Libertatea pe care cultura nihilistă i-a convins pe părinţi că trebuie să o ofere copiilor, chipurile, spre a-şi putea defini personalitatea, nu este decât un tertip prin care aceştia sunt îndemnaţi să-şi lase copiii pe mâna mijloacelor seductive. Prin această aşa-zisă libertate, părinţii sunt constrânşi să renunţe parţial sau, în final, total la autoritatea lor de principali educatori ai propriilor copii. De fapt, pe baza acestei libertăţi, cultura de consum sau mijloacele de manipulare se pot strecura în mintea copilului, pentru a-şi construi propriile edificii, aceasta înainte chiar ca micuţii să înţeleagă ce se întâmplă cu ei.
Libertatea funcţionează doar când există putere de înţelegere şi decizie, când există discernământ. Chibriturile nu sunt lăsate la îndemâna copiilor pentru a le fi îngăduită libertatea de a decide singuri dacă să dea sau nu foc la casă, jucându-se cu ele. Chibriturile sunt însă cu mult mai puţin periculoase decât televizorul. Care om ar îngădui sau nu ar lua măsuri, dacă, întorcându-se de la serviciu, ar găsi acasă un criminal sau un pervers care i-ar învăţa copilul să facă cine ştie ce, să se desfrâneze, să ucidă sau chiar să se sinucidă? Oare nu ar trebui aplicat şi aici principiul libertăţii de alegere, lăsându-l pe copil să decidă singur dacă este bine sau nu să asculte de acel individ? Totodată însă, în virtutea acestui principiu al libertăţii, li se îngăduie copiilor să se uite la televizor, unde întotdeauna există cineva care, chiar prin modelul personal, îi învaţă toate relele cu putinţă. Cum va putea oare copilul, aflat în faţa televizorului cu o telecomandă în mână, să-şi înfrâneze curiozitatea sau să nu se lase sedus de magia unor imagini construite în special pentru acest scop?