Unul dintre cele mai importante obiective ale educaţiei este să dezvolte capacitatea de luare a unor decizii conştiente corecte. După cum s-a văzut, animalele acţionează după instincte şi situaţie, dar oamenii nu. Jocurile electronice se împotrivesc acestui obiectiv şi produc o "animalizare" a omului; este contrar unuia din obiectivele supreme ale educaţiei, să facă din copii şi tineri fiinţe mai umane şi mai puţin animale.
Ca şi în cazul televizorului, jocul electronic nu depinde de context. Toţi jucătorii sunt trataţi identic. În acest mod, jocurile sunt contradictorii cu idealul educaţiei vestice de a "produce" indivizi cât mai diferiţi din punct de vedere personal. Pe de altă parte jocurile îi condiţionează pe jucători să execute mişcări limitate, mecanice, ca să câştige cât mai multe puncte. Unul dintre idealurile supreme ale educaţiei este să formeze omeni care acţionează liber şi care încearcă să îşi atingă scopurile stabilite de ei înşişi, nu să acţioneze condiţionat.
Un alt punct important este competiţia faţă în faţă cu cooperarea. În mod tradiţional, educaţia la şcoală şi acasă a avut ca unul din obiective să-i pregă¬tească pe copii şi pe tineri să facă faţă unei lumi aflate în competiţie, din punct de vedere profesional. Găsesc aceasta ca fiind o teribilă greşeală. Cred cu tărie că educaţia trebuie să-i pregătească pe oameni pentru cooperare, nu pentru competiţie. Este singurul mod prin care se pot reduce problemele psihologice şi sociale care sunt în cre#
1;tere în lume, deoarece competiţia este egoistă (în termeni individuali sau de grup) şi antisocială.
Dacă priveşti lumea naturală, adică plantele şi animalele, găseşti competiţie peste tot, urmărind supravieţuirea indivizilor şi a speciilor. Nu-i consider pe oameni ca fiind întru totul conform acestei legi a competiţiei. Oamenii au sentimente şi simt compasiune şi dragoste altruistă care nu există în lumea naturală.
Cred că singura cale pentru a opri tendinţa actuală de creştere a problemelor din lume este dezvoltarea acestor capacităţi, iar educaţia în familie şi la şcoală ar trebui să contribuie în mod esenţial la acest proces. Jocurile electronice (mai ales cele de tip combativ) fac exact opusul: antrenează pentru competiţie, pentru comportament violent, rece, antisocial. Mulţi oameni consideră logic faptul că societatea este (din păcate, cred eu) plină de competiţie, şi antrenarea i-ar ajuta pe copii în viaţă mai târziu. Acestora eu le spun că în educaţie există momentul potrivit pentru toate lucrurile.
Copiii mei nu au fost educaţi în familie şi la şcoală să fie competitivi, ci cooperativi, nu să urască, ci să iubească; când au crescut, s-au adaptat rapid la situaţia socială actuală - extrem de complexă - şi au o viaţă profesională plină de succes - care a implicat foarte multă competiţie. Dar copiii mei au păstrat o adâncă sensibilitate pentru suferinţa umană - şi animală - sunt responsabili din punct de vedere social, încercând mereu să-i ajute pe alţii. Şi niciodată, absolut niciodată, nu s-au uitat la televizor şi nu au jucat jocuri electronice acasă (pentru simplul motiv că nu le-au avut niciodată şi sunt foarte bucuros să văd că fiicele mele fac acelaşi lucru cu nepoţii mei).
Jucătorul jocurilor electronice învaţă cum să execute activităţi foarte specializate. Dar ceea ce învaţă nu poate fi aplicat decât la jocul respectiv, şi nu poate fi utilizat în viaţa reală. Totuşi, în situaţii de urgenţă, de stres sau de conştiinţă confuză, jucătorul s-ar putea să reacţioneze ca în joc, dar manevrând ceea ce este real drept ceva artificial. În acest sens, jocurile sunt mult mai rele decât televizorul.
Televizorul înregistrează în conştiinţa spectatorului imaginile vă¬zute şi situaţiile; jocurile electronice, pe lângă aceeaşi înregistrare, îl antrenează pe jucător să execute anumite acţiuni. În recenta sa carte, John Naisbitt, menţionează tragedii petrecute în unele şcoli americane, în care condiţionarea şi antrenamentul realizate de jocurile electronice au provocat acţiuni violente tragice întreprinse de tineri utilizatori. Un caz impresionant este cel din oraşul Paducah, Kentucky, petrecut în 1998: un tânăr de 14 ani a intrat într-o clasă şi a tras 8 focuri de armă în capul şi în toracele victimelor, câte un foc de persoană, nimerind toate ţintele. Naisbitt menţionează o analiză a cazului în care se spune că un bun poliţist sau soldat nimereşte în general 20% din ţinte, nu trage niciodată câte un foc pentru fiecare victimă etc. Dar faptul incredibil este că tânărul nu a mai folosit niciodată o armă înainte: s-a antrenat în utilizarea armei într-un joc electronic. În această analiză se observă că un poliţist utilizează rareori arma; pe de altă parte, în jocul electronic, imediat după pornirea jocului este necesar să începi să tragi şi să nu te opreşti, altfel, punctele sunt pierdute. În exemplele menţionate de Naisbitt, ucigaşii au acţionat ca animalele sau, mai rău chiar, ca maşinile, cu fantastică precizie şi sânge rece, fără nici un fel de compasiune. Aşadar, jocurile electronice nu au nici un efect educa¬ţional. Din contră, sunt dăunătoare educaţiei şi educă greşit .