Noţiunea de rol este des folosită, ceea ce nu înseamnă că e uşor de definit. Pla-sîndu-ne, mai întîi, la nivelul simţului comun, se pot degaja două accepţiuni şi două aspecte majore:

• Un aspect funcţional şi pragmatic în raport cu o anume situaţie, cu o anume
poziţie socială. Vom vorbi, astfel, despre rolul de tată, de şef, de consilier, de
medic, spunînd că o persoană îşi asumă sau nu rolul, referindu-ne la anumite
reguli sau obiceiuri: un tată trebuie să facă anumite lucruri, să nu facă altele etc.

• Un aspect imaginar, teatral, avînd o anumită legătură cu aspectul precedent.
Vom vorbi atunci de „jucărea unui rol", nu numai la teatru, ci şi în viaţă; rolul
jucat poate fi o mască, un mod de disimulare a personalităţii sau un mod de
Identificare imaginară cu un personaj ideal, un fel de „a face ca şi cum" am fi
cutare sau cutare persoană.

Trecerea de la un aspect la celălalt este curentă la nivelul limbajului, ca şi la nivelul fantasmelor, şi se efectuează în ambele sensuri, de vreme ce teatrul imită viaţa sau reifică visele şi de vreme ce viaţa poate fi caracterizată şi trăită ca teatru.

Acelaşi lucru se întîmpla cu noţiunea de personaj, foarte apropiată de aceea de rol, cu cîteva nuanţe: este vorba despre un rol care atrage atenţia asupra celui care şi-l asumă sau care îl joacă, rol care îi poate fi atribuit sau de care poate fi lipsit, debarasat, lăsînd la suprafaţă propria-i persoană.

Dar, în ambele cazuri, nu sî

ntem niciodată singuri pentru a juca un rol: viaţa de zi cu zi sau comediile comportă mai mulţi parteneri ale căror roluri sînt mai mult sau mai puţin ajustate unele altora; aceste indicaţii îşi păstrează întreaga lor valoare pentru un studiu mai aprofundat.

Amplitudinea şi complexitatea noţiunii de rol se regăsesc în abordarea ei ştiin­ţifică. A.M. Rocheblave, autoare a unei lucrări de sinteză consacrată Noţiunii de rol în psihologia socială, enumera nu mai puţin de şase concepţii importante : trei emană de la sociologi: Nadei (The Theory of Social Structure), Linton (Fondements culturels de la personnalite) şi Parsons (Towards a Theory of Actiori); trei provin de la psihologi sociali: G.H. Mead (Le moi, le soi, la societe), Newcomb (Manuel de psychologie sociale) şi Moreno (Fondements de la sociometrie). Din confruntarea lor reiese că, pe de o parte, sociologii trebuie să facă apel la conduitele interacţionale ale membrilor grupurilor pentru a actualiza modelele culturale care constituie axele ro­lurilor, în timp ce psihologii, plecînd de la interacţiunile individuale, ajung să degaje norme de conduită şi cadre de referinţă culturale, care fac posibilă comunicarea. Apare, astfel, situaţia specifică acestui concept de rol, aflat la intersecţia mai multor domenii; el trebuie studiat dintr-o triplă perspectivă, corespunzînd cu trei niveluri de abordare.

. Rolurile la nivel instituţional

Din acest punct de vedere, rolul se caracterizează prin prescriere şi prin raportul pe care îl întreţine cu un sistem de poziţii sociale. Este vorba tocmai despre „normele de roluri" deja evocate în capitolul precedent. După Linton, mai ales, cele două noţiuni de model şi de rol sînt în strînsă legătură, după cum ele întreţin legături şi cu noţiu­nile de poziţie şi de statut. Rolul este definit ca ansamblu al conduitelor normale cerute de la un subiect, atunci cînd posedă cutare statut social, cele care convin unei anumite vîrste, unui anume sex, unei poziţii familiale, profesionale, politice etc.

. Problema inventarierii şi clasificării rolurilor este, deci, legată de cea a poziţiilor.

Se poate distinge, mai întîi, între roluri instituţionale, corespunzînd unor poziţii şi modele ale societăţii globale şi, adesea, unor scheme transculturale : este, mai ales, cazul categoriilor de vîrstă şi de sex, adesea, de castă sau de clasă ; şi pe de altă parte, rolurile funcţionale în interiorul grupurilor şi al organizaţiilor, în care individul acţionează conform poziţiei sale specifice şi conform poziţiilor celorlalţi, întreţinînd, în acelaşi timp, cu aceştia relaţii net diferenţiate.

Anumite interferenţe se produc, totuşi, în mod frecvent între aceste două cîmpuri poziţionale, creînd zone de confuzie şi, adesea, de conflict ; este, de exemplu, cazul unei funcţionare care se trezeşte tratată aparte, ca femeie, în cadrul ei profesional : „Voi, femeile...". Rolurile profesionale sînt cu atît mai bine definite în ce priveşte funcţiile şi relaţiile, cu cît se situează într-o organizaţie mai ierarhizată şi mai cen­tralizată (organigrame industriale, ierarhie militară), dar şi în conduitele cotidiene -mai ales familiale - se pot degaja reţele de „roluri", aşa cum arată schema lui Newcomb în ce priveşte diada mamă-copil (fig. 1).

S-a propus adesea să se facă distincţie între rolurile profesionale şi anumite roluri pivot, considerate tipice : medicul, cadrele industriale, funcţionarul de birou, în jurul cărora gravitează roluri adiacente, mai difuze: agent de asigurări, cel care livrează mărfuri... Dar aceste distincţii au un caracter dacă nu convenţional, cel puţin con­tingent, avînd în vedere evoluţia sistemelor de roluri şi pregnanţa lor variabilă.

Această evoluţie a rolurilor este solidară cu schimbările tehnice şi ideologice şi cu tensiunile legate de schimbările lor. Fără a aborda problema în toată amploarea ei, să ne mărginim aici la cîteva remarci. Orice evoluţie, modificînd sistemul de urgenţe şi de aşteptări, suscită uzura anumitor roluri şi apariţia altora noi şi, prin urmare, „cla­tină" mai mult sau mai puţin grav echilibrul poziţiilor sociale. Se constată în raport cu rolurile, o anumită inerţie a poziţiilor şi a statutelor de care se agăţau, în mod evident, deţinătorii lor, susţinuţi de curente de opinie tradiţionale, în schimb, noile roluri nu primesc de la început poziţii şi imagini sociale bine definite. Un exemplu actual este cel al lucrătorilor sociali (educatori, animatori, formatori); nici o normă solidă nu există încă în privinţa lor şi, de aici, rezultă o anumită indeterminare în aşteptările celor care îi frecventează, ca şi în conduita agenţilor; aceştia din urmă sînt ei înşişi împărţiţi între anumite modele stabilite - de tip apostolic - şi anumite idealuri personale - de tip mai mult sau mai puţin libertar.

. Cum este posibil să se degaje, într-un moment dat al istoriei unei societăţi sau a unui grup, sistemul de reglare specifică asigurat de jocul rolurilor sociale ?

La această întrebare, sociologul englez Nadei răspunde propunînd folosirea conjugată a mai multor metode: stabilirea frecvenţei şi a regularităţii de apariţie comună a diferitelor atribute asociate rolurilor, rolul „normal" fiind cel care grupează atributele cel mai frecvent reunite; definirea acordului, a consensului explicit sau implicit al indivizilor asupra conduitei potrivite pentru cutare rol; reperarea normelor de roluri care se manifestă prin intermediul sancţiunilor ce traduc non-conformismul.

Aceste indicaţii cer mai multe comentarii. Mai întîi, ele nu duc neapărat la de­finiţii identice ale unui acelaşi rol. Cea dintîi degajă o schemă reală, sub forma unui cîmp de conduită sau de mod, în sens statistic (de exemplu, rolul de soţie, rolul de medic, în termeni de conduite tradiţionale, faţă de soţ sau de bolnav). A doua metodă vizează aşteptările şi valorile colective care pot prezenta un caracter teoretic şi ideal, transgresat, eventual, în conduite (de exemplu, fidelitatea conjugală, disponibilitatea constantă a medicului). Pe scurt, regăsim la nivelul rolurilor distincţiile deja făcute de Linton în ce priveşte modelele.

O altă dificultate priveşte mărimea cîmpului social pe care se poate aplica defini­ţia. Dacă este vorba de societatea globală, observarea comportamentelor în rol duce, adesea, la distribuţii plurimodale, în funcţie de diverse subgrupuri (de exemplu, rolul de copil în Franţa variază considerabil, în funcţie de loc şi de mediu; cel al băiatului între 8 şi 14 ani din mediul rural diferă de cel al claselor medii urbane). Este, deci, necesar să precizăm la ce nivel de specificitate situaţională vrem să studiem rolurile.

în sfîrşit, chiar funcţia „definitorilor" de roluri pune o problemă, căci poate fi vorba fie de subiecţi care îşi asumă rolul în chestiune, fie de cei care îşi asumă contra-rolul, de «parteneri», fie, în fine, de subiecţi care ocupă o poziţie externă. Dacă luăm cazul «profesorului», de exemplu, caracterizarea rolului poate varia după cum este vorba de corpul specific profesorilor, de opinia elevilor (sau a studenţilor), a părinţilor, sau, în fine, a membrilor unei alte profesiuni care au sau nu, la rîndu-le, copii. Se pot evalua şi compara, astfel, gradele de consens intrapoziţional şi inter-poziţional.



. Rolurile la nivel individual

La acest nivel, rolul se caracterizează prin funcţia lui de expresie şi prin raporturile cu personalitatea subiecţilor. Fiecare individ îşi asumă rolul sau rolurile mai mult sau mai puţin fidel faţă de modelele în vigoare în societatea globală sau în cutare grup local. După caz (şi chiar în afara oricărei deviaţii caracterizate), subiectul poate tranşa sau inova în raport cu modelul. Este ceea ce face diferenţa între rolul văzut ca „stan­dard" şi „intrarea în rol" care depinde de atitudinile proprii subiectului, adică de modul în care el suportă, percepe sau selecţionează modelele.

în societăţile moderne, problemele de integrare au devenit mult mai complexe decît în societăţile arhaice sau tradiţionale, în măsura în care fiecare individ, avînd simultan mai multe poziţii (de exemplu, familială, profesională, sindicală), trebuie să-şi asume mai multe roluri şi îşi poate schimba, eventual, rolul profesional. Perso­nalitatea se exprimă, astfel, prin intermediul unei mulţimi de roluri şi constituie în ea însăşi un sistem de segmente de roluri mai mult sau mai puţin armonios.

Problema raporturilor între rol şi personalitate ajunge, aproape întotdeauna (în mod implicit sau explicit), la o perspectivă filosofică, pentru că atinge problema libertăţii probabile; se pot distinge în acest sens trei poziţii esenţiale :

• Una menţine o distincţie fermă între cele două noţiuni: personalitatea (eu, eu
profund, spontaneitate, sistem propriu de aspiraţii) nu se poate confunda cu ro­
lurile ; ea le transcede şi nu face decît să se exprime prin intermediul lor. Este
vorba despre o concepţie spiritualistă, susţinută, mai ales, de Bergson.

• O a doua poziţie reduce în mod strict personalitatea la jocul de roluri: nu sîntem
altceva decît actori; persoana se confundă cu personajul. Este vorba despre o con­
cepţie de tonalitate shakespeariană.

• O a treia poziţie, mai eclectică, tinde să facă din personalitate o putere de opţiune
între roluri şi de sinteză a lor şi a anumitor elemente aparte, ireductibile. Cînd
această dialectică reuşeşte, vorbim de „persoană", noţiune legată, astfel, de o
scară de valori; cînd este vorba de un compromis, vorbim de „personaj".

Cercetătorii înşişi, de îndată ce elaborează o teorie, nu scapă acestui gen de „trilemă" ale cărei urme pot fi găsite pînă şi la cel mai empirist dintre cercetători, fie că ţine de curentul experimentalist sau de curentul clinic.

Personajul constituie, deci, în general, un fel de compromis între spontaneitatea subiectului (pulsiuni, aspiraţii) şi exigenţele sociale; el capătă o funcţie de securizare sau de valorizare, în moduri foarte diferite. Se pot, astfel, distinge:

• personajul ca rol stereotipizat (a trebui să fii); încercare de strictă conformitate
cu modelul şi cu aşteptările celorlalţi;

• personajul ca mască (aparenţa); un tip de compromis mai mult sau mai puţin
lucid, cu intenţie manipulatorie sau oportunistă (este, de exemplu, cazul cinicului
sau al fariseului);

• personajul ca refugiu (sau ca alibi), tinzînd către intrarea în roluri protectoare
sau chiar magice (începînd cu cazul „specialistului" care se cantonează în insuliţa
lui protectoare, pînă la „mitomanul" şi la simulatorul isteric);

• personajul ca ideal personal (a voi să fii); chiar dacă există, după cum susţine
Adler, o funcţie „compensatorie", el este trăit de către subiect în mod dinamic ca
expresie a unui eu profund.



. Rolurile la nivel interacţional

Acestea se caracterizează prin funcţia lor de complementarizare. Modele şi norme, pe de o parte, atitudini şi personaje, pe de alta, ele nu au un sens decît în măsura în care se actualizează în situaţii concrete de relaţie. De aceea, exercitarea unui rol nu se face aproape niciodată în singurătate. Nu există conduită de rol fără întîlnirea unor agenţi prevăzuţi cu roluri complementare (tată-fîu, soţ-soţie, patron-angajat etc.). Orice rol cotidian ne pune în contact cu unul sau mai mulţi parteneri, ceea ce ridică probleme naturale de ajustare mutuală şi, eventual, neînţelegeri şi conflicte, într-adevăr, arti­cularea normelor de roluri nu constituie decît o schemă globală de comunicare şi „ţinuta de rol" a fiecărui individ (ea însăşi aparte) va fi influenţată de conduita cel puţin parţial neprevăzută a partenerilor săi. Ca să existe, într-adevăr, comunicare, trebuie ca informaţiile schimbate între mai multe persoane să-şi corespundă, în cursul interacţiunii, fiecare partener poate sau nu, printr-un joc de feed-back-uri şi de corec­tări, să-şi rectifice percepţiile şi acţiunile pentru a-şi ajusta mai bine rolul.

La nivelul relaţiilor diadice, ca şi la cel al relaţiilor colective, intervin, deci, în mod succesiv:

• Aşteptarea unui rol - este un fel de anticipare a conduitelor celuilalt în funcţie
de poziţiile respective şi de situaţia locală (de exemplu, salariatul neglijent convocat
de şeful de serviciu, copilul care chiuleşte surprins de un vecin, stagiarul în faţa
monitorului etc.). Acest proces de reglare grosieră poate, adesea, să falsifice ajus­
tarea relaţiilor; de exemplu, atunci cînd „superiorul ierarhic" nu răspunde aşteptă­
rilor subordonatului în funcţie de un model stereotip sau de experienţa anterioară.

• O evoluţie eventuală în interiorul rolului: în funcţie de derularea interacţiunilor
între persoane, într-o conversaţie, o persoană sau alta, sau chiar mai multe într-o
discuţie de grup, îşi poate transforma modul de a fi faţă de ceilalţi sau faţă de situaţia
sau problema tratată împreună. Aceasta presupune spontaneitate şi plasticitate în
realizarea rolului şi, în mod simultan, perceperea eventualei plasticităţi a celorlalţi.
Se poate imagina o clasificare sistematică a interacţiunilor, în funcţie de gradul de

contingenţă reciprocă a conduitei partenerilor, fără a exclude, de altfel, o trecere posibilă de la o relaţie la alta. Jones şi Thibaut disting, astfel, trei tipuri:

a) Interacţiunea necontingentă : ea apare cvasi-contradictorie în termeni, de vreme
ce implică faptul că o conduită a unuia din parteneri poate să nu fie influenţată şi
să nu îl influenţeze pe celălalt. Dar ea corespunde, de fapt, cazurilor în care fiecare
partener este riguros legat de prescripţiile propriului său rol. Interacţiunea aparentă
nu consistă decît într-o bună sincronizare a conduitelor alternate, reglate de un fel
de cod militar. Ne apropiem aici de cazurile extreme: cel al conduitelor cere­
moniale colective, al întîlnirilor sau al vizitelor foarte formale; al baletelor sau al
scenelor reglate mecanic; al dialogurilor între subiecţi rigizi, obsesionali sau cu
tendinţă schizoidă. Fiecare nu vorbeşte decît pentru sine, dar în faţa celuilalt.

b) Interacţiunea cu c ontingenţă asimetrică, în care conduita unuia dintre actori de­
pinde aproape în întregime de a celuilalt, dar nu şi invers. O putem întîlni în cazul
unui interviu făcut după un chestionar strict standardizat. Dar acest echilibru este
de două ori fragil: fie că anchetatorul se îndepărtează în mod spontan de cod sub
Influenţa celor spuse sau a refuzului de a răspunde, fie că persoana interogată
încearcă, dimpotrivă, să inducă o conversaţie.



c) Interacţiunea cu contingenţă reciprocă: este vorba despre una din cele mai cu­rente interacţiuni şi ea cere, pentru a progresa, o vigilenţă continuă din partea fiecărui partener pentru a reacţiona în mod adecvat la conduita celuilalt, în afară de aceasta, situaţia prezintă două implicaţii dificil compatibile :

• pe de o parte, resimt anumite conduite ale celuilalt ca gratifiante (sau deza­
greabile) şi îmi fac, la rîndu-mi, o imagine favorabilă (sau defavorabilă) despre el,
ceea ce îmi influenţează conduita;

• pe de altă parte, mă preocupă viitoarele mele intervenţii.

Dacă mă las dus de prima atitudine, risc fie să fiu manipulat de celălalt, fie să rămîn într-o poziţie negativă. Dacă cealaltă atitudine domină, schimbul va fi iarăşi mediocru, iar insistenţa mea îl va constrînge pe celălalt, în toate aceste cazuri, riscăm să ne apropiem de o contingenţă asimetrică, chiar de o non-contingenţă - adică să reducem fecunditatea interacţiunii.

Oricum, la acest nivel interacţional, noţiunea de rol nu mai este un model prescris şi rigid, ci un fel de structură dinamică. Ea permite reintroducerea unei perspective mai globale asupra unor secvenţe aparent disparate şi contingente, în cuplu, ca şi în grup, adesea, ca urmare a unei faze de incongruenţă sau de tensiune, apare un anume proces de reglare şi de complementarizare a rolurilor, adică o formă mai mult sau mai puţin adaptată şi finalizată de interacţiune.

Aceste roluri emergente nu sînt mai puţin dependente de rolurile prescrise, căci acestea tind întotdeauna să prestructureze interacţiunea sau să o tulbure, atunci cînd ea nu se efectuează conform rolurilor şi aşteptărilor culturale.

Exemplele cele mai cunoscute se referă la relaţiile unde avem de a face cu o inegalitate sensibilă de vîrstă sau de prestigiu social: chiar în afara situaţiilor fami­liale sau profesionale, cel mai în vîrstă şi cel mai prestigios tind să-şi asume un rol de autoritate sau de iniţiativă în cursul interacţiunii, în numeroase culturi, aceeaşi poziţie o adoptă bărbatul în relaţia dintre sexe. Este lesne de înţeles că se produce astfel un fel de tensiune dialectică în relaţiile cotidiene dintre rolurile culturale şi rolurile efec­tiv asumate - atunci cînd modelul consacrat de ajustare şi de complementarizare nu se realizează:

• fie pentru că deţinătorul rolului dominant nu vrea sau nu poate să-l joace, con­
trar aşteptărilor partenerului;

• fie că partenerul revendică un rol cîtă vreme celălalt nu a renunţat la el. Chiar
cînd se stabileşte o ajustare inversă (prin consimţire mutuală), subzistă un dis­
confort latent atît la cei doi parteneri, cît şi în anturajul lor, ceea ce se reflectă
Inevitabil asupra relaţiei interne.

. Conflictele de roluri

Toate cele de mai sus ne arată că rolurile au, în acelaşi timp, o funcţie de reglare a raporturilor sociale şi o funcţie integratoare pentru personalitate; este, deci, necesar să examinăm, pe de o parte, sursele şi formele conflictelor de roluri care pot compro­mite aceste echilibre, iar, pe de altă parte, procesul de ajustare şi de rezolvare posibilă a conflictelor.

Această examinare se poate face plecînd de la distincţia precedentă între cele trei niveluri de analiză a rolurilor.



. Surse de conflict ţinînd de condiţiile socio-culturale:

a) Proliferarea rolurilor în societatea contemporană.

b) Inconsistenţa sau echivocul poziţiilor şi al modelelor de roluri corelative; toate
poziţiile de intersecţie sînt astfel, fie că apar:



• între două culturi: este cazul „marginalului", un individ transplantat ca adult
într-o cultură foarte diferită de a sa, în care nu reuşeşte să se adapteze decît în
mod parţial şi superficial;

• între două clase de vîrstă: cazul adolescentului în societăţile dezvoltate; sfîşiat
între modelele de conduită infantilă şi cele ale adulţilor, el este adesea subiectul
unor aşteptări contradictorii, din lipsă de „rituri de trecere" ;

• între două grupuri profesionale: este, de exemplu, cazul maistrului situat între
muncitori şi cadre, între bază şi autoritate, prins adesea într-un joc dublu al solida-
rităţilor.



c) Evoluţia rolurilor o devansează pe cea a statutelor şi a modelelor comune (imagi­
nea rolului femeii contemporane).

d) Articularea deficientă a funcţiilor: cazurile de interferenţă a posturilor într-o
organizaţie profesională aflată în transformare.

. Modalităţi de conflicte la nivel interacţional

Este vorba de actualizarea cazurilor precedente prin schimburi cotidiene; vorbim despre:

• o discordanţă a aşteptărilor şi a conduitelor de rol între două sau mai multe
persoane (cazul b sau c);

• o competiţie pentru asumarea simultană a aceluiaşi rol (cazul d).

. Experienţa trăită a conflictelor la nivel individual

Ea este deosebit de acută:

• atunci cînd subiectul este plasat într-o poziţie de intersecţie (cazul b);

• atunci cînd nu aderă afectiv sau ideologic la rolul său (cazul funcţiei impuse);

• cînd este contrariat între exigenţele incompatibile ale unui rol mixt.

Mai multe exemple de acest gen au servit deja ca temă dramaturgilor (cazul celei mai mari părţi a eroilor lui Shakespeare sau ai lui Corneille). Studii americane destul de recente s-au aplecat asupra conflictelor de roluri la preoţii militari şi la ofiţerii învăţători. Nu trebuie, totuşi, să afirmăm aprioric că rolurile „mixte" actualizează în mod constant la cei care le deţin tensiuni penibile. Acestea nu apar decît atunci cînd un anume sector al rolului se radicalizează. Din contră, în multe cazuri şi momente, după cum subliniază A.M. Rocheblave, alegerea unui rol care conţine o opoziţie internă posedă un sens şi un interes aparte pentru subiect. Căci acesta ar fi putut, de exemplu, să fie doar preot sau doar militar; alegerea sa relevă o ambivalenţă funciară a individului însuşi care, prin această soluţie de compromis, îşi poate împlini, în mod economic şi permis social, două tendinţe opuse. Acest lucru pare confirmat de faptul că cei mai mulţi subiecţi interogaţi nu par să-şi fi dat seama de existenţa unui con­flict. Se poate, de asemenea, ca unul dintre sectoarele rolului (religios sau pedagogic) să constituie o legitimare a rolului militar, dorit iniţial, dar care trezea o anume culpabilitate.



Care sînt ieşirile posibile din conflictele intra-subiective pe care le-am evocat ? Opţiune, compromis, inovaţie constituie trei forme de conduite de rezolvare.

a) Individul aflat în conflict poate alege un rol şi renunţa la celălalt, expunîndu-se,
eventual, sancţiunilor care rezultă din nerespectarea acestuia din urmă; el poate
scăpa astfel de conflict, dar riscă să se regăsească într-o poziţie de nesusţinut şi să
„iasă din cîmp" atunci cînd cele două roluri sînt strîns legate de un acelaşi statut.
Ieşirea se prezintă atunci sub formă de ruptură - precum divorţul, demisia sau
emigrarea.

b) Se poate, de asemenea, căuta o poziţie de compromis :



• fie stabilind o ierarhie între prescripţii; rolul privilegiat va fi cînd cel care co­
respunde presiunilor colective celor mai intense, cînd cel care răspunde mai bine
aspiraţiilor personale; în ambele cazuri, conflictul subzistă în stare latentă;

• fie stabilind o alternanţă a rolurilor, acordîndu-i fiecăruia un spaţiu; aceasta
presupune că dispunem de o marjă de libertate suficient de mare pentru a putea
amenaja o situaţie obiectivă, ceea ce nu elimină riscurile de interferenţă con-
flictuală neprevăzută.



c) Putem, în fine, încerca să promovăm un nou tip de rol, care ar permite să răspun­
dem situaţiei şi să conciliem aşteptările contrarii, nereţinînd decît anumite aspecte
ale celor două roluri aflate în conflict; este, de exemplu, cazul unei persoane care
renunţă la rangul de şef statutar pentru a adopta rolul de „expert", păstrîndu-şi
Influenţa şi jucînd, în acelaşi timp, jocul democratic. Dar nu mai avem a face cu
acelaşi rol şi această inovaţie presupune şi acordul anturajului profesional.

d) Modurile de ajustare precedente consistă în găsirea unei soluţii reale (mai mult
sau mai puţin pertinente) pentru conflictul dat, modificînd raporturile între rolurile
jucate efectiv. Alte moduri de realizare imaginară sînt posibile pe planul subiectiv
al perceperii conflictului. Ele consistă în acomodarea mai mult sau mai puţin
reuşită cu contradicţia, raţionalizînd-o sau derealizînd-o prin punerea în acţiune a
unor mecanisme de apărare:



• Prin raţionalizare : se elimină antagonismul conduitelor concrete prin referirea
la principii care par să le concilieze in abstracta. Rezultă de aici acţiuni ambigue
sau implicit opţionale. Este, de exemplu, cazul unui şef democrat obligat să acţio­
neze fie autoritar, fie demagogic, pentru a „salva esenţialul", acest esenţial invocat
fiind „legalitatea" într-un caz, „contractul cu masele" în celălalt.

• Prin fugă : individul declară, în acest caz, că nu trăieşte conflictul ca să se protejeze
de anxietate şi să îndepărteze scadenţa, dar, evident, fără să rezolve nimic.

în definitiv, conflictele de roluri tind să perturbeze mai mult sau mai puţin planul social şi personal. Rezultă de aici anumite procese de dezintegrare, dar şi de reorgani­zare. Există un pericol de dereglare atunci cînd exigenţele unui grup şi ale sistemului său de roluri şi de valori se găsesc în opoziţie în aceeaşi situaţie şi pentru un acelaşi agent cu cele ale unui alt grup. Este cazul binecunoscut al mamei care are, în acelaşi timp, o slujbă şi ale cărei conduite pot antrena carenţe familiale sau absenteism pro­fesional.

Dar, pe de altă parte, un asemenea conflict se poate amplifica într-atît, încît actorii şi anturajul lor să exercite o presiune colectivă asupra grupurilor sau asupra societăţii globale, provocînd o revizuire a aşteptărilor şi o modificare a datelor obiective (în ocurenţă, printr-o reamenajare a orelor de lucru, a orarelor creşelor, a ajutorului la domiciliu etc.); conflictele de roluri sînt factori de schimbare socială.



Ca şi în viaţa personală, resimţirea intensă a unui conflict se datorează fie unei surse de dezechilibru care poate duce la izolare sau la nevroză, fie unei surse de maturizare şi de creativitate, provocînd anumite alegeri decisive sau o restructurare a cîmpului axiologic.

. Jocuri de roluri şi sociodrame

Paragrafele precedente au subliniat pregnanţa normelor, dificultăţile de ajustare între persoane, riscurile de stereotipie, de neînţelegeri, de conflict. J.L. Moreno, a cărui imaginaţie creatoare s-a dezvoltat în jurul ideilor de rol şi de joc, a propus să se recurgă la anumite proceduri dramatice în scop psiho- şi socio-terapeutic.

Moreno s-a preocupat mai puţin de conflictele de roluri propriu-zise, analizînd, mai ales, contrastul dintre modelele ritualizate de comportament (ritual conserves) şi spontaneitatea subiecţilor, în ochii lui, educaţia comună, organizarea birocratică, pro­gresele tehnologiei se conjugă toate pentru robotizarea omului, în afară de aceasta, funcţia caracteristică îndeplinită odinioară de anumite forme de teatru şi de sărbătoare colectivă în care interveneau dramatizarea, improvizarea, răsturnarea rolurilor, expri­marea pulsiunilor latente a căzut aproape total în desuetudine. Este, deci, necesar să li se propună adulţilor prin intermediul psihodramei, sociodramei şi jocului de rol, moduri de reînvăţare a spontaneităţii pierdute din copilărie.

Prima metodă este destinată terapiilor individuale, celelalte două privind în mod direct formarea şi intervenţia psihosociologică. Plecînd de la o situaţie imaginară propusă de stagiari, de la o fază de discuţie în grup sau chiar de la un eveniment local semnificativ, subiecţii sînt invitaţi să-şi distribuie roluri şi să acţioneze liber pentru a încerca să rezolve conflictul sau problema în cauză. Ulterior, o secvenţă de inter-analiză va permite actorilor - şi publicului lor - să exprime modul în care au resimţit situaţia şi conduita partenerilor, intenţiile lor presupuse, reacţiile lor; să aprecieze evoluţia dinamică (sau blocajele) în funcţie de care s-a putut sau nu rezolva problema. Se dezvoltă astfel un proces de sensibilizare psihosocială, în cursul căruia fiecare poate să sesizeze concordanţa sau disparitatea mai mult sau mai puţin mare între:

• propriile sale aşteptări şi conduitele efective ale celorlalţi;

• rolul pe care crede că îl joacă şi cel perceput de ceilalţi;

• diversitatea eventuală a percepţiilor celorlalţi;

• problemele puse de articularea rolurilor între doi sau mai mulţi parteneri.

Procedurile dramatice constituie, deci, un mijloc privilegiat de a elucida sau de a determina evoluţia anumitor atitudini personale sau a anumitor tensiuni colective. Nu trebuie, totuşi, să le exagerăm, din acest motiv, importanţa; jocurile dramatice nu ar putea să rezolve în nici un fel conflictele de structură sau cel mai mic conflict ideo­logic, în asemenea cazuri, mai ales, recursul la schimbarea rolului (adesea sugerată de animatorii sociodramelor) ar fi considerat o manevră sau o mistificare de către cei care nu i-ar percepe obiectivul recuperator. Dar acest argument nu poate servi pentru a recuza valoarea implicării dramatice; el vrea doar să marcheze limitele acesteia.