Orice conducător şi adepţii săi are întotdeauna posibilitatea de a alege înainte de a recurge la violenţă. Dacă se fac presiuni din exterior la locul şi la timpul potrivit, se poate obţine un rezultat pozitiv, chiar decisiv în oprirea escaladării conflictului.
Există diverse ocazii pentru a întreprinde o acţiune preventivă de-a lungul desfăşurării unui conflict. Succesele acţiunilor preventive sunt adesea greu de dovedit, ceea ce ridică obstacole în calea vinderii acestei idei. Totuşi, se pot aminti câteva cazuri din ultimii ani: eforturile intense de instaurare a păcii în America Centrală care au culminat la începutul anilor \'90, tranziţia politică din Namibia, şi, recent, reglementarea pe cale paşnică a drepturilor ruşilor care trăiesc în Statele Baltice.
Odată conflictul izbucnit, escaladarea violenţei este factorul cel mai dificil de controlat. Apar temeri pentru securitate, cursele înarmărilor cresc în intensitate şi se înmulţesc atacurile asupra civililor. În acest moment, există puţine şanse de compromis şi reconciliere, datorită perceperii adversarului ca pe un demon.
Războiul civil nu înseamnă numai suferinţă umană, deoarece atunci când conflictul îşi mai pierde din intensitate sau i se pune capăt, acţiunile de ajutorare şi reabilitare fizică se fac cel mai adesea cu un cost enorm de resurse.
De aceea prevenţia violenţei este imperios necesară, ceea ce a dus la căutarea unor sisteme care să identifice semnalele ce apar înaintea declanşării violenţei, aşa cum se procedează în caz de foamete, inundaţii şi cutremure. Chiar dacă aceste semnale sunt ambigue, ele dau factorilor de decizie posibilitatea de a evita o criză iminenta, de a-i schimba direcţia şi de a o atenua. Guverne
le pot apela la organismele ONU şi cele regionale pentru consultări, iar conducătorii din cele două tabere conflictuale pot fi identificaţi şi contactaţi.
Puţine conflicte izbucnesc din senin. Dovezi ale violenţei iminente se adună precum norii de furtuna. Ştim acum că genocidul în Ruanda din 1994 poate fi considerat orice altceva, numai neprevăzut nu. Agenţiile ONU şi cele non-guvernamentale au tot trimis rapoarte care semnalau starea de tensiune în creştere şi discursurile extremiste. În această privinţă este important să existe un proces de învăţare. Rapoartele ONU şi cele întocmite de diferite comisii care au abordat rolul ONU şi al altor actori externi în catastrofa din Ruanda precum şi în masacrul din Srebrenita, din fosta Iugoslavie dintr-o perspectivă critică trebuie să constituie importante puncte de referinţă pentru viitor.
Există o dilemă fundamentală legată de răspunsul la semnalele de violenţă iminentă pe care trebuie să le înţelegem mai bine. De ce dovezile unui conflict pe cale să izbucnească şi ale unei catastrofe umane iminente sunt adesea respinse? De ce nu suntem oare pregătiţi să vedem ceea ce ne sare în ochi înainte ca orice acţiune umanitară să se transforme într-o operaţiune militară de mare amploare? Cu alte cuvinte, cum pot fi ajutaţi politicienii să ia decizii mai raţionale, având în vedere că aceste decizii sunt cele mai dificile şi trebuie de regulă luate în momente de stress maxim? Merită să studiem dinamica percepţiei în această privinţă pentru ca, de exemplu, semnele de criză adeseori sunt estompate de alte evenimente mai spectaculoase pe plan mondial.
Descoperirile şi experienţa acumulată în domeniul psihologiei ar putea juca un rol mult mai important şi concret în conştientizarea sporită a mecanismelor relevante. Psihologii ar putea avea o contribuţie deosebită în corelarea semnalelor de criză şi acţiunea preventivă.
Deşi Carta ONU se bazează pe experienţa conflictelor interstatale din Al Doilea Război Mondial, nu face nici o diferenţă între diferitele ameninţări la pace şi securitate. Prin urmare, aceasta Carta a dovedit o aplicabilitate surprinzător de largă la conflicte interne. Dag Hammarskjold chiar spunea cândva că ONU reprezintă \"o organizaţie vie, capabilă să-şi adapteze obiceiurile constituţionale în funcţie de diverse nevoi\".
Articolul 33 din Carta ONU reprezintă o colecţie de soluţii de pace şi un catalog de măsuri care pot fi luate. Negociere, investigaţie, mediere, conciliere, arbitraj, reglementare pe cale juridică şi apelul la agenţii regionale, toate acestea constituie măsuri care pot fi aplicate cu acelaşi succes în cazul conflictelor interne. Din varii motive, incluzând respectul politic faţă de statele membre şi lipsa de mijloace, ONU s-a dovedit până în prezent incapabil să-şi îndeplinească sarcina de mediator al rezolvării conflictelor pe cale paşnică.
Astfel, toleranţa internaţională faţă de suferinţa pe scară largă a civililor tinde să se diminueze pe zi ce trece. Solidaritatea nu se opreşte în mod automat la graniţa, ci se extinde şi asupra celor care au nevoie de ea.
Importanţa normelor
Dată fiind cruzimea războaielor civile, la fel ca şi rolul factorului etnic în izbucnirea conflictelor, eforturile de apărare a drepturilor omului au căpătat o importanţă tot mai mare. Încă de la început, ONU a adoptat principiul ca această protecţie trebuie să se realizeze prin respectarea sistemelor universale de norme.
În lumina marii complexităţi a conflictelor interne din ziua de azi, adaptarea unor măsuri speciale pentru protecţia minorităţilor în timpul desfăşurării conflictelor şi acorduri de pace este pe deplin justificată.
Medierea şi problema conducerii defectuoase
Atunci când scapă \"spiriduşul din sticlă\" şi violenţa pe scară largă începe să se manifeste, părţile conflictuale sunt forţate să apuce pe calea negocierii.
În acest punct apar iarăşi limitări şi dileme. Caracteristicile războaielor civile le fac mai dificil de rezolvat decât războaiele între state. În primul rând, unii dintre actorii implicaţi în războaie locale ar putea să obţină un profit de pe urma războiului şi atunci sunt interesaţi în continuarea acestuia. Exemple în acest sens putem găsi în Europa şi în Africa.
În al doilea rând, este foarte probabil ca părţile angajate într-un conflict nu vor renunţa la scopurile lor incompatibile. În aceste condiţii, conducerea defectuoasă - numită de unii \"patologică\" ţinând seama de anumite exemple contemporane binecunoscute, este un factor care îngreunează serios ajungerea la un compromis. Aceasta conducere a ridicat imprevizibilitatea şi suferinţa la nivele copleşitoare uneori.
Acordurile de pace trebuie respectate
Există numeroase obstacole în păstrarea căii paşnice după negocierea unui acord. Discursurile în favoarea războiului şi ideile ca duşmanul vrea să pună stăpânire pe ţară, pot continua să existe. Distanţa dintre frica şi un dram de încredere pare să fie extrem de mare. \"Noi\" şi \"ei\" se află uneori la distanţe astronomice.
Democraţia este adeseori considerată un mediu favorabil şi un instrument în aplanarea conflictelor. Totuşi, tranziţia politică şi economică reprezintă pietre de încercare în calea stabilităţii. Există numeroase exemple din diferite părţi ale lumii, care demonstrează ca în stadiile incipiente ale democratizării, considerentele etnice şi religioase sunt cele care au dus la apariţia loialităţii şi mobilizării politice. Un exemplu tipic ar fi fosta Iugoslavie. Atunci când se organizează alegeri, după încheierea unui acord politic, partidele trebuie să fie convinse că învingătorul în alegeri nu se va folosi de victorie pentru a acapara totul.
Conflictele interne mocnesc ani de zile, iar societăţile deja devastate de război sunt adesea susceptibile la violenţă. Dacă nu se acţionează asupra principalelor cauze ale războiului, violenţa va izbucni iar ş ;i iar. De asemenea, dacă nu se procedează la dezarmare pe baza unui acord de pace, armamentul va fi continua să fie ţinut la îndemână în caz de noi conflicte.
În perioada de după cel de-al doilea război mondial s-au încheiat o serie de acorduri de pace. Unele dintre ele ar fi putut foarte bine să fie scrise în nisip. UNITA din Angola a pornit iar războiul după alegerile din 1992, iar Khmerii Roşii au încălcat Acordurile de Pace de la Paris după ce iniţial le semnaseră în 1992. De asemenea, regimul Habyarimana, înainte de genocidul din Ruanda, a refuzat să implementeze prevederile Acordurilor Arusha.
În lumina acestor experienţe, psihologii pot fi de mare ajutor în ajunge la o mai bună înţelegere a modului în care sistemul de recompense şi pedepse acţionează în cazul implementării tratatelor de pace.
Reconcilierea reprezintă un scop pe termen lung
Durata mare în timp a conflictelor este un motiv suficient pentru a insista în găsirea unor strategii de reconciliere.
Concluzii: pentru o cultură a prevenţiei
A lăsa armele din mâini, a da la o parte diferenţele şi a reconstrui sisteme politice şi economice nu este lucru uşor. Prevenirea conflictelor este pe atât de dificilă pe cât este de necesară.
S-a sugerat că în multe privinţe, cum ar fi valul de naţionalism şi importanţa problemelor minorităţilor, situaţia actuală este similară cu cea de după Primul Război Mondial. Ni se aminteşte că un conflict este un fenomen uman fundamental, lucru estompat de către caracterul abstract de teorie a jocului al Războiului Rece.
Astăzi pacea şi securitatea nu mai sunt doar chestiuni reglementate exclusiv între state ci au devenit o parte a unui context social. Conflictele interne sunt adesea cauzate de nevoi, valori şi aspiraţii. Identitatea individului şi a grupului intră în scenă, iar miza o constituie consecinţele frustrărilor economice şi sociale.
Sfârşitul Războiului Rece şi natura conflictelor interne au făcut ca relaţia dintre diplomaţie şi psihologie să fie mai comprehensivă şi revelantă. Psihologia şi alte ştiinţe sociale sunt necesare nu numai pentru a rafina metode şi practici ci şi pentru a descrie şi conceptualiza noul mediu de securitate.
Limbajul este principalul instrument de lucru al diplomatului şi poate fi folosit pentru a da asigurări, a convinge sau a constrânge. Cuvintele pot fi puternice, ambigui sau pline de violenţă. Nu degeaba zice o vorbă înţeleaptă: \"Fără limbaj nu e există nici poezie, nici război\". Într-un context de mediere multi-cultural, valoarea limbajului nu poate fi considerată ca de la sine înţeleasă. Psihologia poate avea o contribuţie majoră în a lămuri modul diferit de interpretare a unei situaţii de criză în cadrul unei culturi sau a alteia.
Pe scurt, din perspectiva diplomaţiei, am dori să sugerăm patru domenii prioritare pentru a avansa graniţele cunoaşterii în arii de interes reciproc pentru psihologie şi diplomaţie.
În primul rând, datorită naturii greu de manipulat a conflictelor şi posibilităţii izbucnirii violenţei la scară largă, este nevoie urgentă de găsirea unor metode de prevenire a ei. Abilitatea noastră de a preveni conflicte violente în viitor ţine, nu în mică măsură, de îmbunătăţirile pe care trebuie să le facem în corelarea semnelor de violenţă iminentă cu acţiunea întreprinsă din timp. Trebuie să ştim mai multe despre factorii psihologici, şi nu numai, care-i constrâng deciziile şi opiniile publice pentru a fi capabil să răspundă cât mai pozitiv la semnale de violenţă iminentă.
În al doilea rând, democraţia, drepturile omului şi pluralismul sunt bazele universale pentru o dezvoltare paşnică a societăţii noastre. Totuşi, aceste valori sunt contestate în multe părţi ale lumii. Psihologia a jucat un rol hotărâtor în cunoaşterea fenomenelor care pot duce la conflicte violente. Am dori să sugerăm că ar trebui să se pună accent şi pe nevoia de a ne extinde înţelegerea din perspectiva inversă, cum ar fi condiţiile propice rezolvării conflictului şi obţinerii unei dezvoltări susţinute a păcii şi democraţiei.
În al treilea rând, în timp ce diplomaţia prin tradiţie s-a preocupat în special de graniţele geografice, conflictele din ziua de azi ne obligă să ţinem seama de \"graniţele interioare\" ale oamenilor. Într-o lume din ce în ce mai diversă, trebuie să construim o cale a păcii care să pună de acord co-existenţa etniilor cu un sentiment fundamental de protecţie fizică. Conducătorii slabi s-au dovedit foarte abili în a exploata, crea şi întreţine o atmosferă de nesiguranţă. Una dintre cele mai mari provocări ale secolului XXI va fi, fără îndoială, acceptarea şi absorbirea diversităţii culturale şi religioase în şi între societăţile noastre.
În al patrulea rând, implicarea internaţională în prevenţie necesită un grad înalt de acţiune trans-culturală şi abilităţi. Măsura în care înţelegem modurile şi condiţiile de negociere în diverse contexte culturale trebuie dezvoltată, astfel încât să fie identificate căi de a încuraja părţile să respecte acordurile.
Prevenirea conflictelor este în mod clar în interesul nostru, dar trebuie întărit grupul suporterilor săi. Ideile comune - \"mituri pozitive şi edificatoare\" sunt benefice şi pot fi chiar necesare în toate comunităţile umane ca bază pentru consens şi supravieţuire. Contribuind la construirea unei imagini pozitive a ONU, singurul forum universal abilitat să aibă grijă de viitorul nostru comun am reuşi să întărim structurile de cooperare şi susţinere a păcii în întreaga lume.
A venit vremea să mergem înainte şi să recurgem la o abordare mai sistematică pentru a preîntâmpina frica de răspândirea violenţei şi de a reduce frica în toate regiunile globului. Trebuie să creăm o \"cultură a prevenţiei\". Savanţi, politicieni şi diplomaţi, precum şi cei din mass-media şi afaceri, sunt suporteri naturali ai unei asemenea culturi.