Un alt argument, adus adesea în discuţie, când se pune problema eliminării televizorului din casă, este cel al fructului oprit. "Dacă nu-l obişnuieşti cu televizorul, se susţine, şi nu-l are la îndemână, dacă nu se învaţă singur să se păzească, atunci copilul, când va scăpa de sub control, se va duce, cu siguranţă, în altă parte, la vecini sau la prieteni, şi se va uita acolo la televizor, văzând cine ştie ce prostii."
Aria de valabilitate a acestui argument este foarte redusă, depinzând în primul rând de atitudinea părinţilor şi de viaţa de familie. Dacă părinţii petrec o mare parte a timpului lor liber în faţa micului ecran şi, în acelaşi timp, interzic copilului accesul la televizor, atunci desigur că va funcţiona paradigma fructului oprit. În aceste condiţii, copiii vor fi într-adevăr puternic atraşi de fascinanta fe¬reastră magică. Se ştie, de altfel, că a fuma şi a spune copiilor să nu fumeze, căci aceasta o fac doar oamenii mari, nu este cea mai bună soluţie, deoarece copiii tind întotdeauna să-şi imite părinţii, considerând că tot ce fac aceştia este bun şi de aceea este vrednic de urmat. Dacă însă părinţii nu se uită la televizor şi îi atrag copilului atenţia către alte activităţi, atunci, cu siguranţă, acesta nu va simţi nevoia de televizor, nevoie pe care nu a apucat să şi-o cultive.
În privinţa fructului oprit trebuie observat că această expresie are deja o anumită istorie în perimetrul societăţii nihiliste, de consum. Spre exemplu, în America, în cadrul campaniei de promovare p
ropagan¬distică ce a precedat legalizarea avorturilor, se susţinea, pentru a-i convinge pe cetăţeni, că, de fapt, tentaţia fructului oprit le face pe femei să facă mai multe avorturi pe fondul prohibit al legii decât dacă actul ar fi legal. În realitate, după legalizare, numărul avorturilor a crescut de câteva ori în numai câţiva ani. Unul din artizanii acestei campanii, regretând după mai mulţi ani ceea ce făcuse, a mărturisit în mod public că întreaga campanie pro-avort fusese instrumentată, iar atunci când invocau argumentul cu fructul oprit ştiau că acesta este fals, că lucrurile stau cu totul invers.
Un alt exemplu memorabil l-a constituit legalizarea prostituţiei în Olanda, unde se susţinea, de asemenea, că legalizarea va însemna reducerea şi ţinerea sub control a fenomenului. "Atâta timp cât fructul este oprit, tinerii vor fi tentaţi mai mult decât dacă ar fi ceva obişnuit şi legal", se susţinea persuasiv în campania pro bordel. Din nou faptele au arătat că fenomenul prostituţiei în urma legalizării, în loc să fie limitat şi controlat mai bine, s-a răspândit cu repeziciune, dezvoltându se traficul de femei.
Argumentul fructului oprit a fost aplicat şi în cazul consumului de droguri. "Când drogurile vor fi legalizate, se susţinea propagandistic, tinerii nu vor mai fi atât de curioşi şi astfel mult mai puţini vor cădea pradă consumului." Tot Olanda a fost ţara care a pus în practică acest principiu, legalizând vânzarea drogurilor uşoare - marijuana şi haşişul. Rezultatul poate fi constatat de oricare turist al Amsterdamului. Nenu¬măraţi tineri pot fi întâlniţi, chiar şi în timpul zilei, luându-şi doza la colţ de stradă. Sute de asociaţii se ocupă de resocializarea consumatorilor de droguri, în timp ce Olanda a devenit un important centru european al traficului de stupefiante.
Se pare, aşadar, că fructul oprit nu este decât un argument propagandistic, un sofism nihilist destul de convingător pentru mul¬ţime. În realitate, se arată că, mai cu seamă, în cazul actelor seductive, practica nu face decât să cultive obiceiul, să slăbească discernământul şi să dea dependenţă. Având posibilitatea legală să meargă la bordel, tinerii o vor face mult mai probabil decât în condiţiile în care bordelul nu ar fi o prezenţă oficializată în spaţiul public al oraşului. Apelând la serviciile prostituţiei, tinerii nu vor deveni mai rezervaţi privind astfel de experienţe, ci cu mult mai sensibili, mai dependenţi şi chiar obsedaţi de sex. De asemenea, începând cu un drog uşor, este foarte probabil ca, în timp, odată cu instalarea dependenţei, să se treacă la un narcotic mai puternic.
În aceiaşi termeni poate fi pusă problema şi în cazul televizorului, un mijloc prin excelenţă seducător care dă dependenţă. Oare pot copiii să-şi înfrâneze curiozitatea, să discearnă ce este bine şi ce este rău, să se oprească la timp din vizionare? Pot oare aceştia să se detaşeze de atmosfera hipnotică, fascinantă a micului ecran, să spună "nu" unor mesaje construite pe baza ultimelor tehnici sau studii de persuasiune, în scopul captivării atenţiei, al înlănţuirii minţii, al slăbirii voinţei şi înşelării discernământului? Faptele arată în mod clar că, la fel ca în cazul drogului, consumul cere un consum şi mai mare. Prin vizionare, copiii nu dobândesc imunitate la acest obicei, ci, dimpotrivă, se creează deprinderea, se produce intoxicarea, apare dependenţa.
Referitor la obiecţia că acei copii care nu au televizor în casă, când vor merge la vecini sau prieteni, vor fi tentaţi să se uite la cine ştie ce lucruri, fără a putea fi controlaţi, trebuie făcute următoarele observaţii: Pe de o parte copiii, care nu au televizor în casă, odată ajunşi în faţa televizorului unui prieten, este mai puţin probabil să vadă dintr-odată numai murdării, nefiind familiarizaţi cu cultura TV, precum sunt cei care se uită zilnic la televizor. Şi chiar dacă s ar întâmpla acest lucru, ar fi doar o excepţie, în condiţiile în care părinţii, aflând, ar putea preveni repetarea faptului. Pe de altă parte, în cazul copiilor care au televizor, cine garanteză că în absenţa părinţilor aceştia nu vor fi tentaţi să se uite şi la emisiuni violente sau erotice, sau că nu se vor duce la prieteni pentru a vedea ceva mai "tare"?