- Există o seamă de trăsături care definesc în mod obligatoriu orice mesaj TV, ca urmare a faptului că ele ţin de însăşi natura mediului televizual.
- Prezentismul instalează în lumea TV şi în viaţa telespectatorului domnia clipei - la care se reduce prezentul -, a evenimenţialului şi a vitezei. Ritmul trepidant la care se conectează lumea prin televizionare nu lasă răgazul gândirii, ci impune implicarea, acţiunea, urmarea fără discernământ a impulsurilor interioare, a sugestiilor şi a provocărilor externe. Prezentismul favorizează manipularea.
- Doar ceea ce este vizionabil poate apărea pe micul ecran, tot ceea ce ţine de viaţa interioară nu poate fi educat prin televiziune deoarece este imposibil de redat pe micul ecran. De asemenea, apariţia la televizor a unor scene ce ţin de viaţa personală, intimă şi care, prin natura lor, nu pot fi făcute publice fără a le afecta fiinţa, nu face decât să schimonosească acele realităţi, să cultive un spectacol adesea murdar, cu consecinţe grave în viaţa personală şi psihică a publicului.
- Senzaţionalul cultivat în mod obsesiv de televiziune îl face pe telespectator să caute şi să aprecieze în viaţă numai ceea ce poartă emblema extraordinarului, ceea ce produce emoţie, incită simţurile sau mişcă orgoliul. Totul trebuie să fie şocant, uimitor, spectaculos pentru a atrage atenţia omului contemporan. Pe acest fond, viaţa obişnuită, simplă creează sentimentul frustrării şi al neîmplinirii.
Există unele trăsături ale mesajului TV, care depind de natura a
cestui mediu de comunicare. Alături de dictatura momentului pe care o impune televiziunea - prezenteismul -, de prioritatea acordată vizi¬bilului sau de predispoziţia spre senzaţional, J. Fische şi J. Hartley ada¬ugă, în cartea Reading television, că "televiziunea este efemeră, episo¬dică, concretă, particulară şi dramatică" .
Prezentismul (dictatul acţiunii şi al clipei). Pe micul ecran, cadrele se succed cu viteză. Nu te poţi opri să reflectezi asupra unei imagini sau realităţi, pentru că nu noi suntem subiectele care ne orien¬tăm în această lume pentru a o cunoaşte, ci lumea ecranului este aceea care se perindă prin faţa noastră, ne seduce atenţia, ne fură vederea şi ne-o conduce prin labirinturile acestei pseudorealităţi. Nu te poţi sus¬trage fascinaţiei televiziunii decât închizând ochii sau întrerupând televizorul.
Televiziunea trăieşte numai în prezentul acţiunii, se hrăneşte din prezent şi astfel ea instaurează o dictatură a momentului. Trecutul este prea îndepărtat, prea static şi există numai în măsura în care poate fi imortalizat în prezentul micului ecran, unde, de altfel, este sublimat şi viitorul. Televiziunea este acuzată de mulţi specialişti că l-a făcut pe omul contemporan să piardă simţul istoriei, al relaţiei cu trecutul şi al perspectivei viitorului.
Omul micului ecran şi, asemenea lui, într-o măsură tot mai mare, omul modern are nevoie de acţiune, ca să simtă că trăieşte. Tot ce se întâmplă la televizor înseamnă acţiune, senzaţie şi emoţie, adică tot ceea ce poate valoriza mai eficient clipa, momentul de faţă. Ritmul şi acţiunea sunt materialul de bază pentru construcţia mesajului TV şi, poate nu întâmplător, acestea au devenit impe¬rativele lumii în care trăim. În tensiunea concurenţei care domneşte între canalele de televi¬ziune există această tendinţă de a creşte permanent ritmul, acţiunea, ponderea senzaţionalului şi a drama¬ticului, pentru a captiva cât mai puternic, a nu-i lăsa telespecta¬torului răgaz de a se gândi şi a trece pe un alt canal.
Televiziunea creează un peisaj care contribuie semnificativ la generarea atmosferei trepidante în care trăieşte omul modern. Oame¬nii, chiar şi bătrânii sau copiii care nu sunt legaţi de un program, nu au responsabilităţi sociale, familiale - grijă, alergătură, muncă etc. - nu mai au răbdare, nu mai pot aştepta. Toată lumea se grăbeşte, ca la televizor şi, agitându-se, simulează acţiunea. Se pare că, fiind conectaţi la ritmul şi viteza de desfăşurare a eveni¬mentelor de pe micul ecran, câteva ore zilnic, telespectatorii îşi însuşesc la nivel psihic sau nervos această dina¬mică pe care nu o mai pot părăsi. Aceasta nu înseamnă că devin mai activi, ci, dim¬potrivă, cu nervii slăbiţi de zbuciumul continuu la care sunt supuşi, sunt tot mai puţin capabili să se implice activ şi concentrat într-o lucrare. Totodată însă, împrumută de la televizor tot ceea ce însoţeşte acţiunea de pe micul ecran sau dă senzaţia de acţiune. Astfel, îi vedem pe oameni tot mai agitaţi, nervoşi şi irascibili, lipsiţi de îngăduinţă, răbdare şi stăruinţă, incapabili să mai aştepte, deoarece vor totul acum, ca şi cum li s-ar cuveni, precum învaţă de la televizor.
Personajele de pe micul ecran sunt, în general, sigure pe ele, ştiu ce au de făcut, nu au timp de reflectat, căci trebuie să acţioneze, să demonstreze ce sunt în stare, să se impună. Toate acestea le regăsim şi la omul contemporan, mai cu seamă la tinerii crescuţi cu televizorul, care manifestă suficienţă de sine, care vor să se impună, eventual cu forţa, vor să demonstreze că sunt cineva. Însă fără îngăduinţă, puţină smerenie şi delicateţe devine tot mai greu pentru aceşti tineri sau pentru toţi cei care trăiesc conectaţi la spiritul televiziunii să comunice cu alţi oameni, să construiască sau să întreţină o relaţie de prietenie sau de dragoste şi chiar să se integreze social.
Acest comandament al acţiunii şi al clipei are şi o altă conse¬cinţă negativă. Oamenii îşi pierd obişnuinţa de a cugeta înainte de a între¬prinde ceva, de a-şi planifica acţiunile viitoare, de a nu se arunca cu capul înainte sau de a se opri la timp. Oamenii devin dependenţi sau sensibili la stimulii exteriori, la oricare provocare, cu alte cuvinte, mai uşor de manipulat.
Ceea ce televizorul exclude este reflecţia raţională pe care, după cum s-a putut constata anterior, acest tip de comunicare nu o favo¬rizează. Atitudinea reflexivă "nu dă bine" pe micul ecran. Cine are, oare, răbdarea de a aştepta ca eroii lumii TV să se gândească la ceea ce au de făcut? Din acelaşi motiv lipsesc şi cărţile. În filme sau în alte emisiuni, nimeni nu citeşte. Cartea este, de altfel, cel mai mare duşman al televizorului. Oamenii care citesc cărţi se uită foarte puţin la televizor, de aceea televiziunea nu poate să-şi facă contrareclamă, susţinând cartea. Aceasta este o altă lecţie care ni se dă, prin eliminarea cărţii sau a bibliotecii din lumea pe care televiziunea o configurează: "Cartea aparţine trecutului, nu mai este vreme de citit cărţi, atâta timp cât tu însuţi po& #355;i să fii eroul". Pentru omul modern, experienţa înseamnă totul - implicarea empatică în actul vizionării. Prin urmare, pe viitor, bibliotecile personale vor fi tot atât de rare, pe cât sunt astăzi în filmele sau în programele TV.
Vizibilitatea. Pe micul ecran, numai vizibilul are prioritate. Astfel, tot ceea ce ţine de viaţa interioară şi intimă, de ceea ce este tainic, indefinibil în relaţiile interpersonale nu poate fi educat prin mijloa¬cele de comunicare în masă, ci numai prin experienţa personală.
Există şi o altă faţetă a acestui fenomen. Viaţa intimă sau acele realităţi care, prin natura lor, nu pot fi afişate, scoase în public prin spectacolul TV sunt alterate în fiinţa sau în modul lor de mani¬festare în momentul în care sunt afişate şi văzute sub lumina reflectoarelor, mânjite sau batjocorite de privirile mulţimii. Atâta vreme cât ceea ce ţine de taina relaţiei personale nu poate fi imortalizat pe banda video, varianta televizată a intimităţii nu face decât să schimonosească adevărul , învăţând astfel publicul, deprinzându-l cu un spectacol ade¬sea degradant şi derizoriu. Se cultivă astfel cu succes un fel de caniba¬lism spiritual - circul mun¬dan -, plăcerea de a pătrunde în viaţa intimă a altor oameni, de a-i umili prin aceasta şi de a te simţi astfel superior lor.
Toate acestea slăbesc omului-telespectator capacitatea de a mai dezvolta o relaţie personală. În acelaşi timp, telespectatorii vor împru¬muta această mentalitate a spectacolului, înţelegând că există şi are valoare numai ceea ce este scos pe sticlă, etalat în public şi admirat. Vor simţi din ce în ce mai mult nevoia să se comporte ca şi cum ar trebui să prezinte un spectacol, să seducă atenţia celorlalţi. Pentru omul crescut în faţa televizorului viaţa interioară, reflexivă, adâncirea unor relaţii personale, viaţa de familie sau cea comu¬nitară nu-l mai satisfac. El caută mulţimea, zgomotul, vrea să vadă, şi în acelaşi timp, şi el să fie văzut de ceilalţi, să se exhibeze cât mai mult. Omul modern nu se mai poate bucura de simplitate, de singurătate, de retragere sau de natură. Caută locurile publice - localurile, barurile, strada, maga¬zinele, mulţimea sau, în propria casă, televizorul - unde are senti¬mentul că trăieşte intens, partici¬pând la marele spectacol al zilelor noastre - lumea mediatică. Această experienţă, în realitate, îl epui¬zează, îi aţâţă pasiunile, îi creează o mulţime de frustrări şi de nemul¬ţumiri şi, în final, îl secătuieşte sufleteşte. El nu mai găseşte resursele dezvoltării unei vieţi interioare, în scopul aşezării lăuntrice - condiţia fundamentală a unei vieţi spirituale, a mulţumirii şi a liniştii sufleteşti.
Senzaţionalul. Ceea ce apare la televizor trebuie să fie senza¬ţional, extraordinar, să şocheze, să producă emoţie, să excite simţurile; toate acestea pentru a seduce cât mai puternic atenţia telespectatorului. Un lucru neînsemnat, simplu, care trebuie trăit pe viu pentru a avea valoare, nu-şi găseşte locul în programele TV. Acolo oamenii nu au o viaţă obişnuită, cu bucuriile şi problemele ei fireşti. Ei trebuie să între¬prindă ceva deosebit, să iasă în evidenţă, să provoace senzaţie. Conse¬cinţa? Obişnuiţi cu peisajul senzaţional, extrem de incitant al micului ecran, cu o lume unde fiecare om este un erou care trebuie să impresioneze cu ceva, să şocheze, să distreze, oamenii nu mai sunt capabili să se bucure de o viaţă liniştită sau normală, de experienţa tainică a vieţii în Biserică, în natură sau în familie.
Viaţa obişnuită a unei familii, aceea care constituie pentru om principala sursă de mulţumire şi de împlinire sufletească, nu apare aproape deloc la televizor sau este puternic distorsionată. Luân¬du şi ca model lumea artificială a micului ecran, oamenii ajung să caute, în societatea în care trăiesc sau în viaţa lor, spectacularul, evenimentele deosebite, scandalul sau tot ceea ce iese din sfera normalului produ¬când senzaţie şi, prin aceasta, transformă, fără să conştientizeze, lumea în care trăiesc într-o sală de spectacol, raportându-se la ea ca la cea de dincolo de ecranul TV. Dacă însă aceasta nu este suficient de capti¬vantă, atunci ei se simt plictisiţi şi nefericiţi, recurgând la televizor sau la alte mijloace evazioniste pentru a-şi astupa golul din suflet sau a-şi ostoi setea de senzaţii.
Înainte de a trece la analiza efectivă a conţinutului programelor de televiziune, ne vom opri asupra efectelor pe care televiziunea, prin mesajele transmise, indiferent de natura acestora, le are asupra telespectatorilor. Studiile privind efectele televizorului sunt circumscrise în mod natural de cele ce vizează mass-media în general. Dar apariţia şi dezvoltarea televiziunii a jucat un rol esenţial în determinarea efectelor puternice ale mass-mediei cele pe care le vom lua în considerare în paginile următoare.
"Agenda seting", "teoria cultivării" şi "spirala tăcerii" sunt cele mai importante teorii privind efectele mass-media pe termen lung. Ele determină modul în care mass-media, în general, şi televizorul îndeosebi pot produce efecte cognitive, afective şi comportamentale cu consecinţele cele mai grave pentru viaţa indivizilor şi a soci¬etăţii.