Noţiunea de rol este des folosită, ceea ce nu īnseamnă că e uşor de definit. Pla-sīndu-ne, mai īntīi, la nivelul simţului comun, se pot degaja două accepţiuni şi două aspecte majore:

. Un aspect funcţional şi pragmatic īn raport cu o anume situaţie, cu o anume
poziţie socială. Vom vorbi, astfel, despre rolul de tată, de şef, de consilier, de
medic, spunīnd că o persoană īşi asumă sau nu rolul, referindu-ne la anumite
reguli sau obiceiuri: un tată trebuie să facă anumite lucruri, să nu facă altele etc.

. Un aspect imaginar, teatral, avīnd o anumită legătură cu aspectul precedent.
Vom vorbi atunci de "jucărea unui rol", nu numai la teatru, ci şi īn viaţă; rolul
jucat poate fi o mască, un mod de disimulare a personalităţii sau un mod de
Identificare imaginară cu un personaj ideal, un fel de "a face ca şi cum" am fi
cutare sau cutare persoană.

Trecerea de la un aspect la celălalt este curentă la nivelul limbajului, ca şi la nivelul fantasmelor, şi se efectuează īn ambele sensuri, de vreme ce teatrul imită viaţa sau reifică visele şi de vreme ce viaţa poate fi caracterizată şi trăită ca teatru.

Acelaşi lucru se īntīmpla cu noţiunea de personaj, foarte apropiată de aceea de rol, cu cīteva nuanţe: este vorba despre un rol care atrage atenţia asupra celui care şi-l asumă sau care īl joacă, rol care īi poate fi atribuit sau de care poate fi lipsit, debarasat, lăsīnd la suprafaţă propria-i persoană.

Dar, īn ambele cazuri, nu sī
ntem niciodată singuri pentru a juca un rol: viaţa de zi cu zi sau comediile comportă mai mulţi parteneri ale căror roluri sīnt mai mult sau mai puţin ajustate unele altora; aceste indicaţii īşi păstrează īntreaga lor valoare pentru un studiu mai aprofundat.

Amplitudinea şi complexitatea noţiunii de rol se regăsesc īn abordarea ei ştiin­ţifică. A.M. Rocheblave, autoare a unei lucrări de sinteză consacrată Noţiunii de rol īn psihologia socială, enumera nu mai puţin de şase concepţii importante : trei emană de la sociologi: Nadei (The Theory of Social Structure), Linton (Fondements culturels de la personnalite) şi Parsons (Towards a Theory of Actiori); trei provin de la psihologi sociali: G.H. Mead (Le moi, le soi, la societe), Newcomb (Manuel de psychologie sociale) şi Moreno (Fondements de la sociometrie). Din confruntarea lor reiese că, pe de o parte, sociologii trebuie să facă apel la conduitele interacţionale ale membrilor grupurilor pentru a actualiza modelele culturale care constituie axele ro­lurilor, īn timp ce psihologii, plecīnd de la interacţiunile individuale, ajung să degaje norme de conduită şi cadre de referinţă culturale, care fac posibilă comunicarea. Apare, astfel, situaţia specifică acestui concept de rol, aflat la intersecţia mai multor domenii; el trebuie studiat dintr-o triplă perspectivă, corespunzīnd cu trei niveluri de abordare.

. Rolurile la nivel instituţional

Din acest punct de vedere, rolul se caracterizează prin prescriere şi prin raportul pe care īl īntreţine cu un sistem de poziţii sociale. Este vorba tocmai despre "normele de roluri" deja evocate īn capitolul precedent. După Linton, mai ales, cele două noţiuni de model şi de rol sīnt īn strīnsă legătură, după cum ele īntreţin legături şi cu noţiu­nile de poziţie şi de statut. Rolul este definit ca ansamblu al conduitelor normale cerute de la un subiect, atunci cīnd posedă cutare statut social, cele care convin unei anumite vīrste, unui anume sex, unei poziţii familiale, profesionale, politice etc.

. Problema inventarierii şi clasificării rolurilor este, deci, legată de cea a poziţiilor.

Se poate distinge, mai īntīi, īntre roluri instituţionale, corespunzīnd unor poziţii şi modele ale societăţii globale şi, adesea, unor scheme transculturale : este, mai ales, cazul categoriilor de vīrstă şi de sex, adesea, de castă sau de clasă ; şi pe de altă parte, rolurile funcţionale īn interiorul grupurilor şi al organizaţiilor, īn care individul acţionează conform poziţiei sale specifice şi conform poziţiilor celorlalţi, īntreţinīnd, īn acelaşi timp, cu aceştia relaţii net diferenţiate.

Anumite interferenţe se produc, totuşi, īn mod frecvent īntre aceste două cīmpuri poziţionale, creīnd zone de confuzie şi, adesea, de conflict ; este, de exemplu, cazul unei funcţionare care se trezeşte tratată aparte, ca femeie, īn cadrul ei profesional : "Voi, femeile...". Rolurile profesionale sīnt cu atīt mai bine definite īn ce priveşte funcţiile şi relaţiile, cu cīt se situează īntr-o organizaţie mai ierarhizată şi mai cen­tralizată (organigrame industriale, ierarhie militară), dar şi īn conduitele cotidiene -mai ales familiale - se pot degaja reţele de "roluri", aşa cum arată schema lui Newcomb īn ce priveşte diada mamă-copil (fig. 1).

S-a propus adesea să se facă distincţie īntre rolurile profesionale şi anumite roluri pivot, considerate tipice : medicul, cadrele industriale, funcţionarul de birou, īn jurul cărora gravitează roluri adiacente, mai difuze: agent de asigurări, cel care livrează mărfuri... Dar aceste distincţii au un caracter dacă nu convenţional, cel puţin con­tingent, avīnd īn vedere evoluţia sistemelor de roluri şi pregnanţa lor variabilă.

Această evoluţie a rolurilor este solidară cu schimbările tehnice şi ideologice şi cu tensiunile legate de schimbările lor. Fără a aborda problema īn toată amploarea ei, să ne mărginim aici la cīteva remarci. Orice evoluţie, modificīnd sistemul de urgenţe şi de aşteptări, suscită uzura anumitor roluri şi apariţia altora noi şi, prin urmare, "cla­tină" mai mult sau mai puţin grav echilibrul poziţiilor sociale. Se constată īn raport cu rolurile, o anumită inerţie a poziţiilor şi a statutelor de care se agăţau, īn mod evident, deţinătorii lor, susţinuţi de curente de opinie tradiţionale, īn schimb, noile roluri nu primesc de la īnceput poziţii şi imagini sociale bine definite. Un exemplu actual este cel al lucrătorilor sociali (educatori, animatori, formatori); nici o normă solidă nu există īncă īn privinţa lor şi, de aici, rezultă o anumită indeterminare īn aşteptările celor care īi frecventează, ca şi īn conduita agenţilor; aceştia din urmă sīnt ei īnşişi īmpărţiţi īntre anumite modele stabilite - de tip apostolic - şi anumite idealuri personale - de tip mai mult sau mai puţin libertar.

. Cum este posibil să se degaje, īntr-un moment dat al istoriei unei societăţi sau a unui grup, sistemul de reglare specifică asigurat de jocul rolurilor sociale ?

La această īntrebare, sociologul englez Nadei răspunde propunīnd folosirea conjugată a mai multor metode: stabilirea frecvenţei şi a regularităţii de apariţie comună a diferitelor atribute asociate rolurilor, rolul "normal" fiind cel care grupează atributele cel mai frecvent reunite; definirea acordului, a consensului explicit sau implicit al indivizilor asupra conduitei potrivite pentru cutare rol; reperarea normelor de roluri care se manifestă prin intermediul sancţiunilor ce traduc non-conformismul.

Aceste indicaţii cer mai multe comentarii. Mai īntīi, ele nu duc neapărat la de­finiţii identice ale unui acelaşi rol. Cea dintīi degajă o schemă reală, sub forma unui cīmp de conduită sau de mod, īn sens statistic (de exemplu, rolul de soţie, rolul de medic, īn termeni de conduite tradiţionale, faţă de soţ sau de bolnav). A doua metodă vizează aşteptările şi valorile colective care pot prezenta un caracter teoretic şi ideal, transgresat, eventual, īn conduite (de exemplu, fidelitatea conjugală, disponibilitatea constantă a medicului). Pe scurt, regăsim la nivelul rolurilor distincţiile deja făcute de Linton īn ce priveşte modelele.

O altă dificultate priveşte mărimea cīmpului social pe care se poate aplica defini­ţia. Dacă este vorba de societatea globală, observarea comportamentelor īn rol duce, adesea, la distribuţii plurimodale, īn funcţie de diverse subgrupuri (de exemplu, rolul de copil īn Franţa variază considerabil, īn funcţie de loc şi de mediu; cel al băiatului īntre 8 şi 14 ani din mediul rural diferă de cel al claselor medii urbane). Este, deci, necesar să precizăm la ce nivel de specificitate situaţională vrem să studiem rolurile.

īn sfīrşit, chiar funcţia "definitorilor" de roluri pune o problemă, căci poate fi vorba fie de subiecţi care īşi asumă rolul īn chestiune, fie de cei care īşi asumă contra-rolul, de «parteneri», fie, īn fine, de subiecţi care ocupă o poziţie externă. Dacă luăm cazul «profesorului», de exemplu, caracterizarea rolului poate varia după cum este vorba de corpul specific profesorilor, de opinia elevilor (sau a studenţilor), a părinţilor, sau, īn fine, a membrilor unei alte profesiuni care au sau nu, la rīndu-le, copii. Se pot evalua şi compara, astfel, gradele de consens intrapoziţional şi inter-poziţional.



. Rolurile la nivel individual

La acest nivel, rolul se caracterizează prin funcţia lui de expresie şi prin raporturile cu personalitatea subiecţilor. Fiecare individ īşi asumă rolul sau rolurile mai mult sau mai puţin fidel faţă de modelele īn vigoare īn societatea globală sau īn cutare grup local. După caz (şi chiar īn afara oricărei deviaţii caracterizate), subiectul poate tranşa sau inova īn raport cu modelul. Este ceea ce face diferenţa īntre rolul văzut ca "stan­dard" şi "intrarea īn rol" care depinde de atitudinile proprii subiectului, adică de modul īn care el suportă, percepe sau selecţionează modelele.

īn societăţile moderne, problemele de integrare au devenit mult mai complexe decīt īn societăţile arhaice sau tradiţionale, īn măsura īn care fiecare individ, avīnd simultan mai multe poziţii (de exemplu, familială, profesională, sindicală), trebuie să-şi asume mai multe roluri şi īşi poate schimba, eventual, rolul profesional. Perso­nalitatea se exprimă, astfel, prin intermediul unei mulţimi de roluri şi constituie īn ea īnsăşi un sistem de segmente de roluri mai mult sau mai puţin armonios.

Problema raporturilor īntre rol şi personalitate ajunge, aproape īntotdeauna (īn mod implicit sau explicit), la o perspectivă filosofică, pentru că atinge problema libertăţii probabile; se pot distinge īn acest sens trei poziţii esenţiale :

. Una menţine o distincţie fermă īntre cele două noţiuni: personalitatea (eu, eu
profund, spontaneitate, sistem propriu de aspiraţii) nu se poate confunda cu ro­
lurile ; ea le transcede şi nu face decīt să se exprime prin intermediul lor. Este
vorba despre o concepţie spiritualistă, susţinută, mai ales, de Bergson.

. O a doua poziţie reduce īn mod strict personalitatea la jocul de roluri: nu sīntem
altceva decīt actori; persoana se confundă cu personajul. Este vorba despre o con­
cepţie de tonalitate shakespeariană.

. O a treia poziţie, mai eclectică, tinde să facă din personalitate o putere de opţiune
īntre roluri şi de sinteză a lor şi a anumitor elemente aparte, ireductibile. Cīnd
această dialectică reuşeşte, vorbim de "persoană", noţiune legată, astfel, de o
scară de valori; cīnd este vorba de un compromis, vorbim de "personaj".

Cercetătorii īnşişi, de īndată ce elaborează o teorie, nu scapă acestui gen de "trilemă" ale cărei urme pot fi găsite pīnă şi la cel mai empirist dintre cercetători, fie că ţine de curentul experimentalist sau de curentul clinic.

Personajul constituie, deci, īn general, un fel de compromis īntre spontaneitatea subiectului (pulsiuni, aspiraţii) şi exigenţele sociale; el capătă o funcţie de securizare sau de valorizare, īn moduri foarte diferite. Se pot, astfel, distinge:

. personajul ca rol stereotipizat (a trebui să fii); īncercare de strictă conformitate
cu modelul şi cu aşteptările celorlalţi;

. personajul ca mască (aparenţa); un tip de compromis mai mult sau mai puţin
lucid, cu intenţie manipulatorie sau oportunistă (este, de exemplu, cazul cinicului
sau al fariseului);

. personajul ca refugiu (sau ca alibi), tinzīnd către intrarea īn roluri protectoare
sau chiar magice (īncepīnd cu cazul "specialistului" care se cantonează īn insuliţa
lui protectoare, pīnă la "mitomanul" şi la simulatorul isteric);

. personajul ca ideal personal (a voi să fii); chiar dacă există, după cum susţine
Adler, o funcţie "compensatorie", el este trăit de către subiect īn mod dinamic ca
expresie a unui eu profund.



. Rolurile la nivel interacţional

Acestea se caracterizează prin funcţia lor de complementarizare. Modele şi norme, pe de o parte, atitudini şi personaje, pe de alta, ele nu au un sens decīt īn măsura īn care se actualizează īn situaţii concrete de relaţie. De aceea, exercitarea unui rol nu se face aproape niciodată īn singurătate. Nu există conduită de rol fără īntīlnirea unor agenţi prevăzuţi cu roluri complementare (tată-fīu, soţ-soţie, patron-angajat etc.). Orice rol cotidian ne pune īn contact cu unul sau mai mulţi parteneri, ceea ce ridică probleme naturale de ajustare mutuală şi, eventual, neīnţelegeri şi conflicte, īntr-adevăr, arti­cularea normelor de roluri nu constituie decīt o schemă globală de comunicare şi "ţinuta de rol" a fiecărui individ (ea īnsăşi aparte) va fi influenţată de conduita cel puţin parţial neprevăzută a partenerilor săi. Ca să existe, īntr-adevăr, comunicare, trebuie ca informaţiile schimbate īntre mai multe persoane să-şi corespundă, īn cursul interacţiunii, fiecare partener poate sau nu, printr-un joc de feed-back-uri şi de corec­tări, să-şi rectifice percepţiile şi acţiunile pentru a-şi ajusta mai bine rolul.

La nivelul relaţiilor diadice, ca şi la cel al relaţiilor colective, intervin, deci, īn mod succesiv:

. Aşteptarea unui rol - este un fel de anticipare a conduitelor celuilalt īn funcţie
de poziţiile respective şi de situaţia locală (de exemplu, salariatul neglijent convocat
de şeful de serviciu, copilul care chiuleşte surprins de un vecin, stagiarul īn faţa
monitorului etc.). Acest proces de reglare grosieră poate, adesea, să falsifice ajus­
tarea relaţiilor; de exemplu, atunci cīnd "superiorul ierarhic" nu răspunde aşteptă­
rilor subordonatului īn funcţie de un model stereotip sau de experienţa anterioară.

. O evoluţie eventuală īn interiorul rolului: īn funcţie de derularea interacţiunilor
īntre persoane, īntr-o conversaţie, o persoană sau alta, sau chiar mai multe īntr-o
discuţie de grup, īşi poate transforma modul de a fi faţă de ceilalţi sau faţă de situaţia
sau problema tratată īmpreună. Aceasta presupune spontaneitate şi plasticitate īn
realizarea rolului şi, īn mod simultan, perceperea eventualei plasticităţi a celorlalţi.
Se poate imagina o clasificare sistematică a interacţiunilor, īn funcţie de gradul de

contingenţă reciprocă a conduitei partenerilor, fără a exclude, de altfel, o trecere posibilă de la o relaţie la alta. Jones şi Thibaut disting, astfel, trei tipuri:

a) Interacţiunea necontingentă : ea apare cvasi-contradictorie īn termeni, de vreme
ce implică faptul că o conduită a unuia din parteneri poate să nu fie influenţată şi
să nu īl influenţeze pe celălalt. Dar ea corespunde, de fapt, cazurilor īn care fiecare
partener este riguros legat de prescripţiile propriului său rol. Interacţiunea aparentă
nu consistă decīt īntr-o bună sincronizare a conduitelor alternate, reglate de un fel
de cod militar. Ne apropiem aici de cazurile extreme: cel al conduitelor cere­
moniale colective, al īntīlnirilor sau al vizitelor foarte formale; al baletelor sau al
scenelor reglate mecanic; al dialogurilor īntre subiecţi rigizi, obsesionali sau cu
tendinţă schizoidă. Fiecare nu vorbeşte decīt pentru sine, dar īn faţa celuilalt.

b) Interacţiunea cu c ontingenţă asimetrică, īn care conduita unuia dintre actori de­
pinde aproape īn īntregime de a celuilalt, dar nu şi invers. O putem īntīlni īn cazul
unui interviu făcut după un chestionar strict standardizat. Dar acest echilibru este
de două ori fragil: fie că anchetatorul se īndepărtează īn mod spontan de cod sub
Influenţa celor spuse sau a refuzului de a răspunde, fie că persoana interogată
īncearcă, dimpotrivă, să inducă o conversaţie.



c) Interacţiunea cu contingenţă reciprocă: este vorba despre una din cele mai cu­rente interacţiuni şi ea cere, pentru a progresa, o vigilenţă continuă din partea fiecărui partener pentru a reacţiona īn mod adecvat la conduita celuilalt, īn afară de aceasta, situaţia prezintă două implicaţii dificil compatibile :

. pe de o parte, resimt anumite conduite ale celuilalt ca gratifiante (sau deza­
greabile) şi īmi fac, la rīndu-mi, o imagine favorabilă (sau defavorabilă) despre el,
ceea ce īmi influenţează conduita;

. pe de altă parte, mă preocupă viitoarele mele intervenţii.

Dacă mă las dus de prima atitudine, risc fie să fiu manipulat de celălalt, fie să rămīn īntr-o poziţie negativă. Dacă cealaltă atitudine domină, schimbul va fi iarăşi mediocru, iar insistenţa mea īl va constrīnge pe celălalt, īn toate aceste cazuri, riscăm să ne apropiem de o contingenţă asimetrică, chiar de o non-contingenţă - adică să reducem fecunditatea interacţiunii.

Oricum, la acest nivel interacţional, noţiunea de rol nu mai este un model prescris şi rigid, ci un fel de structură dinamică. Ea permite reintroducerea unei perspective mai globale asupra unor secvenţe aparent disparate şi contingente, īn cuplu, ca şi īn grup, adesea, ca urmare a unei faze de incongruenţă sau de tensiune, apare un anume proces de reglare şi de complementarizare a rolurilor, adică o formă mai mult sau mai puţin adaptată şi finalizată de interacţiune.

Aceste roluri emergente nu sīnt mai puţin dependente de rolurile prescrise, căci acestea tind īntotdeauna să prestructureze interacţiunea sau să o tulbure, atunci cīnd ea nu se efectuează conform rolurilor şi aşteptărilor culturale.

Exemplele cele mai cunoscute se referă la relaţiile unde avem de a face cu o inegalitate sensibilă de vīrstă sau de prestigiu social: chiar īn afara situaţiilor fami­liale sau profesionale, cel mai īn vīrstă şi cel mai prestigios tind să-şi asume un rol de autoritate sau de iniţiativă īn cursul interacţiunii, īn numeroase culturi, aceeaşi poziţie o adoptă bărbatul īn relaţia dintre sexe. Este lesne de īnţeles că se produce astfel un fel de tensiune dialectică īn relaţiile cotidiene dintre rolurile culturale şi rolurile efec­tiv asumate - atunci cīnd modelul consacrat de ajustare şi de complementarizare nu se realizează:

. fie pentru că deţinătorul rolului dominant nu vrea sau nu poate să-l joace, con­
trar aşteptărilor partenerului;

. fie că partenerul revendică un rol cītă vreme celălalt nu a renunţat la el. Chiar
cīnd se stabileşte o ajustare inversă (prin consimţire mutuală), subzistă un dis­
confort latent atīt la cei doi parteneri, cīt şi īn anturajul lor, ceea ce se reflectă
Inevitabil asupra relaţiei interne.

. Conflictele de roluri

Toate cele de mai sus ne arată că rolurile au, īn acelaşi timp, o funcţie de reglare a raporturilor sociale şi o funcţie integratoare pentru personalitate; este, deci, necesar să examinăm, pe de o parte, sursele şi formele conflictelor de roluri care pot compro­mite aceste echilibre, iar, pe de altă parte, procesul de ajustare şi de rezolvare posibilă a conflictelor.

Această examinare se poate face plecīnd de la distincţia precedentă īntre cele trei niveluri de analiză a rolurilor.



. Surse de conflict ţinīnd de condiţiile socio-culturale:

a) Proliferarea rolurilor īn societatea contemporană.

b) Inconsistenţa sau echivocul poziţiilor şi al modelelor de roluri corelative; toate
poziţiile de intersecţie sīnt astfel, fie că apar:



. īntre două culturi: este cazul "marginalului", un individ transplantat ca adult
īntr-o cultură foarte diferită de a sa, īn care nu reuşeşte să se adapteze decīt īn
mod parţial şi superficial;

. īntre două clase de vīrstă: cazul adolescentului īn societăţile dezvoltate; sfīşiat
īntre modelele de conduită infantilă şi cele ale adulţilor, el este adesea subiectul
unor aşteptări contradictorii, din lipsă de "rituri de trecere" ;

. īntre două grupuri profesionale: este, de exemplu, cazul maistrului situat īntre
muncitori şi cadre, īntre bază şi autoritate, prins adesea īntr-un joc dublu al solida-
rităţilor.



c) Evoluţia rolurilor o devansează pe cea a statutelor şi a modelelor comune (imagi­
nea rolului femeii contemporane).

d) Articularea deficientă a funcţiilor: cazurile de interferenţă a posturilor īntr-o
organizaţie profesională aflată īn transformare.

. Modalităţi de conflicte la nivel interacţional

Este vorba de actualizarea cazurilor precedente prin schimburi cotidiene; vorbim despre:

. o discordanţă a aşteptărilor şi a conduitelor de rol īntre două sau mai multe
persoane (cazul b sau c);

. o competiţie pentru asumarea simultană a aceluiaşi rol (cazul d).

. Experienţa trăită a conflictelor la nivel individual

Ea este deosebit de acută:

. atunci cīnd subiectul este plasat īntr-o poziţie de intersecţie (cazul b);

. atunci cīnd nu aderă afectiv sau ideologic la rolul său (cazul funcţiei impuse);

. cīnd este contrariat īntre exigenţele incompatibile ale unui rol mixt.

Mai multe exemple de acest gen au servit deja ca temă dramaturgilor (cazul celei mai mari părţi a eroilor lui Shakespeare sau ai lui Corneille). Studii americane destul de recente s-au aplecat asupra conflictelor de roluri la preoţii militari şi la ofiţerii īnvăţători. Nu trebuie, totuşi, să afirmăm aprioric că rolurile "mixte" actualizează īn mod constant la cei care le deţin tensiuni penibile. Acestea nu apar decīt atunci cīnd un anume sector al rolului se radicalizează. Din contră, īn multe cazuri şi momente, după cum subliniază A.M. Rocheblave, alegerea unui rol care conţine o opoziţie internă posedă un sens şi un interes aparte pentru subiect. Căci acesta ar fi putut, de exemplu, să fie doar preot sau doar militar; alegerea sa relevă o ambivalenţă funciară a individului īnsuşi care, prin această soluţie de compromis, īşi poate īmplini, īn mod economic şi permis social, două tendinţe opuse. Acest lucru pare confirmat de faptul că cei mai mulţi subiecţi interogaţi nu par să-şi fi dat seama de existenţa unui con­flict. Se poate, de asemenea, ca unul dintre sectoarele rolului (religios sau pedagogic) să constituie o legitimare a rolului militar, dorit iniţial, dar care trezea o anume culpabilitate.



Care sīnt ieşirile posibile din conflictele intra-subiective pe care le-am evocat ? Opţiune, compromis, inovaţie constituie trei forme de conduite de rezolvare.

a) Individul aflat īn conflict poate alege un rol şi renunţa la celălalt, expunīndu-se,
eventual, sancţiunilor care rezultă din nerespectarea acestuia din urmă; el poate
scăpa astfel de conflict, dar riscă să se regăsească īntr-o poziţie de nesusţinut şi să
"iasă din cīmp" atunci cīnd cele două roluri sīnt strīns legate de un acelaşi statut.
Ieşirea se prezintă atunci sub formă de ruptură - precum divorţul, demisia sau
emigrarea.

b) Se poate, de asemenea, căuta o poziţie de compromis :



. fie stabilind o ierarhie īntre prescripţii; rolul privilegiat va fi cīnd cel care co­
respunde presiunilor colective celor mai intense, cīnd cel care răspunde mai bine
aspiraţiilor personale; īn ambele cazuri, conflictul subzistă īn stare latentă;

. fie stabilind o alternanţă a rolurilor, acordīndu-i fiecăruia un spaţiu; aceasta
presupune că dispunem de o marjă de libertate suficient de mare pentru a putea
amenaja o situaţie obiectivă, ceea ce nu elimină riscurile de interferenţă con-
flictuală neprevăzută.



c) Putem, īn fine, īncerca să promovăm un nou tip de rol, care ar permite să răspun­
dem situaţiei şi să conciliem aşteptările contrarii, nereţinīnd decīt anumite aspecte
ale celor două roluri aflate īn conflict; este, de exemplu, cazul unei persoane care
renunţă la rangul de şef statutar pentru a adopta rolul de "expert", păstrīndu-şi
Influenţa şi jucīnd, īn acelaşi timp, jocul democratic. Dar nu mai avem a face cu
acelaşi rol şi această inovaţie presupune şi acordul anturajului profesional.

d) Modurile de ajustare precedente consistă īn găsirea unei soluţii reale (mai mult
sau mai puţin pertinente) pentru conflictul dat, modificīnd raporturile īntre rolurile
jucate efectiv. Alte moduri de realizare imaginară sīnt posibile pe planul subiectiv
al perceperii conflictului. Ele consistă īn acomodarea mai mult sau mai puţin
reuşită cu contradicţia, raţionalizīnd-o sau derealizīnd-o prin punerea īn acţiune a
unor mecanisme de apărare:



. Prin raţionalizare : se elimină antagonismul conduitelor concrete prin referirea
la principii care par să le concilieze in abstracta. Rezultă de aici acţiuni ambigue
sau implicit opţionale. Este, de exemplu, cazul unui şef democrat obligat să acţio­
neze fie autoritar, fie demagogic, pentru a "salva esenţialul", acest esenţial invocat
fiind "legalitatea" īntr-un caz, "contractul cu masele" īn celălalt.

. Prin fugă : individul declară, īn acest caz, că nu trăieşte conflictul ca să se protejeze
de anxietate şi să īndepărteze scadenţa, dar, evident, fără să rezolve nimic.

īn definitiv, conflictele de roluri tind să perturbeze mai mult sau mai puţin planul social şi personal. Rezultă de aici anumite procese de dezintegrare, dar şi de reorgani­zare. Există un pericol de dereglare atunci cīnd exigenţele unui grup şi ale sistemului său de roluri şi de valori se găsesc īn opoziţie īn aceeaşi situaţie şi pentru un acelaşi agent cu cele ale unui alt grup. Este cazul binecunoscut al mamei care are, īn acelaşi timp, o slujbă şi ale cărei conduite pot antrena carenţe familiale sau absenteism pro­fesional.

Dar, pe de altă parte, un asemenea conflict se poate amplifica īntr-atīt, īncīt actorii şi anturajul lor să exercite o presiune colectivă asupra grupurilor sau asupra societăţii globale, provocīnd o revizuire a aşteptărilor şi o modificare a datelor obiective (īn ocurenţă, printr-o reamenajare a orelor de lucru, a orarelor creşelor, a ajutorului la domiciliu etc.); conflictele de roluri sīnt factori de schimbare socială.



Ca şi īn viaţa personală, resimţirea intensă a unui conflict se datorează fie unei surse de dezechilibru care poate duce la izolare sau la nevroză, fie unei surse de maturizare şi de creativitate, provocīnd anumite alegeri decisive sau o restructurare a cīmpului axiologic.

. Jocuri de roluri şi sociodrame

Paragrafele precedente au subliniat pregnanţa normelor, dificultăţile de ajustare īntre persoane, riscurile de stereotipie, de neīnţelegeri, de conflict. J.L. Moreno, a cărui imaginaţie creatoare s-a dezvoltat īn jurul ideilor de rol şi de joc, a propus să se recurgă la anumite proceduri dramatice īn scop psiho- şi socio-terapeutic.

Moreno s-a preocupat mai puţin de conflictele de roluri propriu-zise, analizīnd, mai ales, contrastul dintre modelele ritualizate de comportament (ritual conserves) şi spontaneitatea subiecţilor, īn ochii lui, educaţia comună, organizarea birocratică, pro­gresele tehnologiei se conjugă toate pentru robotizarea omului, īn afară de aceasta, funcţia caracteristică īndeplinită odinioară de anumite forme de teatru şi de sărbătoare colectivă īn care interveneau dramatizarea, improvizarea, răsturnarea rolurilor, expri­marea pulsiunilor latente a căzut aproape total īn desuetudine. Este, deci, necesar să li se propună adulţilor prin intermediul psihodramei, sociodramei şi jocului de rol, moduri de reīnvăţare a spontaneităţii pierdute din copilărie.

Prima metodă este destinată terapiilor individuale, celelalte două privind īn mod direct formarea şi intervenţia psihosociologică. Plecīnd de la o situaţie imaginară propusă de stagiari, de la o fază de discuţie īn grup sau chiar de la un eveniment local semnificativ, subiecţii sīnt invitaţi să-şi distribuie roluri şi să acţioneze liber pentru a īncerca să rezolve conflictul sau problema īn cauză. Ulterior, o secvenţă de inter-analiză va permite actorilor - şi publicului lor - să exprime modul īn care au resimţit situaţia şi conduita partenerilor, intenţiile lor presupuse, reacţiile lor; să aprecieze evoluţia dinamică (sau blocajele) īn funcţie de care s-a putut sau nu rezolva problema. Se dezvoltă astfel un proces de sensibilizare psihosocială, īn cursul căruia fiecare poate să sesizeze concordanţa sau disparitatea mai mult sau mai puţin mare īntre:

. propriile sale aşteptări şi conduitele efective ale celorlalţi;

. rolul pe care crede că īl joacă şi cel perceput de ceilalţi;

. diversitatea eventuală a percepţiilor celorlalţi;

. problemele puse de articularea rolurilor īntre doi sau mai mulţi parteneri.

Procedurile dramatice constituie, deci, un mijloc privilegiat de a elucida sau de a determina evoluţia anumitor atitudini personale sau a anumitor tensiuni colective. Nu trebuie, totuşi, să le exagerăm, din acest motiv, importanţa; jocurile dramatice nu ar putea să rezolve īn nici un fel conflictele de structură sau cel mai mic conflict ideo­logic, īn asemenea cazuri, mai ales, recursul la schimbarea rolului (adesea sugerată de animatorii sociodramelor) ar fi considerat o manevră sau o mistificare de către cei care nu i-ar percepe obiectivul recuperator. Dar acest argument nu poate servi pentru a recuza valoarea implicării dramatice; el vrea doar să marcheze limitele acesteia.