O altă justificare a îngăduirii vizionării TV este aceea că astfel copiii se vor putea socializa mai uşor, se vor integra în comunitatea celorlalţi copii şi astfel vor putea să se adapteze mai repede societăţii în care vor trebui să trăiască. Cei care susţin acest lucru nu ştiu sau eludează faptul că, propor¬ţional cu timpul dedicat vizionării, copiii devin pasivi, mai hiperactivi şi mai irascibili, mai orgolioşi, mai egoişti şi mai individualişti.
Televiziunea nu dezvoltă abilitatea de a comunica personal, ci o subminează, nu cultivă personalitatea, ci o dezorganizează şi o unifor¬mizează. Copiii care petrec mult timp în faţa micului ecran nu sunt capabili să fie ei înşişi decât ţipând, revendicându-şi un drept, o întâietate, o plăcere, nu sunt inventivi în joacă, ci, foarte probabil, reproduc scenariile de la televizor, mai cu seamă pe cele ale violenţei, reclamele sau comportamentul vip-urilor care le-a atras atenţia.
Toate acestea îi vor face pe cei crescuţi cu televizorul să fie foarte dificili în relaţionarea cu ceilalţi, în multe cazuri, incapabili de a fi generoşi sau de a se implica în jocuri şi acţiuni comunitare. Mai cu seamă în Occident, specialiştii în educaţie observă că tinerii, care de mici au petrecut mult timp în faţa televizorului, se confruntă puternic, uneori până la patologic, cu problema comu¬nicării interpersonale şi a sociali¬zării. Prin urmare, lucrurile stau complet invers decât se crede sau se insinuează în interiorul opiniei publice.
Un copil care nu şi-a intoxicat mintea şi nu şi-a slăbit puterile mentale cu ajutorul televizorului, care a reuşit să-şi dezvolte personalitatea, care este viu la minte, inventiv şi generos (aşa cum este firea nealterată a majorităţii copiilor) va fi cu mult mai capabil să se integreze comunitar, va fi căutat şi apreciat de ceilalţi. Cel puţin din punctul de vedere al inteligenţei şi al caracterului, acest copil va fi mai plăcut, mai dispus să lase de la el, poate fi un mai bun partener de joacă sau prieten.
Am trecut în revistă câteva dintre contraargumentele eliminării tele¬vizorului din casă sau din educaţia copiilor, demonstrând că, în principiu, acestea sunt false sau nefondate, bazându-se, în general, pe neştiinţa oamenilor privind efectele nocive ale televizorului sau pe slăbiciunea multora dintre părinţii sau bunicii care nu-şi pot refuza lor înşişi plăcerea de a se uita la televizor sau care nu vor să recunoască deschis caracterul distructiv al televiziunii. Copiii însă ce vină au pentru a fi lăsaţi pe mâna unei maşinării ce le strică mintea şi viaţa?
Chiar dacă toate argumentele prezentate anterior (pro televizor) ar fi reale, ne întrebăm: cine oare preferă să aibă mai degrabă un copil cu probleme mentale - psihice şi nervoase -, bine adaptat şi integrat unei lumi de bolnavi, decât un urmaş sănătos, care să aibă puterea de a se lupta şi descurca singur în viaţă, un om capabil să discearnă, să se detaşeze, să se ridice deasupra mlaştinii prostiei, violenţei şi a erotismului obsesiv?