În lucrarea sa \"Mituri şi mitologii politice\" Raoul G. Prardet identifică patru mituri fundamentale \"de care orice discurs politic, din orice zonă geografică şi istorică poate dispune, pentru că există o mare capacitate mobilizatoare a mitului, născut dintr-o realitate politică fracturală: produs al realităţii sociale şi producător de realitate socială\".
Bulversările politice din ultimele două secole ale istoriei europene au fost însoţite de o uimitoare efervescenţă mitologică: denunţarea unei conspiraţii malefice tinzând să supună popoarele dominaţiei forţelor obscure şi perverse; imaginea unei vârste de aur pierdute, a cărei fericire se cuvine să o regăsim sau ale unei Revoluţii salvatoare ce ar permite umanităţii să intre în ultima fază a istoriei sale şi i-ar asigura pentru totdeauna domnia dreptăţii; apelul la stăpânul salvator, restaurator al ordinii sau realizator al unei mari varietăţi colective.
Claude Levi-Strauss sesizează că elementele ce construiesc povestirea sunt grupate în serii identice, sunt structurate în asociaţii permanente. Astfel, mitul Salvatorului, al conducătorului

providenţial apare întotdeauna asociat simbolurilor purificării: eroul care mântuie, cel care eliberează, zdrobeşte răul. El e întotdeauna asociat luminii - aurul, soarele urcând pe cer, strălucirea privirii - şi verticalităţii - spada, sceptrul, arborele secular, muntele. De asemenea, motivul conspiraţiei malefice va fi pus întotdeauna în relaţie cu o solistică a murdăriei - este asimilat animalelor respingătoare, se târăşte, se furişează, răspândeşte otravă.
CONSPIRAŢIA. Mitologia complotului are în centrul ei imaginea înspăimântătoare a Organizaţiei. Însuşirea ei de căpetenie e secretul. Complicii
sunt legaţi prin jurământul tăcerii şi o pedeapsă cumplită îi va lovi dacă vor trăda. De exemplu: după mai multe săptămâni de criză politică cauzată de refuzul lui Victor Babiuc de a demisiona din funcţia de ministru al Apărării, o parte a presei a explicat toată această stare prin faptul că Babiuc era mason.
Oricare ar fi natura şi motivaţia aparentă a conspiraţiei - complotul iezuit sau masonic, complotul vânzărilor de arme sau al savanţilor lumii - pentru cei ce o conduc ea înseamnă satisfacerea unei nepotolite voinţe de putere, împlinirea acelui vis al unificării lumii sub aceeaşi autoritate deplină.
Oricare ar fi denumirea, natura sau motivaţia conspiraţiei ea se înscrie într-un climat psihologic şi social de nesiguranţă, frică, angoasă.
O specialitate incontestabilă şi aproape exclusivă a discursului politic specific crizelor de orice natură este diversiunea. Mecanismul este uşor de redat, însă punerea ei aplicare presupune antrenarea multor factori. Se construieşte un discurs amplu, agresiv, incriminant la adresa cuiva; acest discurs (aparţinând de regulă nu-se-ştie-cui) este preluat şi amplificat de mai toată mass-media, născându-se curente pro sau contra. În acest an electoral al românilor mitul Complotului este deocamdată cel mai prezent în discursul politic.

SALVATORUL. Accentul se pune pe mediocritatea personajului şi a destinului său - este mediocru prin locul natal, prin mediul social căruia îi aparţine, mediocru prin viaţa sa particulară - este de părere R. Gitardet. R.G. Schwarzenberg afirmă că în cazul acesta \"simplitatea nu mai este doar deliberată, ea devine ostentativă\". Mulţimile sunt astfel motivate, obligate chiar să se identifice cu el. Mecanismul de identificare a unui destin individual cu destinul colectiv este principiul care tronează discursul politic al Salvatorului. El are autoritate, Max Weber identifică trei tipuri de autoritate şi de legitimitate. Autoritatea tradiţională se bazează pe uzanţă şi obicei, ca acea a seniorului sau a monarhului ereditar. Autoritatea legal-raţională, bazată pe instituţii, pe un statut, este cea a guvernatorului într-un stat modern. Nu ne supunem persoanei ci funcţiei cu care Constituţia l-a investit. În fine, există autoritatea charismatică a Salvatorului, a Profetului şi chiar a Demagogului. Există un timp al aşteptării şi al chemării - un timp în care se formează şi se răspândeşte imaginea unui Salvator - apoi un timp al prezenţei Salvatorului, ca în final timpul amintirii, în care figura sa, proiectată în trecut se va modifica în conformitate cu \"capriciile\" memoriei, cu mecanismele sale selective, cu reful ările şi exagerările sale. Poate părea paradoxal, dar mulţi dictatori, extremişti politici, prin întreţinerea bine gândită a cultului personalităţii au luat înfăţişarea Salvatorului. La noi, mitul Salvatorului a fost concretizat în aşteptarea americanilor, cel puţin până în anii `56. După 1960 a căpătat o aliură ironică, de contra mit. Traumele acestei mitologii supravieţuiesc şi azi, în supraevaluarea ori subevaluarea Occidentului, suprapus pe un alt mit zonal, născut odată cu statele moderne: cel al sincronizării europene.
Salvatorul poate lua şi imaginea Protectorului: el are misiunea să calmeze lucrurile, să se instaleze încrederea, să înfrângă ameninţările răului. Este suficient să privim afişele candidaţilor la primării şi să ne dăm seama după sloganul inclus (\"Împotriva dezordinii şi sărăciei\") că acest mecanism este funcţional.

VÂRSTA DE AUR. Reprezintă persistenţa unui ritm de viaţă, intimitate protectoare a unui grup social închis, solidar, strict ierarhizat. Sunt viziuni ale unui prezent şi ale unui trecut definit în funcţie de ceea ce as fost sau de ceea ce se consideră a fi fost. Cu o periodicitate (mai mult sau mai puţin exactă) de patru ani - în campaniile electorale - revine în discursul politic invocarea perioadei interbelice, un fel de \"good old times\" ale deschiderii culturale, ale civilizaţiei, ale democraţiei, ale simţului civic. Candidaţii la primăria capitalei îşi fac o datorie de onoare din a promite că Bucureştiul va deveni iarăşi \"Micul Paris\" - un alt mit cu tonalitate nostalgică, până la pateism de duzină.
UNITATEA. \"Tot ceea ce este împărţit tinde spre unificare\" (apud. J. de Maistre). Esenţa cu adevărat nobilă a omului se confundă cu necontenitul efort de a impune o voinţă unică şi ordonată. Putem vorbi astfel de existenţa unei Unităţi (NATO, UE) către care unii aspiră, având convingerea unor avantaje, iar alţii se ţin cu încăpăţânare deoparte, puternica lor individualitate permiţându-le acest lucru. În funcţie de aceste două tendinţe există, desigur, şi două tipuri de discurs politic: unul centrat pe argumentarea nevoii de unitate, altul accentuează dezavantajele aderării la aceste organisme.
Fără a avea pretenţia că am fi epuizat toate aspectele discursului politic putem concluziona cu precizarea că discursul politic este poate cea mai amplă desfăşurare de forţă intelectuală, un balet mai mult sau mai puţin elegant de adevăr şi minciună, de persuasiune şi manipulare, de dezvăluire şi ocultare ce continuă să seducă şi să fascineze.