- Între ordinea raţională a creaţiei, a lumii şi dezvoltarea minţii omului există o strânsă legătură. Procesul structurării corticale este dependent de modul în care copilul cunoaşte lumea, în care îşi întipăreşte reflexiv, în reţelele sale neuronale, înţelesurile care străbat creaţia şi ordinea în care aceasta este structurată.
Poate cea mai importantă condiţie pe care trebuie să o înde¬plinească experienţa copilului, pentru o dezvoltare normală a minţii sale, este reflexivitatea. La om învăţarea nu are numai un caracter automat instinctiv, ci îndeosebi unul înţelegător, reflexiv. Copilul, încă din primele luni de viaţă, caută plin de curiozitate în jur, atinge, mişcă lucrurile, le bagă în gură, le loveşte de pământ, le desface, încearcă prin orice modalitate să înţeleagă ce se întâmplă şi cum se poate raporta la lumea înconjurătoare.
Începând să vorbească, copilul beneficiază, prin limbă, de un alt instrument important în cunoaşterea lumii şi adaptarea la realitate. Limba, relaţionarea dialogală cu părinţii şi cu ceilalţi oameni, întrebările puse de copil, problematizarea, în general, joacă un rol esenţial. Prin limbă, copilul învaţă să numească lucrurile, să le identifice, să le conceptualizeze, pentru a le transfera, prin intermediul simbolurilor, în spaţiul gândirii abstracte . Practic, limba devine un mijlocitor între natură, lume şi cortexul uman, una din principalele modalităţi prin care acesta învaţă de la lume, impro¬priindu-şi în bună măsură raţionalitatea acesteia, în cadrul procesului de configurare a reţelelor neuronale .
O asemenea legătură există între raţionalitatea lumii şi mintea omului (conştiinţa sa), încât încă din primii ani de viaţă copilul caută să înţeleagă, să pătrundă sensurile lucrurilor şi ale universului care îl înconjoară, de acest proces de organizare şi reflectare raţională a lumii depinzând însăşi organizarea creierului său, viaţa sa de mai târziu .
Doar ce încep să vorbească, că-i şi vedem pe copii pornindu-se să ne asedieze cu întrebările: "De ce soarele luminează aşa de tare?", "De ce se întunecă noaptea şi nu mai vedem nimic?", "De ce cad corpurile?", "Unde se duc păsările?" ş.a.m.d. Toate aceste întrebări sau "de ce-uri" cu care sunt sâcâiţi părinţii , întrebări care par absurde adulţilor, căci privesc însăşi firea lucrurilor, modul firesc în care acestea există, nu reflectă decât nevoia copilului de a-şi hrăni mintea - cortexul - cu aceste înţelesuri, de a şi-o creşte, structurând-o în acest dialog dintre raţionalitatea lumii şi mintea omului, ca subiect personal, născut pentru a înţelege. În urma acestui dialog, mintea învaţă de la lume, reproducându-i raţionalitatea în însăşi ordinea sa internă, în structura reţelelor neuronale.