolară sau anii de mijloc
− adolescenţa timpurie, medie şi tardivă (bătrâneţea)
Perioada copilăriei
Etapa I: Încredere bazală/ Neîncredere bazală (de la naştere la un an)
"Prima componentă a unei personalităţi sănătoase o consider, spunea Erikson E., dobândirea unui sentiment de încredere fundamentală, care cred că este o atitudine pozitivă faţă de sine şi faţă de lume, şi care derivă din experienţa primului an de viaţă. Încrederea este speranţa că propriile nevoi vor fi satisfăcute şi că poţi avea încredere în cei din jur."
Această perioadă se suprapune, mai mult sau mai puţin, etapei orale din teoria freudiană, deoarece gura este cea mai sensibilă zonă a corpului. Găsirea sânului, suptul şi hrănirea, reprezintă nevoile primare ale nou-născutului. Mama, care este inductoarea încrederii, participă intens la asigurarea acestor nevoi, creând astfel baza viitoarei expectaţii pozitive a copilului faţă de lume. Părintele iubitor participă de asemenea şi la dezvoltarea altor simţuri ale copilului - văz, pipăit, auz.
Prin această interacţiune, copilul dezvoltă fie sentimentul de încredere dacă dorinţele lui vor fi îndeplinite, fie, dacă mama nu este atentă, va dobândi sentimentul de neîncredere.
Comportamentul copilului serveşte pentru a controla comportamentul mamei, exact aşa cum comportamentul mamei îl modelează pe acela al copilului.
Copilul bun, calm, zâmbitor, previzibil reprezintă o mare răsplată pentru îngrijirea maternă tandră.
Copilul iritat, instabil, inconstant pune la încercare răbdarea mamei. În situaţia în care capacitatea de dăruire a mamei este mică, asemenea trăsături pot determina îndepărtarea ei de propriul copil, complicând tendinţele de dezvoltare, deja inadecvate ale acestuia.
Chess S. şi Thomas A. au demonstrat faptul că există o mare variabilitate între nou născuţi în ceea ce priveşte reactivitatea autonomă şi temperament. Ei au descris 9 dimensiuni comportamentale semnificative ale nou-născutului: nivelul de activitate, ritmicitatea, apropierea sau îndepărtarea, adaptabilitatea, intensitatea reacţiei, pragul responsivităţii, calitatea dispoziţiei, distractibilitatea, spectrul atenţiei şi persistenţa ei.
Evaluările efectuate individual pe copii au arătat o stabilitate considerabilă după o perioadă de supraveghere de 25 de ani. Cercetătorii au desprins o relaţie între caracteristicile iniţiale ale copilului mic, modelul de educaţie parentală şi apariţia ulterioară a simptomelor. De aici conceptul de "potrivire parentală", care se referă la "cât de bine se potriveşte" un părinte cu noul născut, luând în considerare caracteristicile temperamentale atât ale ambilor părinţi, cât şi ale copilului. Chess S. şi Thomas A. au folosit termenul de "bine-cuvântată potrivire", pentru a caracteriza interacţiunea armonioasă şi compatibilă dintre mamă şi copil, în ceea ce priveşte motivaţiile, capacităţile şi stilurile comportamentale.
"Slaba potrivire" se caracterizează prin incompatibilitate între părinte şi copil, ceea ce probabil conduce la tulburări în dezvoltare. Copilul dificil trebuie depistat, deoarece părinţii unui asemenea copil capătă convingerea că sunt incapabili, că ceva din ceea ce fac este incorect, simţindu-se responsabili pentru tulburările de somn, pentru modelul deficitar de alimentaţie şi, în general, pentru disconfortul trăit manifestat de copil. În plus, majoritatea acestor copii manifestă tulburări emoţionale mai târziu în viaţă, şi educaţia lor trebuie să fie permanent adaptată acestor nevoi specifice.
Etapa a II-a: Automomie/ Ruşine şi îndoială (1 - 3 ani)
Copilul, aflat în al doilea şi în al treilea an de viaţă, învaţă să meargă singur, să se hrănească singur, să-şi controleze sfincterul anal şi să vorbească. Maturitatea musculară este cea care dă tonul pentru această fază de dezvoltare. Autonomia se referă la sentimentul copilului de a fi stăpân pe el însuşi şi asupra tendinţelor şi impulsiunilor lui. Copilul mic care începe să umble câştigă senzaţia separării lui de ceilalţi. "Eu", "tu", "al meu", "a mea" sunt cuvinte obişnuite, folosite de copil pe parcursul acestei etape.
Copilul poate alege între a păstra/a reţine şi a lăsa/a da drumul, între a fi cooperant sau a fi încăpăţânat.
Această perioadă când părinţii îşi focalizează atenţia spre încurajarea copilului de a-şi exercita controlul asupra excreţiei coincide cu etapa anală descrisă de Freud S. Învăţarea menţinerii igienei serveşte ca paradigmă a practicilor generale de învăţare în familie şi, de aceea, o mamă excesiv de severă în această direcţie va pedepsi şi va fi restrictivă şi în celelalte direcţii.
În paralel cu schimbarea sarcinilor copilului se schimbă şi sarcinile părinţilor. În prima fază, responsabilitatea majoră a părinţilor era să vină în întâmpinarea nevoilor copilului într-un mod sensibil şi constant, fără să-i anticipeze şi să-i îndeplinească toate cerinţele, astfel încât copilul să nu treacă vreodată prin stări de încordare. În această etapă, sarcina părinţilor presupune fermitate în ceea ce priveşte limitele comportamentului acceptat şi încurajarea emancipării progresive a copilului. Părinţii trebuie să fie atenţi să nu fie prea autoritari; copiilor trebuie să li se permită să acţioneze ei înşişi şi să fie în stare să înveţe din greşeli. Trebuie, de asemenea, să fie protejaţi şi asistaţi atunci când încercările sunt peste posibilităţile lor. Pentru Erikson E., aceasta este etapa în care copilul fie îşi reţine excrementele, fie le elimină, ambele comportamente vizând comportamentul de răspuns al mamei. O instruire prea riguroasă în ceea ce priveşte menţinerea toaletei, fapt comun în societatea noastră, poate crea o personalitate meticuloasă, zgârcită, punctuală, perfecţionistă, cunoscută sub termenul de personalitate anală.
Dacă părinţii permit copilului să funcţioneze cu oarecare autonomie, ei sunt suportivi fără să fie hiperprotectori, copilul câştigă încredere în sine, simte că se poate controla pe el şi lumea din jur. Dacă părinţii îl aprobă atunci când el dă dovadă că se poate controla, încrederea în sine se dezvoltă şi apare un sentiment de mândrie. Invers, supracontrolul sau lipsa de control de sine a copilului prea adesea pedepsit conduc la aşa-numita impotenţă musculară sau anală (Erikson E.), care declanşează o trăire de neîncredere şi ruşine. Ruşinea poate da naştere unei îndoieli de sine care erodează şi poate submina posibilitatea de acţiune, iar la adult conduce la sentimente de persecuţie.
Curiozitatea privind sexul anatomic poate fi considerată sănătoasă, firească şi este întâmpinată cu răspunsuri sincere, fireşti şi cu replici adecvate vârstei, atunci copilul capătă un sentiment de mirare în faţa vieţii şi se simte bine cu propriul rol în această viaţă.
Dacă subiectul este considerat tabu şi întrebările copilului sunt categoric respinse, apare o stare de disconfort şi ruşine. Conform teoriei lui Piaget J., această etapă corespunde perioadei senzorio-motorii şi stadiului preoperaţional.
Etapa a III-a: Iniţiativă/Vinovăţie (3 la 5 ani)
Pe măsură ce copiii se apropie de sfârşitul celui de al treilea an, ei sunt capabili să iniţieze atât o activitate intelectuală cât şi una motorie, învăţând să se bazeze pe acţiunile lor. Consolidarea acestor iniţiative depinde de cât de multă libertate fizică îi este acordată copilului şi, cât de mult este satisfăcută curiozitatea lor intelectuală. Dacă copii mici care au învăţat să meargă au fost puşi în situaţia să nu se simtă bine în legătură cu comportamentul şi interesele lor, ei pot ieşi din această perioadă cu un sentiment de vinovăţie asupra activităţilor pe care le iniţiază. Conflictele legate de iniţiativă îi pot împiedica pe copiii în creştere să-şi încerce întregul potenţial şi se pot interfera cu trăirile de ambiţie care se dezvoltă în această perioadă. În acest interval, creşterea curiozităţii sexuale se manifestă prin antrenarea în jocuri de grup legate de sex sau atingerea propriei zone genitale sau a altui copil. Dacă părinţii nu fac caz de aceste incidente, asemenea impulsiuni din copilărie sunt în cele din urmă reprimate şi reapar în timpul adolescenţei, ca parte a pubertăţii. Dacă părinţii atrag atenţia prea mult asupra acestor impulsiuni, copilul poate deveni inhibat sexual.
La sfârşitul acestei etape, copilul este capabil să se mişte independent şi sigur pe el. Jucându-se cu cei de o seamă cu el, copilul învaţă cum să se relaţioneze cu ceilalţi. Dacă fanteziile agresive au fost rezolvate corect (nici pedepsite, nici încurajate), copilul dezvoltă un spirit al iniţiativei şi al ambiţiei.
La sfârşitul acestei etape cu criză iniţiativă/vinovăţie, conştiinţa copilului - numită super-ego de către Freud S., este stabilită.
Copilul învaţă nu numai că există limite în repertoriul său comportamental, dar şi că impulsiunile agresive pot fi exprimate şi în moduri constructive, cum ar fi adevăratele competiţii sau jocuri. Dezvoltarea conştiinţei dă tonul pentru dezvoltarea simţului moral al binelui şi al răului. Pedeapsa excesivă, totuşi, poate limita imaginaţia copilului şi, de asemenea, îi poate limita iniţiativa. Copilul care dezvoltă un super-ego prea puternic, cu aprecieri calitative de genul totul sau nimic, s-ar putea ca adult să ajungă să insiste ca ceilalţi să adere la codul său moral şi astfel să devină un "pericol potenţial mare pentru el şi pentru semenii săi". Dacă această criză a iniţiativei este rezolvată cu succes, personalitatea îşi dezvoltă un spirit de responsabilitate, încredere şi autodisciplină. Freud S. i-a descris pe copiii aflaţi în această perioadă ca fiind în etapa falică de dezvoltare; în cursul acestei faze plăcerea este legată de zona genitală. Este momentul complexului lui Oedip, respectiv al complexului Electra la fete, ambele rezolvându-se prin identificarea cu părintele de acelaşi sex.
Evenimente semnificative în această perioadă de dezvoltare, cu posibile repercusiuni asupra vulnerabilizării persoanei: naşterea unui alt copil în familie, întâmplare relativ obişnuită în acest interval de timp, testează capacitatea copilului preşcolar de a coopera în viitor şi de a comunica cu ceilalţi.
Rivalitatea care apare frecvent între fraţi este dependentă de obiceiurile din educaţia aplicată copilului. Copilul supus unui regim preferenţial din orice motiv, fie că este supradotat, fie deficient, fie că este pur şi simplu preferat, devine obiect al geloziei fraţilor. Experienţa pe care o are cu fraţii poate influenţa relaţiile pe care copilul le are de-a lungul procesului creşterii, cu colegii de aceeaşi vârstă şi cu autorităţile. Dacă sistemul educaţional nu este corectat la timp, această situaţie va deveni un eveniment traumatizant.
În anii preşcolari, copilul începe să distingă realitatea de fantezie, iar joaca începe să reflecte această creştere a procesului de conştientizare.
Educaţia preşcolară poate fi foarte valoroasă; cu toate acestea, a pune un accent prea mare pe avansul şcolar, peste capacităţile reale ale copilului, poate avea efectul invers, deci negativ.
Pentru Piaget J. aceasta este faza preoperaţională (mai precis de la 2 la 7 ani), timp în care copiii încep să folosească simbolurile în gândire. Între 3 şi 6 ani procesul creşterii poate fi urmărit prin intermediul desenelor. În general, totuşi, gândirea lor este egocentrică, ca şi în perioada senzorio-motorie; ei nu se pot pune în situaţia altui copil şi sunt incapabili de empatie. Gândirea preoperaţională este de asemenea intuitivă şi prelogică, copiii aflaţi în această etapă nu înţeleg relaţiile cauză-efect.
Conştiinţa lor privind propriile lor corpuri se extinde dincolo de organele genitale. Există o preocupare privind îmbolnăvirea şi rănirea, atât de accentuată încât această perioadă a fost denumită "Band-Aid", fiecare mică escoriaţie trebuind să fie examinată cu mare atenţie de părinţi.
ETAPA a-IV-a: Hărnicie, perseverenţă/Inferioritate (6 la 11 ani)
Cea de-a 4-a etapă de dezvoltare a lui Erikson E. este perioada vârstei şcolare, când copilul începe să participe la un program organizat de educaţie. Activitatea, capacitatea de a munci şi de a dobândi aptitudinile adultului, sunt elementele cheie ale etapei. Copilul învaţă că el este capabil să realizeze diverse lucruri şi, ceea ce este mai important, că el e capabil să stăpânească şi să completeze o anumită acţiune.
Dacă se pune prea mult accentul pe reguli, pe "trebuie", copilul va dezvolta simţul datoriei în detrimentul plăcerii naturale de a munci. Copilul creativ va învăţa plăcerea continuării muncii şi atingerea satisfacţiei de a face bine un lucru.
Sentimentul de inadecvare şi inferioritate, rezultatele potenţial negative ale acestei faze pot rezulta din mai multe surse:
♦ copilul poate fi discriminat, fiind încurajat să nu meargă la şcoală;
♦ să i se spună că el este inferior celorlalţi;
♦ să fie hiperprotejat de mediul familiar sau să fie excesiv de dependent de suportul emoţional al familiei;
♦ băiatul poate face comparaţii între el şi tatăl său, nefavorabile lui.
Profesorii şi părinţii care încurajează copiii în activităţi, creativitatea şi perseverenţa în a învinge atunci când întâmpină dificultăţi, sunt un puternic sprijin în lupta împotriva sentimentului de inferioritate.
Pentru Erikson E. acest stadiu joacă un rol decisiv din punct de vedere social, pentru că acum copiii învaţă cum să lucreze cu ceilalţi, să-şi dezvolte un simţ de diviziune a muncii şi egalităţii şanselor. Este o perioadă echivalentă fazei de latenţă a lui Freud S., deoarece tendinţele biologice sunt inactive şi domină relaţiile cu cei de aceeaşi vârstă.
Complexul lui Oedip ar trebui să fie rezolvat, copilul având un control relativ bun asupra pornirilor instinctuale. De buna dezvoltare a complexului lui Oedip depinde dezvoltarea armonioasă a super-ego-ului. Când super-ego-ul este format, copilul este capabil să facă judecăţi morale şi să înţeleagă aşteptările celorlalţi de la el. Mai mult, devine capabil să facă faţă solicitărilor emoţionale şi intelectuale din mediu, în special în şcoală.
La unii copii poate apare în acest interval refuzul de a merge la şcoală; o mamă temătoare poate transmite propria teamă copilului. De asemenea, un copil care nu şi-a rezolvat nevoile sale de dependenţă, intră în panică la ideea separării de mamă. Refuzul şcolar nu este de obicei o problemă izolată; astfel, în mod tipic, copiii evită multe alte situaţii sociale.
Divorţul părinţilor - reprezintă un fenomen care determină tulburări semnificative de tip emoţional şi comportamental la toate grupele de vârstă. Recuperarea şi adaptarea la noua situaţie, după producerea divorţului părinţilor, durează de obicei 3 până la 5 ani, dar aproximativ 1/3 din copii vor prezenta traume psihice de durată. La băieţi, agresivitatea fizică este un semn obişnuit de suferinţă. După divorţul părinţilor, adolescenţii tind să petreacă cât mai mult timp departe de casa părintească. Tentativele de suicid pot apare ca rezultat direct al acestei psihotraume, unul dintre factorii predictivi ai sinuciderii adolescentului fiind divorţul recent sau separarea părinţilor. Copiii care se adaptează bine la divorţul părinţilor reuşesc acest lucru atunci când fiecare dintre părinţi face efortul de a continua relaţia cu copilul, deşi unul dintre ei va trăi separat de el. Pentru a facilita recuperarea copilului, cuplul divorţat trebuie, de asemenea, să evite continuarea conflictelor şi să demonstreze un comportament consecvent faţă de copil. Părinţii vitregi: când survine recăsătoria, copilul trebuie să se adapteze părintelui vitreg şi, de obicei, această adaptare este dificilă. Adopţiunea ridică, de asemenea, serioase probleme în dezvoltarea personalităţii copilului. Tulburările emoţionale şi comportamentale au fost raportate ca fiind mai frecvente printre copiii adoptaţi decât printre cei neadoptaţi; comportamentul agresiv, furtul şi dificultăţile şcolare, sunt mai frecvente la copiii adoptaţi. Cu cât vârsta de adopţiune este mai mare, cu atât este mai mare incidenţa şi gradul de severitate al problemelor de comportament.
ETAPA a-V-a: Identitate/ Confuzie de rol (de la 11 la 20 de ani)
Perioada ce corespunde pubertăţii şi adolescenţei, care din punct de vedere al procesului psiho-social este adesea conceptualizată în termenii nevoii de a răspunde la două sarcini majore:
1) transformarea dintr-o persoană dependentă într-una independentă;
2) stabilirea unei identităţi.
Deşi ambele situaţii apar din adolescenţă, ele se extind la perioada adultă şi trebuie să fie reconsiderate de-a lungul întregului ciclu al vieţii. Dezvoltarea sentimentului de identitate este problema primordială a acestei perioade; identitatea este definită drept capacitatea persoanei de a da răspunsurile adecvate la întrebările - "cine sunt?" şi - "încotro mă îndrept?". Identitatea sănătoasă se construieşte prin succesul individual în parcurgerea primelor trei etape psiho-sociale şi identificarea, fie cu părinţii naturali, fie cu cei adoptivi. Identitatea implică apariţia unui sentiment de solidaritate internă cu ideile şi valorile unui grup social. Adolescentul se află într-un moratoriu psiho-social între copilărie şi perioada de adult, în timpul căruia sunt testate diferitele roluri. Un individ poate străbate mai multe căi nepotrivite până la a lua decizia finală pentru alegerea profesiei (de exemplu: valorile morale pot fluctua, dar un sistem etic este posibil să se consolideze acum într-un cadru coerent organizat). O criză de identitate apare la sfârşitul adolescenţei. Erikson E. a denumit-o criza normativă, pentru că este un eveniment normal. Dar nelămurirea acestei probleme este anormală şi îl lasă pe adolescent fără o identitate solidă. Persoana suferă de difuziunea identităţii sau confuzie de rol, caracterizată prin faptul că adolescentul nu are un sentiment de sine şi este confuz în ceea ce priveşte locul său în lume. Confuzia de rol se poate manifesta prin tulburări de comportament, ca fugă, criminalitate sau psihoze manifeste. Adolescentul se poate apăra împotriva difuziunii de rol prin alăturarea la "găşti", culte religioase, secte sau prin identificarea cu personaje foarte populare. Din punct de vedere social este o perioadă de pregătire intensă pentru viitorul rol de adult. Într-adevăr, sfârşitul acestei perioade survine atunci când adolescentului i se acordă depline prerogative de adult, într-un moment şi într-o proporţie care variază de la o societate la alta. Pentru cei mai mulţi oameni, a-şi dezvolta un sentiment bine definit al moralităţii reprezintă o realizare majoră a adolescenţei târzii şi a perioadei adulte. Moralitatea este definită drept capacitatea de a te conforma standardelor, regulilor, drepturilor şi responsabilităţilor. Există, în orice caz, posibilitatea conflictului între două standarde social acceptate, iar persoanele învaţă să facă judecăţi bazate pe un simţ individualizat al conştiinţei. Compatibilitatea şi flexibilitatea acestui nou super-ego întăreşte capacitatea persoanei de a stăpâni şi exprima sentimente şi emoţii în relaţiile sociale. De-a lungul întregii vieţii, super-ego-ul unei persoane trebuie să fie capabil să se schimbe şi să se dezvolte în sensul adaptării la noi situaţii de viaţă. Această etapă de dezvoltare internalizează principiile etice şi controlul comportamentului.
Perioada adultă
Perioada adultă poate fi împărţită în trei perioade majore:
♦ perioada precoce
♦ perioada medie
♦ perioada tardivă - bătrâneţea
O mare parte din problematica psihiatriei se ocupă de fenomenele care au loc în această etapă:
− căsătoria
− creşterea copiilor/ calitatea de a fi părinte
− angajarea/ profesia/ probleme legate de muncă, şomaj
− evenimente psihotraumatizante: divorţ, îmbolnăviri, alte evenimente stresante.
Etapa vieţii adulte este o perioadă de mari schimbări, unele dramatice, altele mai subtile, dar continue. Individul trebuie să fie capabil să se adapteze la toate schimbările ce pot să apară; aceasta este cea mai lungă perioadă a ciclului vieţii. Jung C.G. se referea la vârsta de 40 de ani ca "amiază a vieţii" şi considera că perioada adultă trebuie luată în considerare cu aceeaşi atenţie ca şi perioadele timpurii din viaţă. Erikson E. a descris trei calităţi ce trebuie dobândite în perioada adultă: intimitatea, pro(creaţia) şi integritatea.
ETAPA a-VI-a: Intimitate/ Izolare (20 - 40 de ani)
Maturitatea se manifestă la începutul vieţii adulte, în primul rând prin rezolvarea crizelor anterioare ale copilăriei şi adolescenţei, în al doilea rând - prin a deveni capabil şi interesat în acelaşi timp în stabilirea unei relaţii apropiate cu altă persoană, iar în al treilea rând prin capacitatea şi dorinţa de a produce ceva. Intimitatea se referă în special la obţinerea intimităţii în relaţiile sexuale, în stabilirea unor bune relaţii de prietenie şi a unor autentice relaţii de grup. Toate acestea nu îl sperie pe individul cu criză de identitate rezolvată în etapa anterioară de dezvoltare. Din contră, persoana care ajunge la tinereţe într-o stare de confuzie de rol este incapabilă să se implice într-o relaţie autentică, stabilă, pe termen lung. Cu un prieten sau cu un partener în cadrul căsătoriei această persoană poate deveni absorbită de sine şi indulgentă cu sine; în această situaţie se dezvoltă un sentiment de izolare care poate evolua până la intensităţi periculoase.
ETAPA a-VII-a: (Pro) Creaţie/Stagnare (40 - 65 de ani)
În timpul deceniilor care traversează perioada medie a vieţii, adultul alege între (pro) creaţie sau stagnare. Creaţia nu se referă numai la situaţia în care persoana are sau creşte copii, ci şi la un interes vital, îndepărtat, mult mai larg, în orientarea şi sprijinirea noilor generaţii şi/sau de îmbunătăţire a societăţii. Cei fără copii pot fi procreatori prin dezvoltarea unui sentiment de altruism şi creativitate. Dar cei mai mulţi, dacă sunt apţi, vor dori să-şi perpetueze personalităţile şi energiile, "prin producerea şi îngrijirea urmaşilor". A dori sau a avea copii, totuşi, nu garantează creaţia. Părinţii au nevoie mai întâi să-şi fi realizat propriile identităţi, pentru a fi cu adevărat creatori. Adultul care nu are preocupări privind orientarea şi sprijinirea tinerelor generaţii, se va orienta obsesiv spre intimitate; asemenea persoane se pot căsători şi chiar pot avea copii, dar totul va fi realizat prin izolare şi protecţie de sine. Fără a putea fixa o vârstă precisă, se pare că există o perioadă situată între 45 şi 60 de ani, când mulţi indivizi se simt dezorientaţi şi nefericiţi, care ar putea contura "criza perioadei medii de viaţă". 70 - 80% din bărbaţi au o criză de la moderată la severă în această perioadă, determinată de schimbări bruşte şi neaşteptate la locul de muncă sau în relaţia maritală, şi care se manifestă prin depresie severă, creşterea consumului de alcool sau de droguri, schimbarea cu un alt stil alternativ de viaţă. Persoanele aflate în această situaţie simt că nu mai au resurse şi că cele restante sunt inadecvate pentru stăpânirea stresurilor survenite în viaţa lor. Resimt acut senzaţia îmbătrânirii şi sentimentul implacabil al înfruntării morţii. Asocierea dintre aceste conştientizări cu stările de panică sau de depresie constituie sindromul de criză al perioadei medii de viaţă. Există numeroase evenimente care modifică stilul de viaţă al persoanei în timpul perioadei medii de viaţă, dar ele sunt stăpânite fără suferinţă. Numai atunci când evenimentele de viaţă sunt prea severe şi surprinzătoare, ca moartea soţiei, pierderea slujbei, o suferinţă somatică gravă, persoana trăieşte o tulburare emoţională de asemenea proporţii încât determină denumirea drept criză a perioadei medii de viaţă. Bărbaţii şi femeile predispuşi la această criză par să provină din familii caracterizate printr-unul sau mai multe din elementele următoare survenite în timpul adolescenţei: neînţelegeri parentale, îndepărtarea de părintele de acelaşi sex, părinţi anxioşi, părinţi impulsivi cu un nivel scăzut al responsabilităţii. Problematica complexă legată de profesie este generată de satisfacţia sau insatisfacţia dată de muncă, adaptarea la locul de muncă, şomajul. Efectele şomajului îi afectează pe cei cu venituri mici. Efectele psihologice şi fizice pot fi enorme. Nucleul identităţii persoanei care este atât de adesea legat de profesie şi de procesul propriu-zis al muncii este serios afectat atunci când este pierdut locul de muncă. Este important să menţionăm aici incidenţa crescută a alcoolismului, a tentativelor de suicid şi a actelor de violenţă, sau debutul tulburărilor psihice.
Perioada bă