- Pofta, termenul lipsă din ecuaţia văz-tactil, cultivată obsesiv prin incitarea imaginaţiei, îl deprinde pe telespectator să lege permanent imaginea lucrurilor văzute de dorinţa de a le atinge, a le apuca sau a le poseda şi, de asemenea, să asocieze întotdeauna la nivel perceptiv lucrurile sau oamenii întâlniţi cu satisfacerea unei plăceri sau a unui interes. Prin manipularea vederii, televiziunea îl deprinde pe telespectator să se uite cu dorinţă şi neruşinare la feţele şi trupurile oamenilor.
Orice experienţă vizuală a mediului înconjurător presupune un anume control, pe care cugetarea sau raţiunea îl exercită asupra vederii. Căutăm să vedem ceva într-un context reflexiv anume, pentru că gândim că acel lucru ne priveşte sau ne interesează. Stăruim puţin cu privirea asupra unei realităţi, suficient cât să apucăm să înţelegem ce vrea să spună, care îi este semnificaţia. Chiar şi atunci când nu ne dăm seama, vederea este puternic asociată cu reflexia, cu intenţionalitatea de a cunoaşte ceva anume sau, pur şi simplu, cu procesul interpretării a ceea ce vedem întâmplător.
Studiile de neuropsihologie constată, de altfel, existenţa unei rela¬ţii de interdependenţă între modalitatea de a privi (mişcarea ochilor) şi gândire. Reflexia nu coordonează numai vederea, ci controlează sau organizează şi emoţiile, sentimentele şi senzaţiile pe care le provoacă perceperea lumii care ne înconjoară, prin văz. Cu alte cuvinte, gândirea intervine între lucrurile pe care le vedem şi acele senzaţii şi emoţii pe care acestea
le provoacă. Ea trebuie să medieze procesul de reprezentare senzorială, emoţională a lumii sesizate prin simţuri, şi aceasta este una din trăsăturile specifice fiinţei umane . Însă în condiţiile în care gândirea sau procesele raţionale sunt inhibate puternic, nemai¬existând nici un filtru, între văz şi senzaţie, atunci simţirea, afectele vor fi excitate, impresionate în mod direct şi necontrolat prin intermediul imaginilor ce invadează fără nici o cenzură subconştientul . Exact acest lucru se întâmplă în faţa televizorului.
Prin scoaterea minţii din lăuntricitatea ei în lumea exterioară a obiectelor, prin viteza uriaşă de derulare a imaginilor (lucru care inhibă până la anulare capacitatea de a cugeta la ceea ce vedem), televi¬zionarea creează o conexiune puternică între văz pe de o parte şi senzaţie, emoţii şi sentimente pe de altă parte. În aceste con¬diţii, se manifestă fenomenul pe care-l observa McLuhan: efectul privitului la televizor este, prin excelenţă, unul senzorial mergând până la a sugera sentimentul atingerii fizice a lucrurilor văzute. Fenomenul este accentuat prin faptul că imaginile de la televizor pătrund cu rapiditate direct în subconştient unde, prin forţa imagi¬naţiei, provoacă instantaneu senzaţia de plăcere sau durere, mintea nemaiajungând să controleze emoţia. Această caracteristică a vizio¬nării TV este intens exploatată de creatorii de programe, în contextul funcţiei de persuasiune şi comerciale pe care o îndeplineşte televiziunea.
Dacă tehnologia video este un instrument perfect pentru deconectarea vederii de gândire şi racordarea acesteia în mod direct la senzaţie, atunci ea poate sluji foarte bine cultivării prin imaginaţie şi simţuri a poftei şi a dorinţei. Lucrurile merg însă şi mai departe. Prin vizionarea regulată (un număr semnificativ de ore în fiecare zi), televiziunea se dovedeşte a fi nu numai un mijloc al cultivării dorinţelor, ci chiar unul de antrenare a telespectatorului pentru dobândirea unei atitudini sau a unui comportament neînfrânat.
Privirea nu dă numai măsura gândirii, a reflexiei raţionale a unei persoane, ci şi a aşezării sale lăuntrice, spirituale sau a caracterului său moral. Într-o societate tradiţională, buna-cuviinţă, buna-creştere se citeau uşor din privirea omului. La copii şi la tinere, predominau mai ales sfiiciunea şi timiditatea. La adulţi, se putea citi în privire forţa, echilibrul, hotărârea, dar şi decenţa. Se puteau observa în relaţiile dintre oameni o anumită stinghereală, ruşinea de a căuta direct cu insistenţă la faţa sau la trupul cuiva, mai cu seamă când acesta se află foarte aproape. Stânjeneala se datora intuirii faptului (cu siguranţă şi educaţiei) că privirea apropie mult persoana celuilalt, naşte intimitate şi poate provoca dorinţa. Înfrânând privirea, se înfrâna atât imaginaţia, cât şi simţurile şi dorinţele. Paza ochilor este lecţia de bază a creştinismului sau învăţătura celor mai multe din tradiţiile religioase ale lumii.
Cum intervine televizorul în această gramatică a folosirii privirii pe care o învaţă creştinismul, societatea tradiţională sau conşti¬inţa omului?
Uitatul la televizor presupune un compromis: telespectatorul aflat în faţa ecranului este un hoţ care fură vederi, fără să răs¬pundă, să se ruşineze de faţa celui căruia i-a violat intimitatea, de oamenii între care trăieşte. Ecranul televizorului se interpune între actori şi telespectatori, astfel că unii se eschivează fără ruşine, iar ceilalţi - mulţimea - se uită, în condiţiile în care tehnologia le oferă nenumărate justificări .
Televiziunea profită de posibilitatea pe care o are, prin mişcarea camerei sau prin alte efecte tehnice, de a manipula privirea şi, implicit, simţurile telespectatorilor. Uitându-ne la televizor, ne punem privirea în mâinile celor care stau în spatele aparatului de filmat pe care îi delegăm prin aceasta să ne guverneze atitudinile faţă de oameni şi lume, sentimentele şi emoţiile personale. Obiectivul camerei de luat vederi, aflat în prelungirea ochilor noştri, cel prin care vedem lumea de la televizor, pătrunde în cele mai ascunse şi intime locuri ale feţei, trupului şi vieţii oamenilor de pe micul ecran. Lucrul nu se rezumă numai la oameni. Camera priveşte de aproape lucrurile (mai cu seamă în clipurile publicitare, unde acestea sunt sexualizate), se plimbă pe suprafaţa lor, sugerând atingerea, mângâierea. Există o adevărată sintaxă a atingerii, prin care tehnica video creează telespectatorului obişnuinţa de a privi cu neruşinare, cu obrăznicie, de a căuta cu insistenţă la tot ceea ce poate stârni pofta.
Pe micul ecran, feţele şi trupurile oamenilor sunt văzute de aproape. Ne putem uita fix la ele cu obrăznicie şi plăcere (o plăcere interzisă, căci, în realitate, nimeni nu ar accepta, în condiţii normale, să fie privit ca un obiect), în timp ce comentariul sau contextul situaţiei respective, cadrul, muzica, subiectul sugerează pofta pe care trebuie să o stârnească aceste realităţi cu care ne înfruptăm prin vedere.
Prin urmare, exerciţiul fundamental pe care ni-l propune televiziunea sau obiectivul aparatului de filmat este de a ne educa ochiul să se uite cu necuviinţă, cu neruşinare şi chiar cu desfrânare la feţe şi la trupuri, să pătrundă în intimitatea vieţii personale a altor oameni. Televiziunea ne determină, ne condiţionează să legăm vederea de poftă, ne învaţă să privim cu desfrânare, să ne hrănim cu poftă prin vedere din tot ceea ce poate face obiect al dorinţei noastre. Legarea vederii de poftă, de dorinţă, este ea însăşi început sau condiţie a unei stări pătimaşe. Adică omul ajunge dependent în judecarea a ceea ce vede în funcţie de dorinţele pe care le stârnesc lucrurile respective .
Omul desfrânat e recunoscut după cum priveşte la oameni sau la lucruri. Pofta se poate citi uşor în privire, în neruşinarea pe care aceasta o afişează. Astfel că televizorul, exersând o vedere desfrâ¬nată a lucrurilor, nu face decât să cultive un comportament pătimaş. Acesta este chiar scopul declarat al publicităţii care ne determină să alegem şi să cumpărăm nu prin informare, ci prin cultivarea poftei, prin creşterea tensiunii dorinţei.
Pofta este termenul lipsă din ecuaţia văz-tactil. Ultima treaptă a văzului, a unei vederi pătimaşe (în care înţelesurile lucrurilor sunt legate direct, prin însăşi construirea situaţiilor, de o poftă anume), stăpânite de fantasma dorinţei care se întrupează în minte, este atingerea, făptuirea fizică a lucrului dorit.
De ce subliniază McLuhan caracterul tactil şi senzorial al experienţei vizionării TV? Pentru capacitatea deosebită pe care o dovedeşte televizorul în a ne induce pofta; pentru abilitatea pe care o arată în construirea unor scenarii fantastice de satisfacere a plăcerii, în inducerea în minte a unor fantasme capabile să preia iniţiativa şi să ducă imaginaţia până la nivelul senzaţiei de atingere, de făptuire reală a lucrului sugerat de imagini. Iată cum descrie F. Brune acest mecanism aplicat în cazul acţiunii publicitare de ero¬tizare a lumii obiectelor sau a universului uman:
"Erotizarea universului publicitar nu se limitează, evident, la sexualizarea lucrurilor, ci speculează felul nostru de a le privi, de a le visa, de a le dori. Dezirabilitatea indistinctă a produselor şi a fantasmelor cu care acestea sunt legate prin scenariul publicitar ne este indusă printr-o întreagă muncă de punere în scenă, de moda¬lizare muzicală sau vizuală a propriilor pulsiuni ale cumpărătorului. Obiectele se mişcă pentru a ne mişca. Se mişcă ritmat şi dansează în capetele noastre; un soi de neîncetată trepidaţie libidinală pare să conducă orice comportament de cumpărare. Rolul esenţial e jucat de cameră: înveţi să doreşti învăţând să vezi. Relaţia cu imaginea pregăteşte relaţia cu obiectul şi consumarea imaginilor de dragoste pregăteşte apropierea partenerului sexual ca apropiere a unui simplu obiect, în vrac sau cu bucata. Deplasările camerei sunt ipso facto conducătoare ale propriilor noastre priviri, prim-planurile ne fac să atingem (cu ochii, cu degetele) obiectele, zoom-urile studiate ne precipită curiozitatea, înaintările obiectivului pe corpul dezirabil induc dorinţa însăşi, înfăţişând mângâieri. Voaierismul instituit prin atâtea identificări conduce la starea de privaţiune, la nerăbdarea de a apuca, a cărei singură calmare constă, provizoriu, în faptul de a devora din ochi. În realitatea vieţii sexuale rămân urgenţa de a consuma dragoste, obiectul dragostei ca dragoste-obiect, fantasma obiectului iubirii" .
Legătura dintre vedere şi dorinţă, între apariţia fantasmelor şi urmarea lor este atât de puternică la noile generaţii crescute la televizor, încât specialiştii în educaţie observă cu îngrijorare că aceşti copii nu-şi mai pot controla comportamentul şi dorinţele. Orice văd le şi stârneşte dorinţa, vor să obţină pe loc, fără nici o amânare. Vor să atingă, să apuce, să aibă sau să guste ceva anume, şi pentru aceasta încep să protesteze, să strige, ajungând în anumite cazuri până la adevărate crize de isterie. Nici adolescenţii nu sunt departe: stăpâniţi de dorinţă sau de plăcere nu mai pot face nici un exerciţiu de înfrânare şi planificare a activităţii şi comportamentului. Ori sunt relaxaţi şi euforici atunci când gustă plăcerile dorite, ori irascibili şi violenţi când nu pot obţine lucrul dorit.
Tinerii care alternează privitul la televizor cu jocurile pe calculator, cu Internetul, cu muzica ascultată la căşti sau cu zgomotul locurilor de distracţie nu mai au când să deprindă exerciţiul reflecţiei, să se detaşeze de realitatea înconjurătoare, pentru a o putea înţelege, pentru a-şi da seama ce se întâmplă cu ei. Pur şi simplu trăiesc cu intensitate clipa, ritmul, acţiunea, senzaţia sau plăcerea pe care acestea le-o pot furniza, căci asta au învăţat în urma celei mai frecvente, intense şi seducătoare experienţe trăite în viaţa lor - privitul la televizor (jocurile la calculator şi Internetul, înrudite ca efect cu televizorul, se arată mult mai captivante şi mai distructive).
Sensibilitatea tactilă despre care vorbeşte McLuhan nu este una normală. Atingerea ca mângâiere este atingerea voluptoasă, ero¬tică, pentru că în minte, în imaginaţie este construit acest scenariu al dorinţei. Atingerea nu mai exprimă nevoia omului de a cunoaşte mediul înconjurător sau de a întrebuinţa lucrurile spre un folos anume, ci este orientată prioritar spre dobândirea plăcerii. În contextul unei perspective predominant senzitive şi senzuale (simţu¬ale), a unei imaginaţii hrănite cu fantasmele satisfacerii poftei, imaginile lucrurilor sunt legate imediat de dorinţa de a obţine o plăcere prin atingere, gustare, apucare sau posedare. Aceasta este de fapt obişnuinţa pe care o creează mediul TV, de a lega sau asocia permanent la nivel perceptiv lucrurile sau oamenii întâlniţi de împlinirea unei plăceri sau a unui interes material. Lumea ajunge să fie privită din unghiul satisfacerii poftei sau, altfel spus, al distracţiei .