Personalitatea umană se construieşte prin interacţiune cu alţii, începând cu copilăria şi continuând întreaga viaţă. Procesul de socializare desemnează natura socială a dezvoltării umane, cu particularităţile determinate de experienţele fiecărui individ. Prin socializare se nasc similitudini, ca şi diferenţieri între membrii unei comunităţi sau unui grup; individul îşi modifică continuu conduita, pentru a răspunde aşteptărilor celorlalţi, pentru a se articula unor convenţii sociale. Acest proces de achiziţii şi adaptare permanentă, de integrare progresivă şi de interiorizare a normelor şi valorilor morale şi culturale poartă numele de socializare. Specificul său este faptul că, prin învăţare socială, indivizii experimentează modele acţionale şi structuri cognitive: stiluri de exprimare, scopuri, credinţe, teorii, valori, atitudini ce-i permit să funcţioneze din ce în ce mai articulat la relaţiile interpersonale şi sociale, în relaţiile intragrup şi intergrup, în statusuri publice (J.-L. Beauvois, N. Dubois, 1999).
Socializarea presupune deci, în primul rând, învăţarea, prin interacţiune cu alţii, a unor modele de conduită socială, a unor cunoştinţe comune sau a unor norme, reguli, cutume, rituri vehiculate într-o societate. Efectul nu ar trebui să fie standardizarea comportamentelor, deşi acest lucru este posibil, ci diferenţierea în funcţie de diversele forme de influenţă primite şi de capacităţile şi particularităţile individului de a prelucra informaţiile. Socializarea poate fi abordată din perspectiv
59; pedagogică (ca învăţarea în vederea unei inserţii sociale favorabile), etnologică (ca încorporarea a unor modele de gândire şi acţiune, ca transmiterea de cunoştinţe), antropologică (oferirea de modele culturale, abilităţi, atitudini şi motivaţii) sau psihologică (dezvoltarea personalităţii prin interacţiunea cu mediul social).
Pentru Piaget dezvoltarea copilului este o construcţie continuă şi o echilibrare, parcurgând nişte stadii distincte, prin articularea a două mişcări complementare: asimilarea sau încorporarea unor lucruri sau conduite la structurile deja construite şi acomodarea sau reajustarea structurilor în funcţie de transformările exterioare. Parcurgând diferite stadii, copilul depăşeşte egocentrismul iniţial, caracterizat prin indistincţia între eu şi lume şi sfârşeşte prin inserţia în viaţa şcolară sau profesională. Sociologul Emile Durkheim a pus în valoare importanţa conştiinţei colective (transmiterea, de la o generaţie la alta, a normelor şi tradiţiilor), a rolului educaţiei morale în construirea unei identităţi. La rândul său, Max Weber a distins socializarea asociativă, prin efort voluntar, de socializarea instituţională, prin impunerea unor reguli de către puterea legitimă.
În psihologia socială conceptul are o conotaţie complexă, depăşindu-se ideea presiunii unidirecţionale a mediului social asupra copilului şi/sau adolescentului. Modelului tradiţional, bazat pe ipoteza controlului extern şi al schimbării determinate din exterior, i se substituie modelul reciprocităţii (Schaffer, 1984), al interacţiunii individului cu mediul său. Socializarea este un mod de existenţă umană şi se exprimă prin trei nevoi fundamentale: a) nevoia de includere (comunicare, contact); b) nevoia de control care dă individului siguranţa că a interiorizat normele sociale dezirabile ce-i vor permite să ajungă la autonomie şi c) nevoia de afecţiune, de ataşament. Socializarea implică deci reciprocitate, contract, inserare într-un grup. Individul nu doar suportă, ci şi răspunde, explorează, îşi construieşte propria conduită.
G.N. Fischer (1991) identifică următoarele caracteristici ale socializării, din perspectiva disciplinei noastre:
. este un proces de învăţare de modele, valori, cunoştinţe, roluri;
. elementele achiziţionate sunt interiorizate de individ, devin parte integrantă a aparatului său cognitiv, instaurând instanţe de control intern sau morale;
. dezvoltă diferite modele de comportament social ca supunerea, agresiunea sau competitivitatea;
. face ca individul să interiorizeze modul de funcţionare a sistemului social, maniera de a percepe lumea şi de a o interpreta.
Efectele socializării se traduc prin achiziţionare de norme culturale, până la dobândirea conştiinţei de sine şi a idealului de sine şi prin dobândirea sentimentului de apartenenţă la o colectivitate şi a celui de a împărtăşi cu alţii sentimente şi aspiraţii, de a avea o identitate culturală.
Dacă procesul de socializare este perturbat de factori externi (informaţii distorsionate, modele culturale inadecvate etc.) vorbim de "disfuncţiuni de socializare" (Beauvois, Dubois), fie ele individuale sau colective, care sancţionează deficitul de achiziţii sociale şi se manifestă prin dificultăţi de integrare în comunitate. Efectele socializării adecvate se manifestă prin integrarea individului. Integrarea socială a individului, într-un univers cultural dat, se manifestă prin orientarea comportamentelor individului, conform aşteptărilor celorlalţi. Acest proces se particularizează în învăţarea şi practicarea ritualurilor vieţii sociale ("rituri de pasaj", care marchează trecerea de la o condiţie socială la alta, rituri instituţionale sau riturile vieţii cotidiene), învăţarea rolurilor sociale (masculin/feminin, de exemplu) şi cunoaşterea lumii sociale (a atribuţiilor altuia, a structurii sociale, a categoriilor sociale) sau prin integrare profesională. Claude Dubar (1991) vorbeşte de "socializare profesională" ca proces structurant de însuşire a unei profesiuni, articulare la exigenţele unei organizaţii profesionale, stabilirea de relaţii profesionale şi dobândirea unei "identităţi profesionale şi sociale". A construi un "model profesional" înseamnă a avea o evoluţie profesională care dezvoltă conştiinţa carierei şi nevoia unei identităţi relaţionale prin profesiune.