. GESTURILE reprezintă, alături de mers şi de modificările poziţiei corpului ca atare, unul dintre cele mai vechi mijloace de exprimare a reacţiei organismului la o modificare survenită în mediul exterior sau interior. Rolul lor este acela de a restabili echilibrul cu mediul sau de a realiza echilibrul cu mediul exterior sau interior. Altfel spus, rolul gesturilor constă în încercarea de a restabili echilibrul cu mediul sau de a realiza echilibrul pe o treaptă nouă, superioară - actul de comunicare fiind în acest caz un COD sintetic de informaţii utile.
Gesturile pot fi împărţite în trei mari diviziuni: instrumentale, retorice şi reactive.
a) Gesturile instrumentale sunt cele prin intermediul cărora se efectuează o anumită activitate. Dintre mână şi picior, rolul instrumental mai amplu revine mâinii. Desigur, piciorul deţine şi el un rol inferior celui al mâinii. Datorită funcţiei instrumentale la care a fost supusă pe parcursul a milioane de ani, mâna a ajuns să întrunească particularităţi anatomo-fiziologice care fac din ea un instrument de execuţie neegalată, în universul cunoscut, sub raportul varietăţii utilizării: apucare, tragere, împingere, ridicare, coborâre, lovire, rotire, răsucire etc., un instrument al variaţiei energiei puse în acţiune, un instrument al preciziei etc. Nici una dintre maşinile create de om nu a atins, în ceea ce priveşte multilateralitatea funcţiilor, perfecţiunea mâinii. Dar, oricât de dezvoltată, mâna rămâne un instrument pus în acţiune de o serie întreagă de mecanisme psihice. De aceea, observarea gesturilor instrumentale, în special a celor efectuate cu ajutorul mâinilor, poate pune în lumină multe dintre particularităţile mecanismelor psihice care stau în spatele lor. Pantomima în genere transmite, comunică, dar gestur
ile au \"registre\" speciale şi decoduri specializaţi de percepere şi înţelegere.
Există gesturi instrumentale generale şi specifice:
* Gesturile instrumentale generale sunt cele la care recurg practic toţi oamenii aparţinând aceluiaşi mediu material-social-cultural pentru satisfacerea diverselor lor trebuinţe: activităţile casnice şi gospodăreşti, nutriţia, îngrijirea copiilor, scrisul şi cititul etc. Iar specifice sunt cele implicate în exercitarea activităţilor profesionale, diferite de la o profesie la alta.
Dintre gesturile instrumentale, cele specifice au valoarea de cunoaştere cea mai ridicată, dar posibilitatea utilizării acestei surse de cunoaştere este limitată, la ea neavând acces decât oamenii de aceeaşi profesie, cu cei supuşi observării. De aceea, la oamenii aparţinând altor categorii profesionale, observaţia va viza sfera gesturilor instrumentale generale.
Oricât de variate, gesturile instrumentale generale pot fi analizate prin prisma unui număr redus de criterii: viteza, frecvenţa, intensitatea, amplitudinea, planul de efectuare, precizia şi, în strânsă legătură cu cea din urmă, eficacitatea. Nu vom insista asupra modului de utilizare a semnificaţiei acestor criterii. Notăm totuşi că dintre ele cele mai bogate în semnificaţii psihologice sunt: viteza şi precizia, respectiv eficacitatea. Viteza gesturilor instrumentale reprezintă, la fel ca şi mersul, o expresie a dinamicii neuropsihice, cu cât gesturile sunt mai rapide, cu atât ele semnifică o mobilitate neuropsihică mai mare. De aceea, promptitudinea declanşării, precum şi viteza efectuării gesturilor comune - începând cu mâncatul şi terminând cu scrisul - reprezintă unii dintre cei mai importanţi indici pentru identificarea tipului temperamental, viteza cea mai mare întâlnindu-se la tipul coleric, iar cea mai mică la tipul flegmatic. Totuşi, trebuie să se ţină seama că viteza, mare sau mică, reprezintă şi un efect al exerciţiului. Cu cât practica exercitării unor gesturi instrumentale, chiar generale, este mai mare, cu atât viteza efectuării lor este mai mare.
Spre deosebire de viteză, edificatoare mai mult pentru dinamica neuropsihică, precizia gesturilor instrumentale dezvăluie aspecte de conţinut ale activităţii psihice, furnizând indicaţii cu privire la însuşiri ca: spiritul de observaţie, memoria motorie, inteligenţa practică (sau concretă), atenţia sau, pentru a denumi toate acestea cu un singur cuvânt, îndemânarea (abilitatea în a opera cu obiecte). Dar, trebuie să se aibă în vedere, la fel ca şi în cazul vitezei, că exerciţiul joacă şi el un rol în atingerea unui anumit nivel de precizie.
Concluzii psihologice mai bogate pot fi apoi obţinute din analiza raportului dintre viteza şi precizia gesturilor instrumentale. Astfel:
* Gesturile rapide, dar de o precizie mediocră denotă în general o stare de hiperexcitabilitate - care constituie o caracteristică \"naturală\" a temperamentului coleric. La alte tipuri temperamentale, această stare poate fi semnul fie al unei ridicate tensiuni emoţionale, fie al unei puternice iritaţii.
* Gesturile prompte, sigure şi precise denotă calm, stăpânire de sine, încredere în sine, prezenţă de spirit etc.
* Gesturile lente, dar sigure şi precise denotă meticulozitate, grijă pentru amănunte, tendinţa de a neglija dimensiunea temporală a activităţii în favoarea calităţii. Această categorie de însuşiri poate fi întâlnită mai frecvent la temperamentul flegmatic. Mult exagerate, luând forma pedanteriei, respectiv caracterul unei manii, ele pot apărea însă şi la alte tipuri temperamentale, de pildă la melancolic.
* Gesturile variate ca viteză, dar sistematic lipsite de precizie denotă totdeauna neîndemânare, înapoia acesteia putând sta cauze diferite: lipsă de interes pentru activitatea respectivă, nivel scăzut de mobilizare energetică, lipsă de exerciţiu, lipsă de simţ practic (nivel scăzut al inteligenţei practice).
O categorie specială de gesturi instrumentale o reprezintă cele implicate în scris. În mod sigur, scrisul are şi anumite semnificaţii psihologice. Nu vom insista însă asupra lor întrucât problema - deosebit de complexă şi cu aspecte încă insuficient clarificate - depăşeşte cadrul lucrării de faţă.
* Gesturile retorice sunt cele care, fie însoţind, fie înlocuind vorbirea, au drept scop să convingă interlocutorul sau, ceva mai mult, să provoace acestuia o anumită stare emoţională sau afectivă.
Limbajul gesturilor reprezintă cel mai vechi sistem de comunicare, el apărând pe scara animală cu mult înaintea vorbirii. El a servit - şi continuă să o facă - la comunicarea în special a emoţiilor: frica, mânia, veselia, tristeţea etc. Dezvoltarea vorbirii nu a scăzut cu nimic din importanţa gesturilor ca mijloc de comunicare, cea mai bună dovadă fiind acea că adesea abia gesturile care însoţesc un anumit mesaj verbal precizează sensul în care trebuie să fie interpretat acesta.
Ca urmare a celor spuse mai sus, semnificaţiile gesturilor retorice sunt tot aşa de numeroase şi variate ca şi cele ale vorbirii propriu-zise. Din acest motiv, nu vom putea oferi prea multe criterii pentru analizarea şi interpretarea lor.
O serie de concluzii psihologice pot fi desprinse în primul rând din caracteristicile de ordin formal ale gesturilor, cum sunt: frecvenţa, amplitudinea, energia, planul de efectuare etc. Astfel:
* Gesturile rare, \"moi\", de mică amplitudine (strânse pe lângă corp) pot să denote: atitudine defensivă, teamă; nivel scăzut al mobilizării energetice, ca urmare a oboselii, a unei stări depresive, sau a unei stări maladive, stare de indiferenţă, plictiseală, apatie; apartenenţa individului la tipul temperamental melancolic; tendinţa la izolare etc.
Gesticulaţia bogată, impetuoasă, largă (uneori, de o amplitudine periculoasă pentru cei din jur) este caracteristică tipului constituţional picnic, iar dintre tipurile temperamentale, colericului şi, în măsură mai mică, sanguinicului. Ea poate să denote: stare emoţional-afectivă de tip stenic sau hiperastenic (bună dispoziţie, veselie, volubilitate, jovialitate, mergând până la euforie); nivel ridicat de mobilizare energetică; elan, înflăcărare pentru o idee sau o cauză, vădind totodată tendinţa de a-i antrena, de a-i câştiga şi pe cei din jur la cauza respectivă etc.
* Gesturile repezi, violente efectuate îndeosebi pe direcţia \"înainte\", în special când însoţesc vorbirea cu tonul ridicat, pot denota: stare de iritaţie, dorinţa de afirmare proprie, de dominare; exercitarea conştientă a autorităţii etc.
Pe de altă parte, gesturile pot fi interpretate prin prisma semnificaţiei, a conţinutului lor semantic. Unele gesturi semnifică, de pildă, acţiuni. Astfel, efectuarea gesturilor specifice unor acţiuni (spargerea lemnelor, săparea cu casmaua, cositul etrc.) este suficientă pentru a evoca înseşi activităţile respective. Alte gesturi exprimă emoţii: frică, spaimă, oroare etc. sau chiar sentimente: dragoste, ură, dispreţ, îngâmfare etc.
Gesturile reprezintă un limbaj direct, în sensul că înţelegerea lor nu este dependentă de noţiuni, respectiv de cuvinte. Ele sunt uşor de înţeles pentru că înapoia lor se află un \"exerciţiu\" de milioane de ani. Dar, tocmai datorită numeroaselor semnificaţii pe care le pot avea gesturile, interpretarea lor în scopul cunoaşterii oamenilor este întrucâtva dificilă. De aceea, în cele ce urmează vom descrie numai câteva dintre elementele de cunoaştere pe care le poate oferi observarea atentă a gesturilor retorice.
Raportul dintre exprimarea verbală şi cea prin gesturi este edificator pentru posibilităţile de exprimare ale individului. Există oameni care, pentru că nu găsesc cu uşurinţă cuvintele necesare pentru ceea ce vor să spună recurg mai degrabă la gesturi. Aceasta denotă anumite dificultăţi în sfera conceptualizării, respectiv a gândirii. La alţii, în schimb, predomină limbajul verbal-noţional, gesticulaţia fiind redusă la minimum. Aceasta denotă că mecanismele intelectuale superioare pe care le presupune limbajul verbal sunt mai bine dezvoltate decât cele care asigură exprimarea directă, prin gesturi, fapt care ar trebui cunoscut anterior selecţiei pentru anume profesii prin teste de aptitudini speciale.
Varietatea şi coloratura afectivă a gesturilor este în mare măsură edificatoare pentru fondul de emoţii şi sentimente ale individului. Astfel, observarea atentă a gesturilor retorice ale oamenilor poate aduce importante precizări cu privire la tipurile cărora ei le aparţin: inert, apatic, amorf, emotiv-depresiv, emotiv-activ, nervos, pasionat etc.
Caracterul spontan sau \"elaborat\" al gesturilor, în măsura în care poate fi sesizat, ne sugerează \"secvenţe\" privind sinceritatea individului, gradul în care el este convins de ceea ce spune şi ne trimite la abordarea mult mai complexă a atitudinilor.
* Gesturile reactive sunt constituite din acele mişcări ale corpului şi membrelor efectuate ca răspuns la diferite solicitări sau situaţii neaşteptate cu care este confruntat individul. Spre deosebire de mişcările efectuate ca răspuns la solicitările sau situaţiile aşteptate, care, putând fi gândite sau pregătite, intră în mod firesc în sfera gesturilor instrumentale, cele reactive nu sunt elaborate conştient, ele servind, în marea majoritate a cazurilor, unor scopuri de apărare.
La fel ca şi mersul sau celelalte categorii de gesturi, manifestările reactive pot fi analizate prin prisma unor criterii ca: promptitudinea declanşării, viteza de desfăşurare, numărul (frecvenţa), amplitudinea, intensitatea etc. În funcţie de acestea, gesturile reactive sunt edificatoare pentru dinamica neuropsihică, resursele energetice şi în special caracteristicile reactivităţii emoţionale, de la manifestările extreme de tipul hipostenic (blocajul, incapacitatea de a acţiona etc.), până la cele extreme de tipul hiperstenic (avalanşa de mişcări, acţiunile haotice, fenomenele de pronunţată iritaţie). Toate acestea ne arată rolul deosebit de important al cunoaşterii psihismului uman în dinamică.