Psihologia creativităţii, ramură relativ nouă a psihologiei, se conturează ca disciplină de sine stătătoare în deceniile cinci şi şase ale secolului nostru, când se defineşte conceptul de creativitate (termen introdus de G. Allport, 1938) şi se elaborează primele metode de diagnosticare (Mednick, Guilford) şi de stimulare (Osborn, Gordon) a acesteia.
Studiile în domeniu capătă rapid o amploare crescută în Statele Unite, teoriile creativităţii şi ale psihologiei umaniste apreciate de Arons M. (1992) ca fiind generate de ,,spiritul Americii" sunt considerate a fi participări americane majore la psihologia ştiinţifică a secolului XX.
Noua disciplină - psihologia creativităţii - şi-a elaborat structurile conceptuale de bază prin studiul unor relaţii şi formularea principiilor fundamentale de interdependenţă a fenomenului creativ cu elementele sistemului psihic. Se urmăreşte, cu mare consecvenţă, corelaţia creativităţii cu însuşirile de personalitate şi manifestarea ei în comportamentul persoanei, de asemenea, realizarea modelelor de interacţiune a diferitelor procese psihice, determinanţi ai creativităţii.
Teme majore ale psihologiei sunt permanent actualizate; astfel, şi în anii 90 întâlnim studii care se referă la relaţia dintre ereditate, potenţial înnăscut şi mediu, mesaj social, educaţie (D.F. Midgley, 1993) interpretând nuanţat rezultatele, în termeni de implicare (dorinţa de a crea, căutarea informaţiei) nu de determinare mecanică, categorică, ireversibilă; se au în vedere elementele cărora li s-au atribuit semnificaţii limitate în ,
,creativitatea clasică", dar care astăzi focalizează atenţia creatologilor din domeniul inovării profesioniste, ca cele de spaţialitate, microclimat, ambient, în general efectul stimulilor fizici asupra comportamentului creator (D. Forgays, 1992), al celor sociali, de microgrup, organizaţie (R. W. Woodman ş.a.,1993) sau chiar etnie (L.A.Racciardelli, 1994); se studiază evoluţia fenomenului pe parcursul copilăriei, specificitatea pe sexe (F.G. Reyskind ş.a., 1992), particularităţile pe domenii de activitate şi funcţii sociale.
Ca orientare recentă în domeniu se constată încercarea de a defini, pe lângă cele două stiluri cognitive ,,clasice" - logică şi imaginativă - şi zona de confluenţă a acestora, creativitatea comprehensivă ,,Understanding Creativity" (M.A. Bodes, 1992). Impusă de abordarea problemei din perspectiva particularităţilor creative necesare ,,consumatorului social sau individual de creaţie", se pot găsi similitudini ale acestei interpretări în explicaţiile freudiene referitoare la creativitatea consumatorului de artă. Această poziţie se alătură şi nu elimină polaritatea logic - imaginativ, asociată de Wonder J. şi Blake J. (1992) unor zone geografice, primele fiind considerate ,,dominante vestice", ultimele ,,dominante estice".
Tratarea problemelor psihologice în termeni economici dobândeşte spaţiu şi în literatura creatologică ca în cea psihoterapeutică, în general în domeniul psihologiilor aplicate. Dacă în relaţia psihoterapeutică subiectul poate fi privit drept ,,client", nu surprinde ,,abordarea creativităţii ca investiţie de aptitudini şi efort în idei noi şi de calitate" (Sternber, Lubart, 1992), favorizată fiind de resursele interne ale creatorului şi de orientarea socială către prevenirea strategică a riscului stagnării progresului tehnic.
În ceea ce priveşte preocupările româneşti de elucidare a creativităţii şi aplicare a principiilor acesteia în practica formării personalităţii se poate vorbi de mai multe direcţii de acţiune.
Prima, în ordinea cronologică, autohtonă şi mai mult decât atât, autentică, îi aparţine lui S. Odobleja, care explică creativitatea ca o consecinţă a legii reversibilităţii, considerând că ,,...dacă asemănarea produce apropiere, aceasta la rândul ei provoacă asemănarea (analogia, consonanţa)". Apreciind componenta tehnologică, metodică a activităţii creative, autorul susţine posibilitatea şi necesitatea însuşirii ,,principiilor generale ale artei de a crea" până la obişnuinţă, ,,până a face din ele a doua noastră natură".
Viziunea modernă asupra creativităţii se înrădăcinează la noi iniţial în două centre universitare, în abordări diferite: una psihologică, la Cluj, concretizată în lucrările profesorului Al. Roşca şi ale colaboratorilor, alta filosofică şi logică, la Bucureşti, reflectată în lucrările lui M. Bejat şi I. Moraru.
Concomitent cu psihologia creativităţii, prin realizarea investigaţ ;iilor şi verificarea principiilor în activitatea modelatoare a personalităţii umane, se dezvoltă preocupările privind învăţământul creativ. În zilele noastre s-a ajuns la depăşirea etapei recomandărilor sau consilierilor ştiinţifice de principiu ce vizează necesitatea formării creative, ajungându-se la organizarea instruirii creative prin programe specializate pe multiple criterii: vârstă, nivel de studii, profesie, funcţie (rol social). Principala vârstă a diferenţierii pare a fi preadolescenţa, în literatura americană vorbindu-se de ,,programe pentru copii" până la nivelul colegiilor; programele elaborate pentru şcoli superioare (colegii, universităţi) intră în categoria celor pentru adulţi.
La noi în ţară, creativitatea aplicată este promovată în special de centrul universitar Iaşi, prin universităţile tehnică şi agronomică, ca şi de Institutul Naţional de Inventică, unde se elaborează programe de creativitate pentru elevi, studenţi şi adulţi, ca şi de Institutul de Psihologie Bucureşti.
O privire de ansamblu asupra celor mai recente studii arată coexistenţa celor două metodologii clasice de modelare a personalităţii creative, factorială şi procesuală; se întâlnesc numeroase lucrări apărute în anii 1992-1993 care se folosesc în investigaţiile lor de metode factoriale de tip Guilford, Torrance şi de cele procesuale, preponderent psihoanalitice.
Programele instructive pentru învăţământul superior sunt diferenţiate pe domenii de interes sau pe funcţii profesionale - între care ingineria are o pondere semnificativă.
Conţinutul tematic al programelor creatologice nu suferă modificări de esenţă în prezent. Congresul de creatologie ţinut în S.U.A. (1994) a acceptat ,,Matricea creatologică" după Magyari-Beck ca schemă integrată a problematicii domeniului.
Schema priveşte creativitatea pe cele trei dimensiuni clasice - particularitate psihică (abilitate), proces şi produs - şi realizează o identificare plurinivelară a acestor semnificaţii pe dimensiunea individual - social.
Temele mari se structurează în consecinţă, fie după criteriul semnificaţiei noţiunii de creativitate, fie după cel al formei de manifestare a creativităţii pe dimensiunea individual - social.
În prima alternativă (structurare după semnificaţie) formulările tipice sunt următoarele:
- modelul personalităţii, microgrupului organizaţiei şi al societăţii creative;
- modelul procesual al creativităţii individuale, de grup, organizaţionale şi sociale;
- modelul produsului creativităţii individuale, de grup, organizaţionale şi sociale.
În cea de a doua alternativă de structurare (după criteriul nivelului psihologic-social) formulările ar putea fi următoarele:
- sistemul individual de creaţie (structură, procesualitate şi finalitate, cauze, efecte);
- sistemul grupului de creaţie;
- sistem organizaţional de creaţie;